Ar fi minunat, dar imposibil, să putem face laolaltă saltul conștientizării
că suntem pereni ca niște zei de foc şi de aer şi, în același timp, fragili că niște
ființe de apă şi de pământ şi că putem deveni oricând prin propria voinţă supraoameni
(sau oameni prometeici). Chiar dacă sămânţa supraomului zace în fiecare dintre
noi, doar umbra zeilor este mai lungă decât umbra morții. „Gott ist tot” – acea
afirmație a lui Nietsche prin care nu numai constată moartea zeilor ci o şi provoacă
– nu este pentru toți, căci odată zeul doborât, moartea se întoarce să bântuie
sufletele şi trupurile slabe pe care nimic nu le mai apără. Unde s-ar ajunge
dacă în sprintul vieții, nevolnicii nu ar vedea nimic dincolo de linia de finish?
Ar fi tentați să încetinească ritmul – ba poate chiar să abandoneze – în primul
rând pentru că orizontului s-ar alinia cu moartea şi în al doilea rând pentru
că le-ar lipsi încurajarea antrenorului de pe margine. Îmi imaginez în rândul
celor care nu se pot lupta cu zeii şi nu pot fi zei, dacă zeii nu ar (mai)
exista, o epidemie generală de depresie, o lamentare dizgrațioasă în preajma morții.
Ar muri cu toții înfricoşaţi şi fără speranță, după o agonie întunecată şi nedemnă.
Fără doar şi poate, ei au nevoie de Zei (de disciplina, de sfatul lor şi de
sensul lor; şi – de ce nu! – de pedeapsa lor) pentru a nu se chinui haotic şi inutil
în viață. Dintr-o profundă mila pentru ei, atâta vreme cât nu duc credința spre
fanatism, atâta vreme cât nu depășesc limita răului fundamental – ipocrizia şi nu
subordonează subiectivismului lor libertatea, dreptatea, fericirea, dragostea
şi adevărul, afirm că zeii sunt tolerabili printre noi. Într-adevăr, creștinismul
(şi alte religii), înălțând anecdota umană la rang de dramă – după cum spunea
Cioran – ne-a ascuns insignifianţa, ne-a cufundat în iluzie, în acel optimism
morbid care, în ciuda evidenţei, confundă progresul cu apoteoza. De ce am vrea
să perpetuăm iluzia? Ei bine, cred că adevărul este doar pentru cei ce îl pot înțelege
şi îl pot duce, iar binele său nu trebuie confundat cu efectele pe care le provoacă.
Mai ales că în privința zeilor cei mulți își apără cu înverșunare fanatică
minciună singuri. Zeii sunt depozitarii binelui de orice fel, sunt părinţii acelei
părţi a umanităţii încă/poate veșnic nematurizate, sunt iconicele entităţi care
modelează culturile. Zeii se nutresc şi trăiesc prin credința în ei – în mai
toate civilizațiile instituţionalizată şi pietrificată – şi ar fi mai eficient
dacă ne-am limita la neutralizarea şi inactivarea lor, fiindcă ei au fost, sunt
şi vor fi necesari oamenilor atâta vreme cât oamenii rămân (doar) oameni. Lupta
împotriva lor are o altă miză. Lupta (până la anihilare) împotriva Zeilor este
necesară doar supraoamenilor – acei superbi atleți ce au curajul să intre în
ring cu zeii – fiindcă lupta aceasta titanică este cea care îi transforma în
supraoameni. Îndoielile, revolta, curajul şi suferințele. Dar lupta nu se
termină niciodată; fără zei, şi supraoamenii ar dispare fără urmă, fiindcă ar
dispare marii lor oponenți, ar fi lipsiți de ura ce le sculptează sufletul şi ar
boxa steril cu aerul. Lupta cu zeii este însăși definiția supraomului, (a omului
prometeic). Iată de ce, odată zeul doborât, supraomul trebuie să îi preia locul
şi să aștepte venirea altul supraom. Şi astfel constatăm că am ajuns în punctul
în care zeii ne sunt necesari, fie că îi iubim, fie că îi urâm, fie că rămânem
oameni, fie că ne ridicăm prin evoluție culturală la rangul de supraoameni.
Fac în încheiere o legătură spre alte fragmente mai vechi de jurnal… Există
pentru oameni nu numai varianta evoluției culturale spre omul prometeic (spre supraom),
ci şi varianta evoluției tehnologice (evoluția civilizatoare) spre omul dedalian(spre android). Civilizațiile se vor prăbuși (sau se vor schimba) în primul rând
pentru ca oamenii se vor schimba, nu pentru ca zeii ei vor fi ucişi (Cioran - Istorie si utopie)…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu