Din exegeza modernității nu poate lipsi capitolul timpului, fiindcă el singur
rămâne suportul elastic pentru actele de acrobație ale individului modern. Înainte
de revoluția (științifică şi culturală) declanșată de Einstein, timpul se întindea
rigid deasupra hăului materiei – fără a intra în contact cu aceasta –,
suspendat fiind între un început îndepărtat şi un sfârșit mai mult sau mai puțin
iminent, ambele hotărâte de Divinitate. Vechii occidentali (europeni) îi străbăteau
mici porțiuni cu ochii plecați, având doar conștiința imediatului şi a mișcări
uniforme, fără să-l recunoască şi să şi-l însușească. Schimbarea a fost atât de
bruscă şi de totală în civilizația vestică încât se poate vorbi la începutul
sec. XX de un şoc cultural al timpului. Şi nu doar relativitatea timpului a
fost greu de acceptat de către omul faustic – fiindcă acesta își căpătase perspectiva
egocentrică încă din Renaștere şi melancolia, boala timpului, încă din
Romantism! – cât mai ales natura lui. Timpul a devenit elastic, ciclic, a
intrat în simbioză cu materia şi a devenit un bun. Timpul s-a pierdut şi o
serie de generații (şi ele pierdute) au pornit în căutarea lui. Perioada
depresiei dintre cele două războaie, cea care l-a dat pe Oswald Spengler (şi în
literatura pe Francis Fitzgerald Scott, Hemingway şi Thomas Wolfe – reprezentanți
de seamă ai „generației pierdute”), a avut ca punct de plecare – printre
altele! – tulburările de percepție asupra timpului provocate de conflicte tot
mai dese dintre culturi (ajungând până la forma monstruoasă a războiului). Odată
conștientizată şi acceptată pierderea (nu a timpului în sine ci a perspectivei
asupra lui) s-a trezit la moderni sentimentul că sunt de fapt primii, că nu
sunt decât fii timpului lor şi că tradiția lor nu este moștenită, ci inventată
(Patapievici). S-au definit în raport cu timpul, până când s-a ajuns la
radicalizarea modernității în postmodernitate: Dacă modernitatea a însemnat o
rupere de trecut (şi în același timp o comparație cu el, deci o referenţiere
continuă la el chiar dacă în scopul negării), postmodernitatea a ales să se definească
prin autoreferențialitate. Şi totuși un anume istoricism a continuat să submineze
spiritul de avangardă al modernității, fără ca aceasta să ducă la negarea tezei
modernității, fiindcă de fapt prezentul a ajuns să creeze trecutul şi să îi dea
valoare. Au continuat judecățile asupra trecutului (de foarte multe ori
contradictorii, fără să se poată decide fără nici un dubiu asupra vreunei variante)
şi s-au căutat legi pe care viitorul ar avea sarcina să le valideze. Dar toate
astea pentru prezent şi pentru nou (trecutul a fost supus unui continuu proces
de înnoire).
Timpul ciclic. O serie de evenimente naturale ciclice ce au
marcat dintotdeauna trecerea timpului (alternanta zi-noapte sau alternanţa
anotimpurilor) nu au condus niciodată în vechime la ideea că însuși timpul este
ciclic şi ne trece prin aceleași evenimente repetate la nesfârșit. Dimpotrivă. Nici
în modernitate timpul nu a fost perceput ciclic în sensul strict. Timpul a
devenit coordonata istoriilor, iar istoriile s-au dovedit implacabil repetitive
(fără a fi același), de la nivelul individual şi până la nivelul civilizațiilor.
Pe undeva principiul Unului multiplu (principiul genetic al diversificării) pe
care o Noica îl atribuia civilizației occidentale se poate aplica şi timpului. Începând
cu Oscar Spengler şi terminând cu Neagu Djuvara civilizațiile nu numai că au
devenit organice şi perisabile, dar au dovedit – așa cum au fost alese şi definite
– că un destin ca un ceasornic le trece prin aceleași faze (naștere, dezvoltare
şi apoi prăbușire). Este totuși foarte posibil ca viziunea filozofiei istoriei
ce caută să determine legi şi să găsească un sens istoriei, să reflecte tocmai
tarele culturale ale civilizației vestice.
Aflată în pragul dezmembrării ea își alină tristețea şi își justifică paralizia
prin recunoaște în istorie a altor forme de organizare similare cu ea – alte civilizații
– care au trecut şi ele prin aceeași dramă. Totul se repetă. Într-o altă formă,
dar se repetă. Aceasta poate fi mitologia vestică: ciclicitatea istoriei,
mitologie ce afectează natura timpului până într-acolo încât putem vorbi de
timpul vestic – timpul ciclic.
Accelerarea timpului. S-a vorbit foarte mult in modernitate şi de
accelerarea timpului la nivelul percepției individuale (uneori pusa pe seama
unor alambicate mecanisme cosmice). Într-adevăr, cu toții simțim că timpul
trece din ce în ce mai repede şi ajungem să îl măsuram în ore şi în zile (în copilărie),
în luni (la maturitate) şi în ani (la bătrânețe). Unitățile temporale se
schimbă pe măsură ce ne trăim propria istorie, iar explicația este tocmai una
culturală. De vină este istoricismul propriu civilizației occidentale moderne –
istoricism ce nu însemnă în fond altceva decât valoarea dată trecutului. Trăim
prezentul tragic trăgând după noi trecutul şi astfel o unitate temporală se raportează
nu la ea însăși, ci la tot ceea ce individul a trăit până în acel moment.
Fie t timpul trăit (poate mai exact ar fi istoria trăită, pentru că ea este
înmagazinată în memorie) până la un moment dat. Un moment e-epsilon (ocupat de
un eveniment) este resimțit de individ ca un raport între e şi t. Să îl denumim
Pt1 (percepția timpului)=e/t. Într-un moment e-epsilon imediat următor (ocupat
de un eveniment similar) percepția timpului se schimbă Pt2=e/(t+e). Deși ambele
momentele e sunt din punct de vedere fizic egale, iată că percepția asupra lor
este diferita Pt2
Timpul ca bun. Despre timpul ca bun (de consum, dar şi de
schimb) poate vorbi cel mai bine un film iconic recent (științifico-fantastic
şi totodată metaforic) intitulat „În timp”, film în care timpul devine, în
sensul cel mai strict, monedă. Este stocat în recipiente electronice în adâncul
ființei umane creând o simbioză cu ea şi poate fi transferat către alte ființe
sau aparate pentru procurarea de servicii sau/şi bunuri. Uneori prisosește
(pentru cei bogați), alteori poate lipsi complet şi atunci, în cazul în care
contorul ajunge la 0, survine moartea. Dincolo de drama umană şi acțiunea captivantă
a filmului tipic hollywoodian, ne tulbură ideea că valoarea timpului indusă de
modernitate (istoricism) poate oricând aluneca spre noțiunea de bun şi, mai rău,
spre cea de monedă. (Fac în paranteză trimitere la diferența pe care o face Noica
între bun şi valoare: un bun se distribuie împărţindu-se, pe când valoarea se
distribuie fără să se împartă.) Amenințarea există; în civilizația – în sens
integrator – occidentală, civilizația (instituțiile, știința şi tehnica) va
prevala în faţa culturi(culturilor) (dacă Spengler a avut dreptate) şi orice
are valoare în sine va sfârşi prin a apare pe piață (instituția pieții). Este
de ajuns să ne gândim că astăzi timpul se posedă şi se consumă şi chiar dacă nu
îl tranzacționam direct poate fi tradus în monedă; „Timpul înseamnă bani!” ne avertizează
un dicton capitalist. Mental suntem pregătiți: am parcurs (aproape toată) distanţa
ce desparte cele doua viziuni şi cele două atitudini în faţa timpului: timpul
care stăpâneşte (Cronos) – cu adorația mistica ce decurge aici şi timpul care
se supune şi care servește capriciilor omului (Kairos).
Timpul elastic. Sub influenta imaginației vestice, tributară
datului cultural şi acestor capricii ce frizează uneori absurdul (chiar dacă prin
dincolo de absurd înțelegem deseori şi progres), viziunea (asupra) timpului se radicalizează
(spre postmodernism după cum spuneam), iar filmele SF (moderne) o explorează la
maxim: întoarcerea în timp, retrăirea aceluiaşi segment temporar, dilatarea sau
încetinirea timpului si, cum am văzut mai devreme, întruparea lui ca bun. Este
un joc pe care şi fizica modernă (cea care preia ștafeta instituției credinței)
îl încurajează cu speculaţii şi teorii – pentru neofiţi moderni, în fapt, noi credințe.
Timpul din spaţiu. Însă cea mai mare provocare pe care o aduce
timpul în modernitate este conceptul stațiu-timp, transformat ca postulat
filozofic în voința de temporalitate (la Patapievici), voința de temporalitate definită
ca aversiunea faţa de gândirea bazată pe esențe (disoluția esențialismului şi înlocuirea
lui cu existențialismul) şi transformarea timpului în unitate universală şi
primordială de măsură – reducerea realității la numitorul comun al temporalității
(Patapievici) (distanţele cosmice – şi de ce nu şi cele terestre – se măsoară în
timp, iar puterea de calcul a procesoarelor se măsoară în frecvenţa, adică în
raport cu timpul). (Iată că valoarea timpului se extinde nu numai în cultura ci
şi în civilizaţie!). Timpul a ajuns la esenţe. Timpul nu numai ca nu este separat de spaţiu sau susţine
spaţiul, ci trece prin însăşi structura spaţiului şi îl completează. Iată spațialitatea
occidentală (locul în care culturii/culturilor occidentale se desfășoară): spațiu-timp.
Acest eseu continua aici: (CXIII)
Acest eseu continua aici: (CXIII)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu