duminică, 30 iunie 2013

Fragmente Jurnal XIX Timpul modernităţii (Temporalitatea)

Din exegeza modernității nu poate lipsi capitolul timpului, fiindcă el singur rămâne suportul elastic pentru actele de acrobație ale individului modern. Înainte de revoluția (științifică şi culturală) declanșată de Einstein, timpul se întindea rigid deasupra hăului materiei – fără a intra în contact cu aceasta –, suspendat fiind între un început îndepărtat şi un sfârșit mai mult sau mai puțin iminent, ambele hotărâte de Divinitate. Vechii occidentali (europeni) îi străbăteau mici porțiuni cu ochii plecați, având doar conștiința imediatului şi a mișcări uniforme, fără să-l recunoască şi să şi-l însușească. Schimbarea a fost atât de bruscă şi de totală în civilizația vestică încât se poate vorbi la începutul sec. XX de un şoc cultural al timpului. Şi nu doar relativitatea timpului a fost greu de acceptat de către omul faustic – fiindcă acesta își căpătase perspectiva egocentrică încă din Renaștere şi  melancolia, boala timpului, încă din Romantism! – cât mai ales natura lui. Timpul a devenit elastic, ciclic, a intrat în simbioză cu materia şi a devenit un bun. Timpul s-a pierdut şi o serie de generații (şi ele pierdute) au pornit în căutarea lui. Perioada depresiei dintre cele două războaie, cea care l-a dat pe Oswald Spengler (şi în literatura pe Francis Fitzgerald Scott, Hemingway şi Thomas Wolfe – reprezentanți de seamă ai „generației pierdute”), a avut ca punct de plecare – printre altele! – tulburările de percepție asupra timpului provocate de conflicte tot mai dese dintre culturi (ajungând până la forma monstruoasă a războiului). Odată conștientizată şi acceptată pierderea (nu a timpului în sine ci a perspectivei asupra lui) s-a trezit la moderni sentimentul că sunt de fapt primii, că nu sunt decât fii timpului lor şi că tradiția lor nu este moștenită, ci inventată (Patapievici). S-au definit în raport cu timpul, până când s-a ajuns la radicalizarea modernității în postmodernitate: Dacă modernitatea a însemnat o rupere de trecut (şi în același timp o comparație cu el, deci o referenţiere continuă la el chiar dacă în scopul negării), postmodernitatea a ales să se definească prin autoreferențialitate. Şi totuși un anume istoricism a continuat să submineze spiritul de avangardă al modernității, fără ca aceasta să ducă la negarea tezei modernității, fiindcă de fapt prezentul a ajuns să creeze trecutul şi să îi dea valoare. Au continuat judecățile asupra trecutului (de foarte multe ori contradictorii, fără să se poată decide fără nici un dubiu asupra vreunei variante) şi s-au căutat legi pe care viitorul ar avea sarcina să le valideze. Dar toate astea pentru prezent şi pentru nou (trecutul a fost supus unui continuu proces de înnoire).

Timpul ciclic. O serie de evenimente naturale ciclice ce au marcat dintotdeauna trecerea timpului (alternanta zi-noapte sau alternanţa anotimpurilor) nu au condus niciodată în vechime la ideea că însuși timpul este ciclic şi ne trece prin aceleași evenimente repetate la nesfârșit. Dimpotrivă. Nici în modernitate timpul nu a fost perceput ciclic în sensul strict. Timpul a devenit coordonata istoriilor, iar istoriile s-au dovedit implacabil repetitive (fără a fi același), de la nivelul individual şi până la nivelul civilizațiilor. Pe undeva principiul Unului multiplu (principiul genetic al diversificării) pe care o Noica îl atribuia civilizației occidentale se poate aplica şi timpului. Începând cu Oscar Spengler şi terminând cu Neagu Djuvara civilizațiile nu numai că au devenit organice şi perisabile, dar au dovedit – așa cum au fost alese şi definite – că un destin ca un ceasornic le trece prin aceleași faze (naștere, dezvoltare şi apoi prăbușire). Este totuși foarte posibil ca viziunea filozofiei istoriei ce caută să determine legi şi să găsească un sens istoriei, să reflecte tocmai tarele culturale ale civilizației  vestice. Aflată în pragul dezmembrării ea își alină tristețea şi își justifică paralizia prin recunoaște în istorie a altor forme de organizare similare cu ea – alte civilizații – care au trecut şi ele prin aceeași dramă. Totul se repetă. Într-o altă formă, dar se repetă. Aceasta poate fi mitologia vestică: ciclicitatea istoriei, mitologie ce afectează natura timpului până într-acolo încât putem vorbi de timpul vestic – timpul ciclic.

Accelerarea timpului. S-a vorbit foarte mult in modernitate şi de accelerarea timpului la nivelul percepției individuale (uneori pusa pe seama unor alambicate mecanisme cosmice). Într-adevăr, cu toții simțim că timpul trece din ce în ce mai repede şi ajungem să îl măsuram în ore şi în zile (în copilărie), în luni (la maturitate) şi în ani (la bătrânețe). Unitățile temporale se schimbă pe măsură ce ne trăim propria istorie, iar explicația este tocmai una culturală. De vină este istoricismul propriu civilizației occidentale moderne – istoricism ce nu însemnă în fond altceva decât valoarea dată trecutului. Trăim prezentul tragic trăgând după noi trecutul şi astfel o unitate temporală se raportează nu la ea însăși, ci la tot ceea ce individul a trăit până în acel moment.

Fie t timpul trăit (poate mai exact ar fi istoria trăită, pentru că ea este înmagazinată în memorie) până la un moment dat. Un moment e-epsilon (ocupat de un eveniment) este resimțit de individ ca un raport între e şi t. Să îl denumim Pt1 (percepția timpului)=e/t. Într-un moment e-epsilon imediat următor (ocupat de un eveniment similar) percepția timpului se schimbă Pt2=e/(t+e). Deși ambele momentele e sunt din punct de vedere fizic egale, iată că percepția asupra lor este diferita Pt2

Timpul ca bun. Despre timpul ca bun (de consum, dar şi de schimb) poate vorbi cel mai bine un film iconic recent (științifico-fantastic şi totodată metaforic) intitulat „În timp”, film în care timpul devine, în sensul cel mai strict, monedă. Este stocat în recipiente electronice în adâncul ființei umane creând o simbioză cu ea şi poate fi transferat către alte ființe sau aparate pentru procurarea de servicii sau/şi bunuri. Uneori prisosește (pentru cei bogați), alteori poate lipsi complet şi atunci, în cazul în care contorul ajunge la 0, survine moartea. Dincolo de drama umană şi acțiunea captivantă a filmului tipic hollywoodian, ne tulbură ideea că valoarea timpului indusă de modernitate (istoricism) poate oricând aluneca spre noțiunea de bun şi, mai rău, spre cea de monedă. (Fac în paranteză trimitere la diferența pe care o face Noica între bun şi valoare: un bun se distribuie împărţindu-se, pe când valoarea se distribuie fără să se împartă.) Amenințarea există; în civilizația – în sens integrator – occidentală, civilizația (instituțiile, știința şi tehnica) va prevala în faţa culturi(culturilor) (dacă Spengler a avut dreptate) şi orice are valoare în sine va sfârşi prin a apare pe piață (instituția pieții). Este de ajuns să ne gândim că astăzi timpul se posedă şi se consumă şi chiar dacă nu îl tranzacționam direct poate fi tradus în monedă; „Timpul înseamnă bani!” ne avertizează un dicton capitalist. Mental suntem pregătiți: am parcurs (aproape toată) distanţa ce desparte cele doua viziuni şi cele două atitudini în faţa timpului: timpul care stăpâneşte (Cronos) – cu adorația mistica ce decurge aici şi timpul care se supune şi care servește capriciilor omului (Kairos).

Timpul elastic. Sub influenta imaginației vestice, tributară datului cultural şi acestor capricii ce frizează uneori absurdul (chiar dacă prin dincolo de absurd înțelegem deseori şi progres),  viziunea (asupra) timpului se radicalizează (spre postmodernism după cum spuneam), iar filmele SF (moderne) o explorează la maxim: întoarcerea în timp, retrăirea aceluiaşi segment temporar, dilatarea sau încetinirea timpului si, cum am văzut mai devreme, întruparea lui ca bun. Este un joc pe care şi fizica modernă (cea care preia ștafeta instituției credinței) îl încurajează cu speculaţii şi teorii – pentru neofiţi moderni, în fapt, noi credințe.

Timpul din spaţiu. Însă cea mai mare provocare pe care o aduce timpul în modernitate este conceptul stațiu-timp, transformat ca postulat filozofic în voința de temporalitate (la Patapievici), voința de temporalitate definită ca aversiunea faţa de gândirea bazată pe esențe (disoluția esențialismului şi înlocuirea lui cu existențialismul) şi transformarea timpului în unitate universală şi primordială de măsură – reducerea realității la numitorul comun al temporalității (Patapievici) (distanţele cosmice – şi de ce nu şi cele terestre – se măsoară în timp, iar puterea de calcul a procesoarelor se măsoară în frecvenţa, adică în raport cu timpul). (Iată că valoarea timpului se extinde nu numai în cultura ci şi în civilizaţie!). Timpul a ajuns la esenţe. Timpul nu numai ca nu este separat de spaţiu sau susţine spaţiul, ci trece prin însăşi structura spaţiului şi îl completează. Iată spațialitatea occidentală (locul în care culturii/culturilor occidentale se desfășoară): spațiu-timp.

Acest eseu continua aici: (CXIII)

Niciun comentariu: