duminică, 30 iunie 2013

Fragmente Jurnal XIX Timpul modernităţii (Temporalitatea)

Din exegeza modernității nu poate lipsi capitolul timpului, fiindcă el singur rămâne suportul elastic pentru actele de acrobație ale individului modern. Înainte de revoluția (științifică şi culturală) declanșată de Einstein, timpul se întindea rigid deasupra hăului materiei – fără a intra în contact cu aceasta –, suspendat fiind între un început îndepărtat şi un sfârșit mai mult sau mai puțin iminent, ambele hotărâte de Divinitate. Vechii occidentali (europeni) îi străbăteau mici porțiuni cu ochii plecați, având doar conștiința imediatului şi a mișcări uniforme, fără să-l recunoască şi să şi-l însușească. Schimbarea a fost atât de bruscă şi de totală în civilizația vestică încât se poate vorbi la începutul sec. XX de un şoc cultural al timpului. Şi nu doar relativitatea timpului a fost greu de acceptat de către omul faustic – fiindcă acesta își căpătase perspectiva egocentrică încă din Renaștere şi  melancolia, boala timpului, încă din Romantism! – cât mai ales natura lui. Timpul a devenit elastic, ciclic, a intrat în simbioză cu materia şi a devenit un bun. Timpul s-a pierdut şi o serie de generații (şi ele pierdute) au pornit în căutarea lui. Perioada depresiei dintre cele două războaie, cea care l-a dat pe Oswald Spengler (şi în literatura pe Francis Fitzgerald Scott, Hemingway şi Thomas Wolfe – reprezentanți de seamă ai „generației pierdute”), a avut ca punct de plecare – printre altele! – tulburările de percepție asupra timpului provocate de conflicte tot mai dese dintre culturi (ajungând până la forma monstruoasă a războiului). Odată conștientizată şi acceptată pierderea (nu a timpului în sine ci a perspectivei asupra lui) s-a trezit la moderni sentimentul că sunt de fapt primii, că nu sunt decât fii timpului lor şi că tradiția lor nu este moștenită, ci inventată (Patapievici). S-au definit în raport cu timpul, până când s-a ajuns la radicalizarea modernității în postmodernitate: Dacă modernitatea a însemnat o rupere de trecut (şi în același timp o comparație cu el, deci o referenţiere continuă la el chiar dacă în scopul negării), postmodernitatea a ales să se definească prin autoreferențialitate. Şi totuși un anume istoricism a continuat să submineze spiritul de avangardă al modernității, fără ca aceasta să ducă la negarea tezei modernității, fiindcă de fapt prezentul a ajuns să creeze trecutul şi să îi dea valoare. Au continuat judecățile asupra trecutului (de foarte multe ori contradictorii, fără să se poată decide fără nici un dubiu asupra vreunei variante) şi s-au căutat legi pe care viitorul ar avea sarcina să le valideze. Dar toate astea pentru prezent şi pentru nou (trecutul a fost supus unui continuu proces de înnoire).

Timpul ciclic. O serie de evenimente naturale ciclice ce au marcat dintotdeauna trecerea timpului (alternanta zi-noapte sau alternanţa anotimpurilor) nu au condus niciodată în vechime la ideea că însuși timpul este ciclic şi ne trece prin aceleași evenimente repetate la nesfârșit. Dimpotrivă. Nici în modernitate timpul nu a fost perceput ciclic în sensul strict. Timpul a devenit coordonata istoriilor, iar istoriile s-au dovedit implacabil repetitive (fără a fi același), de la nivelul individual şi până la nivelul civilizațiilor. Pe undeva principiul Unului multiplu (principiul genetic al diversificării) pe care o Noica îl atribuia civilizației occidentale se poate aplica şi timpului. Începând cu Oscar Spengler şi terminând cu Neagu Djuvara civilizațiile nu numai că au devenit organice şi perisabile, dar au dovedit – așa cum au fost alese şi definite – că un destin ca un ceasornic le trece prin aceleași faze (naștere, dezvoltare şi apoi prăbușire). Este totuși foarte posibil ca viziunea filozofiei istoriei ce caută să determine legi şi să găsească un sens istoriei, să reflecte tocmai tarele culturale ale civilizației  vestice. Aflată în pragul dezmembrării ea își alină tristețea şi își justifică paralizia prin recunoaște în istorie a altor forme de organizare similare cu ea – alte civilizații – care au trecut şi ele prin aceeași dramă. Totul se repetă. Într-o altă formă, dar se repetă. Aceasta poate fi mitologia vestică: ciclicitatea istoriei, mitologie ce afectează natura timpului până într-acolo încât putem vorbi de timpul vestic – timpul ciclic.

Accelerarea timpului. S-a vorbit foarte mult in modernitate şi de accelerarea timpului la nivelul percepției individuale (uneori pusa pe seama unor alambicate mecanisme cosmice). Într-adevăr, cu toții simțim că timpul trece din ce în ce mai repede şi ajungem să îl măsuram în ore şi în zile (în copilărie), în luni (la maturitate) şi în ani (la bătrânețe). Unitățile temporale se schimbă pe măsură ce ne trăim propria istorie, iar explicația este tocmai una culturală. De vină este istoricismul propriu civilizației occidentale moderne – istoricism ce nu însemnă în fond altceva decât valoarea dată trecutului. Trăim prezentul tragic trăgând după noi trecutul şi astfel o unitate temporală se raportează nu la ea însăși, ci la tot ceea ce individul a trăit până în acel moment.

Fie t timpul trăit (poate mai exact ar fi istoria trăită, pentru că ea este înmagazinată în memorie) până la un moment dat. Un moment e-epsilon (ocupat de un eveniment) este resimțit de individ ca un raport între e şi t. Să îl denumim Pt1 (percepția timpului)=e/t. Într-un moment e-epsilon imediat următor (ocupat de un eveniment similar) percepția timpului se schimbă Pt2=e/(t+e). Deși ambele momentele e sunt din punct de vedere fizic egale, iată că percepția asupra lor este diferita Pt2

Timpul ca bun. Despre timpul ca bun (de consum, dar şi de schimb) poate vorbi cel mai bine un film iconic recent (științifico-fantastic şi totodată metaforic) intitulat „În timp”, film în care timpul devine, în sensul cel mai strict, monedă. Este stocat în recipiente electronice în adâncul ființei umane creând o simbioză cu ea şi poate fi transferat către alte ființe sau aparate pentru procurarea de servicii sau/şi bunuri. Uneori prisosește (pentru cei bogați), alteori poate lipsi complet şi atunci, în cazul în care contorul ajunge la 0, survine moartea. Dincolo de drama umană şi acțiunea captivantă a filmului tipic hollywoodian, ne tulbură ideea că valoarea timpului indusă de modernitate (istoricism) poate oricând aluneca spre noțiunea de bun şi, mai rău, spre cea de monedă. (Fac în paranteză trimitere la diferența pe care o face Noica între bun şi valoare: un bun se distribuie împărţindu-se, pe când valoarea se distribuie fără să se împartă.) Amenințarea există; în civilizația – în sens integrator – occidentală, civilizația (instituțiile, știința şi tehnica) va prevala în faţa culturi(culturilor) (dacă Spengler a avut dreptate) şi orice are valoare în sine va sfârşi prin a apare pe piață (instituția pieții). Este de ajuns să ne gândim că astăzi timpul se posedă şi se consumă şi chiar dacă nu îl tranzacționam direct poate fi tradus în monedă; „Timpul înseamnă bani!” ne avertizează un dicton capitalist. Mental suntem pregătiți: am parcurs (aproape toată) distanţa ce desparte cele doua viziuni şi cele două atitudini în faţa timpului: timpul care stăpâneşte (Cronos) – cu adorația mistica ce decurge aici şi timpul care se supune şi care servește capriciilor omului (Kairos).

Timpul elastic. Sub influenta imaginației vestice, tributară datului cultural şi acestor capricii ce frizează uneori absurdul (chiar dacă prin dincolo de absurd înțelegem deseori şi progres),  viziunea (asupra) timpului se radicalizează (spre postmodernism după cum spuneam), iar filmele SF (moderne) o explorează la maxim: întoarcerea în timp, retrăirea aceluiaşi segment temporar, dilatarea sau încetinirea timpului si, cum am văzut mai devreme, întruparea lui ca bun. Este un joc pe care şi fizica modernă (cea care preia ștafeta instituției credinței) îl încurajează cu speculaţii şi teorii – pentru neofiţi moderni, în fapt, noi credințe.

Timpul din spaţiu. Însă cea mai mare provocare pe care o aduce timpul în modernitate este conceptul stațiu-timp, transformat ca postulat filozofic în voința de temporalitate (la Patapievici), voința de temporalitate definită ca aversiunea faţa de gândirea bazată pe esențe (disoluția esențialismului şi înlocuirea lui cu existențialismul) şi transformarea timpului în unitate universală şi primordială de măsură – reducerea realității la numitorul comun al temporalității (Patapievici) (distanţele cosmice – şi de ce nu şi cele terestre – se măsoară în timp, iar puterea de calcul a procesoarelor se măsoară în frecvenţa, adică în raport cu timpul). (Iată că valoarea timpului se extinde nu numai în cultura ci şi în civilizaţie!). Timpul a ajuns la esenţe. Timpul nu numai ca nu este separat de spaţiu sau susţine spaţiul, ci trece prin însăşi structura spaţiului şi îl completează. Iată spațialitatea occidentală (locul în care culturii/culturilor occidentale se desfășoară): spațiu-timp.

Acest eseu continua aici: (CXIII)

sâmbătă, 29 iunie 2013

Despre demnitatea Europei de Constantin Noica


Demonstrația teoremei de coliniaritate a lui Euler

De ziua mea am primit – printre altele! – şi o interesantă carte de popularizare a ştiinţei, un soi de hibrid între literatură şi matematică (şi ca realizare şi ca subiect). La pagina 58 a acestei cărţi – Memorii din biblioteca ideală de Bogdan Suceavă – am găsit o referire la aşa-numita problemă a dreptei lui Euler, la demonstraţia căreia, extrem de laborioasă, publicată în 1765, Euler s-a gândit vreme de 41 de ani. Pentru a-i onora pe cei care mi-au făcut cadoul m-am decis să găsesc eu însumi o demonstraţie (mai simplă). 

Teorema lui Euler: Intersecţia înălţimilor unui triunghi (ortocentrul), împreună cu centrul de greutate al triunghiului (intersecţia medianelor) şi centrul cercului circumscris (intersecţia mediatoarelor) sunt situate pe aceeaşi dreaptă.











miercuri, 26 iunie 2013

(CCCXXVI)

De încă trec prin lume sfios, în echilibru,
De parcă sunt de toate nădejdile golit
E fiindcă sfâşii timpul cu ghearele-mi de tigru
Şi port pe-ncheietură lungi umbre de cuţit.
Doar mintea ce odată a cunoscut durerea,
Ca să mi-o amintească perpetuu n-o ucid
Şi părăsit de vise îmi savurez căderea
Prin faţa ta, iubito, într-un vârtej, lucid.
M-ascund de moarte-n moarte, căci nu mai pot alege
Decât, dorind-o-n locu-ţi cu-ardoare, să-o sfidez
Şi să îi las drept pradă, dup-o fărădelege
Ce-am ispăşit-o singur, o coajă fără miez.
  Din tot belşugul vieţii, mi-a mai rămas doar răul
  De-a fii iubirii noastre salvarea şi călăul.

 26.VI.2013

luni, 24 iunie 2013

(CCCXXV) (El către el)

Tu i-ai jurat credință şi ai uitat de toate
Mutându-te cu viaţa şi visele în ea?;
Te-ai lepădat de patimi şi ai călcat pe moarte,
Când sufletu-i la tine în palme tremura?;
Ai aşteptat, veghindu-i ca un diavol somnul,
Ca-n dimineți să-i sară, de printre pleoape, miei
Şi ai muşcat din tine şi te-ai rugat la Domnul
Să-ţi de-a pe umeri greul ce-l hărăzise ei?;
I-ai fost duhovnic, frate şi tată la restriște
Şi doar în clipe smulse din Paradis iubit,
Pân’a ajuns în pântec o nouă zi să mişte
După căderi şi carne din carne a ieşit?
  Pe tronul de iubire tu ai ajuns uşor,
  Călcându-i pe onoare, ca un uzurpator.

 23.III.2013

sâmbătă, 22 iunie 2013

(CCCXVI)

Copac al meu, grădina-ţi tânjeşte după rouă
Şi după umbra-ţi blândă cu care o alini!
De ce te smulgi dintr-însa şi spre o altă nouă
Grădina pleci de-acuma cu tot cu rădăcini?
Prin garduri ea îţi pare o-mbietoare oază;
Crezi oare că pe-acolo arar cresc buruieni?
Crezi oare că doar vara duios o-mbrăţişează
Şi n-o pândesc `nainte înjositoare ierni?
Crezi oare că te-aşteaptă un Eden unde lutul
E-un nor, iar grădinarul e însuşi Dumnezeu?
Nu! Dincolo sunt toate grădinile – `nceputul,
Viaţa şi sfârşitul – la fel, copac al meu!
  Nu-i loc de izbăvire în zările străine;
  E-un Rai acolo unde ai semănat cu tine!

Muzică

Air Supply I'm all out of love





When I need you - Leo Sayer


duminică, 9 iunie 2013

Fragmente Jurnal XVIII Excepția, evoluția şi creștinismul

Creștinismul a permis ca excepția să devina regulă, el însuși apărând ca o excepție, ca o extensie a iudaismului, ca o schimbare de atitudine religioasă (şi laică totodată). Cum instituția religioasa a moștenit această atitudine faţă de excepție (vrând-nevrând), civilizația occidentala a permis şi ea la rândul ei excepția, iar odată permisă excepția a fost permisă şi evoluția – căci evoluția nu este altceva decât excepția devenită regulă – şi a fost încurajat progresul. În cele din urmă evoluția culturală a adus printre noi supraoamenii – acei oamenii prometeici pregătiţi să-şi doboare Dumnezeul şi să-L înlocuiască. Creștinismul a purtat în însăşi ideea (şi practica) toleranţei (excepțiilor) sămânţa autodistrugerii – sămânţa de care toți cei ce i-au răspândit teroarea au fost conștienți încă de la început. Fie că îşi abandonează valorile esențiale – cum a încercat în Evul Mediu – pentru a supraviețui, fie că încearcă să şi le conserve, creștinismul ca religie îşi încheie ciclul. (Adnotare pe marginea capitolului „Regula, excepția şi nașterea culturilor” din „Despre Demnitatea Europei” de Constantin Noica).

Completare (20.07.2013): Dacă evoluţia în cultură şi progresul în civilizaţie au însemnat permisiunea dată excepţiei de a deveni regulă, modernitatea se traduce de fapt prin încurajarea (şi chiar obligativitatea) excepţiei de a deveni regulă. Se poate fără îndoială observa analogia acestei evoluţii si a acestui progres în direcţii şi în forme necontrolate cu un cancer.  

sâmbătă, 8 iunie 2013

Fragmente Jurnal XVII Viața ca o artă, viaţa ca o ştiinţă

Modernitatea, prin felul în care respinge spiritul religios şi prin atașamentul său faţă de tehnologie, postulează trei moduri de a trăi. Primul – cel mai simplu şi la îndemână tuturor – rămâne – ca o moștenire de care omul nu se poate dezbăra încă – şi cel mai răspândit. Dintr-o perspectivă poetică – pe care nici măcar nu o merită! – îl putem denumi: uciderea prezentului. Uciderea prezentului nu pentru că recuperează în schimb trecutul sau viitorul; nu!; uciderea trecutului ca legătură dintre cele două direcții ale timpului. Nu viața, ci viețuirea (sau supraviețuirea); viața în care fericirea nu depăşeşte nivelul organicului; discontinuitatea şi atemporalitatea; stadiul intermediar dintre întrebarea şi răspunsul evoluției. Altădată când perspectivele erau mai sumbre pentru natura umană, liniștea pe care o aducea o astfel de viață era unul dintre dezideratele iluministe şi centrul unor utopii macabre. Dar Omul nu este numai atât. Trăind visul de aur al civilizației occidentale, el a aflat că acest mod de viaţă nu îi este de ajuns. A suferit de depresia secolului XX, s-a lăsat amăgit de beția puterii şi s-a trezit angrenat în conflicte planetare, şi-a întors chipul plin de speranță către ideologii șubrede şi către demagogi, a descoperit forța de seducție a noului şi – nu în ultimul rând! – l-a părăsit pe Dumnezeu (deşi Dumnezeu nu merita să fie părăsit cu atâta nepăsare, ci ucis!). Acum la începutul secolului XXI învaţă sau descoperă să trăiască şi altfel. Învaţă viaţa ca o artă (sau viaţa prezentului multiplu) şi descoperă viaţa ca o ştiinţă (sau viaţa prezentului digitalizat). Oamenii obişnuiţi – relicvele ale unui alt val de civilizaţie (Alvin Toffler) –, prinşi fără scăpare sub ruine, nu au însă posibilitatea să evolueze spre aceste noi moduri de viaţă. În primul rând pentru că nu şi-o doresc cu adevărat sau nu recunosc în angoasa existenţială semnele dorinţei de evoluţie şi în al doilea rând pentru că nu pot: ca orice evoluţie (chiar daca nu este una biologică) ea nu se poate produce în timpul unui generaţii, ci la schimbarea ştafetei între generaţii. O generaţie trebuie să moară în amurgul civilizaţiei faustiene – Spenger! – pentru ca alta – sau altele – ce îi urmează să evolueze şi să nască o altă civilizaţie. Din omul obişnuit – homo occidentalis – trebuie să ţâşnească la suprafaţă (şi să cucerească lumea) omul prometeic (omul dispus să-şi trăiască viaţa ca o artă, să îşi multiplice prezentul şi să-şi învingă Dumnezeii, supraomul, omul care alege cultura) sau omul dedalian (omul ancorat în prezentul digital, omul cu extensii tehnologice, omul exact, androidul, omul care alege civilizaţia). Toate tarele modernităţii: atomismul, relativismul, echivocul, conştiinţa colectivă, mercantilismul, specializarea excesivă, fascinaţia pentru distrugere, etc… – atât de blamate de către cei vechi – vor deveni noile calităţi ale noilor oameni, ale noilor moduri de viaţă şi ale noii civilizaţii. Semnele venirii lor se regăsesc în toate cutremurele ce zguduie la momentul actual civilizaţia occidentală. Aceste cutremure anunţă nu numai prăbuşirea ei ci şi venirea unei lumi noi/a unei civilizaţii noi – ce emerge din cenuşa celei vechi – şi a oamenilor capabili să făurească şi să trăiască în aceasta lume/civilizaţie transformând viaţa în arta şi/sau ştiinţă.

duminică, 2 iunie 2013

Fragmente Jurnal XVI Nevoia de zei (Omul prometeic)

Ar fi minunat, dar imposibil, să putem face laolaltă saltul conștientizării că suntem pereni ca niște zei de foc şi de aer şi, în același timp, fragili că niște ființe de apă şi de pământ şi că putem deveni oricând prin propria voinţă supraoameni (sau oameni prometeici). Chiar dacă sămânţa supraomului zace în fiecare dintre noi, doar umbra zeilor este mai lungă decât umbra morții. „Gott ist tot” – acea afirmație a lui Nietsche prin care nu numai constată moartea zeilor ci o şi provoacă – nu este pentru toți, căci odată zeul doborât, moartea se întoarce să bântuie sufletele şi trupurile slabe pe care nimic nu le mai apără. Unde s-ar ajunge dacă în sprintul vieții, nevolnicii nu ar vedea nimic dincolo de linia de finish? Ar fi tentați să încetinească ritmul – ba poate chiar să abandoneze – în primul rând pentru că orizontului s-ar alinia cu moartea şi în al doilea rând pentru că le-ar lipsi încurajarea antrenorului de pe margine. Îmi imaginez în rândul celor care nu se pot lupta cu zeii şi nu pot fi zei, dacă zeii nu ar (mai) exista, o epidemie generală de depresie, o lamentare dizgrațioasă în preajma morții. Ar muri cu toții înfricoşaţi şi fără speranță, după o agonie întunecată şi nedemnă. Fără doar şi poate, ei au nevoie de Zei (de disciplina, de sfatul lor şi de sensul lor; şi – de ce nu! – de pedeapsa lor) pentru a nu se chinui haotic şi inutil în viață. Dintr-o profundă mila pentru ei, atâta vreme cât nu duc credința spre fanatism, atâta vreme cât nu depășesc limita răului fundamental – ipocrizia şi nu subordonează subiectivismului lor libertatea, dreptatea, fericirea, dragostea şi adevărul, afirm că zeii sunt tolerabili printre noi. Într-adevăr, creștinismul (şi alte religii), înălțând anecdota umană la rang de dramă – după cum spunea Cioran – ne-a ascuns insignifianţa, ne-a cufundat în iluzie, în acel optimism morbid care, în ciuda evidenţei, confundă progresul cu apoteoza. De ce am vrea să perpetuăm iluzia? Ei bine, cred că adevărul este doar pentru cei ce îl pot înțelege şi îl pot duce, iar binele său nu trebuie confundat cu efectele pe care le provoacă. Mai ales că în privința zeilor cei mulți își apără cu înverșunare fanatică minciună singuri. Zeii sunt depozitarii binelui de orice fel, sunt părinţii acelei părţi a umanităţii încă/poate veșnic nematurizate, sunt iconicele entităţi care modelează culturile. Zeii se nutresc şi trăiesc prin credința în ei – în mai toate civilizațiile instituţionalizată şi pietrificată – şi ar fi mai eficient dacă ne-am limita la neutralizarea şi inactivarea lor, fiindcă ei au fost, sunt şi vor fi necesari oamenilor atâta vreme cât oamenii rămân (doar) oameni. Lupta împotriva lor are o altă miză. Lupta (până la anihilare) împotriva Zeilor este necesară doar supraoamenilor – acei superbi atleți ce au curajul să intre în ring cu zeii – fiindcă lupta aceasta titanică este cea care îi transforma în supraoameni. Îndoielile, revolta, curajul şi suferințele. Dar lupta nu se termină niciodată; fără zei, şi supraoamenii ar dispare fără urmă, fiindcă ar dispare marii lor oponenți, ar fi lipsiți de ura ce le sculptează sufletul şi ar boxa steril cu aerul. Lupta cu zeii este însăși definiția supraomului, (a omului prometeic). Iată de ce, odată zeul doborât, supraomul trebuie să îi preia locul şi să aștepte venirea altul supraom. Şi astfel constatăm că am ajuns în punctul în care zeii ne sunt necesari, fie că îi iubim, fie că îi urâm, fie că rămânem oameni, fie că ne ridicăm prin evoluție culturală la rangul de supraoameni.


Fac în încheiere o legătură spre alte fragmente mai vechi de jurnal… Există pentru oameni nu numai varianta evoluției culturale spre omul prometeic (spre supraom), ci şi varianta evoluției tehnologice (evoluția civilizatoare) spre omul dedalian(spre android). Civilizațiile se vor prăbuși (sau se vor schimba) în primul rând pentru ca oamenii se vor schimba, nu pentru ca zeii ei vor fi ucişi (Cioran - Istorie si utopie)… 

Fragmente jurnal - Deus ex machina

Fragmente jurnal - Conștiința colectivă și Facebook-ul