sâmbătă, 18 mai 2013

Jurnal Fragmente X - Instituţia Credinţei în Fericire


Religie versus știință (instituția credinței în civilizația occidentală)



Dacă istoria, antropologia, biologia, fizica, etc. au preluat – sau se luptă să  preia – în modernitate rolul Instituției Credinței – acela de a crea mitologia culturilor: eroi, zei şi o cosmogonie – rol până de curând îndeplinit în totalitate de Biserică, cum rămâne cu  sensul vieții, cu sensul civilizației? În faza de înflorire a civilizaţiei noastre ştiam că ne îndreptam spre Paradis sau spre Iad, trecând prin Purgatoriul cărnii, iar scopul nostru (individual şi colectiv) în economia vieții era mântuirea. Instituțiile civilizației occidentale au fost construite plecând de la această premiză a mântuirii. Acum, în pragul declinului, sub asaltul scepticismului științific viziunile utopice au căzut în derizoriu. Contemplam un Rai în ruină şi ne închipuim Iadul ca o extensie mai radicală a lumii curente. Toate disciplinele cunoașterii enumerate mai sus sunt în esență discipline explicative. Ele se uită în trecut şi ne spun prea puține lucruri despre negura care se afla înaintea noastă; nu ne dau niciun motiv să o trecem; nu ne promit nimic; nu răspund la întrebarea spre ce îndreptam şi “de ce”? Am desfăcut materiala până la cărămidă ei ultimă şi indivizibilă, avem răspunsul la întrebarea “cum?”, însa cu atât mai misterioasă şi tentantă ne apare întrebarea “de ce?”. Există pericolul ca fără un scop final să transformam mijloacele de a ajunge la el în scopuri. De la începutul modernității, atunci când au început să se clatine coloanele instituției credinței – identificată cu biserica – sub asaltul științelor, civilizaţia occidentală şi-a ales ca directive esenţiale progresul, consumul, voinţa şi munca. Mijloace!

Ce disciplină a cunoașterii este chemată să ofere acum, în pragul prăbuşirii instituției credinței, alte directive şi alte soluții mai sănătoase? Filozofia? Chiar dacă din noianul de întrebări şi contradicţii cu care ea se joacă – Nirvana, Supraomul, Nihilismul, câteva utopii edulcorate, etc.… -, am extrage o viziune care să ne îndrume, filozofia nu poate decât cel mult să dărâme o instituție a credinței atacându-i ideologia şi structurile. Filozofia nu poate închega o nouă instituție pe care civilizația  să se sprijine, iar premisa acestui  eșec o constituie tocmai spiritual ei dubitativ. Pentru a putea avea o instituție solidă a credinței, occidentalii trebuie să primească răspunsul la întrebarea „de ce?” fără să filozofeze şi trebuie să creadă în el cu aceeași orbire şi devoțiune cu care odată au crezut în Dumnezeu şi în planul Lui pentru ei. Ori asta ar contrazice tocmai esența filozofiei. (Poate ca André Malraux cu vestita sa frază – mai mult ca sigur apocrifă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” şi Horia Roman Patapievici care ne îndeamnă: „Fiți moderni! Dar – nihil sine Deo.”au avut dreptate.)

În aceste condiții ne punem întrebarea dacă Dumnezeu mai are sau nu vreo șansă în modernitate, în acea modernitate definită ca o apologie a relativității, deci într-un sistem care ţi-a pierdut referințele absolute. Cum Îl relativizăm pe Dumnezeu? Cum Îl aducem în zona finitului şi în zona timpului ce se scurge? În zona morții? Nu se mai pune problema cum ajungem noi la El, ci doar cum ajunge pe El la noi. La începuturile creștinismului El – Isus – a coborât pe pământ; poate că încă de atunci a înţeles că într-un sens metaforic va trebui să se întoarcă după două mii de ani, înainte de a fi prea târziu.  Nu Îi va rămâne însă, dacă o va face, decât autoritatea de a vorbi despre Om, despre scopul existenţei sale şi, eventual, de a-l transforma în Dumnezeu, fiindcă deja am obținut cu ajutorul istoriei, al fizicii şi al biologiei alți eroi şi o altă cosmogonie. E singura bătălie rămasă: bătălia pentru Om; iar ea nu poate fi dusă decât în fiecare om în parte. Şi iată că avem răspunsul: un Dumnezeu relativ, un Dumnezeu al fiecăruia, un Dumnezeu înțelept, înstrăinat şi împuținat, de care nu ne va fi frică. Însă un astfel de Dumnezeu nu-şi va mai putea ţine Biserica pe  umeri, după cum deja nu-şi mai poate ţine pe umeri nici Cosmosul şi nici măcar Omul. Va fi pentru noi cel mult un sfătuitor, un alter ego mai bun, un Tată. Minunile sale ar fi de fapt în puterea omului: mângâierea, blândețea, bunătatea, etc... şi, privind în urmă, constatăm că tocmai astfel a fost inițial gândit Dumnezeul creștin.  Biserica L-a transformat încet-încet de-a lungul secolelor într-un martir nemilos cu natura umană ce se hrănește în umbra schiturilor cu rugăciuni,  fiindcă a avut nevoie de sângele sau pe fundație şi pe stindard. Biserica L-a trădat! Ce ironie ar fi ca tocmai erezia (sau ereziile) întoarcerii la adevăratul Dumnezeu să-i surpe lucrarea (ideologia şi structurile) – cum de altfel s-a mai încercat în trecut!

Ce ne rămâne însă dacă nici mijlocele civilizației (transmutate în scopuri), nici filozofia, nici religia creștină şi nici doctrinele politice ce derivă din ea nu ne mai pot minți ochii cu imaginea unei oaze la orizont (nici măcar nu avem nevoie de adevăr în acest pustiu de relativitate!)? Dacă privim mai atent acești carismatici idoli falși constatăm că își trag cu toții seva din noțiunea vaporoasă de fericire. Oricare ar fi manifestarea ei şi modul de o a satisface, în contextul acestei discuții ne întrebăm dacă dorința de fericire este una programată în natura umana (ca un simţ ascuns al echilibrului) sau dacă ea este un dat cultural. Fiindcă dacă este un dat cultural, în cazul idolilor de care vorbeam mai sus, ne aflăm în situația hilară de autoreferențialitate. (De exemplu: din credință s-ar naște dorința de fericire, pe care tot ea o va satisface).  Fericirea în context cultural ar trebui să fie o noțiune esențială. Pe de altă parte însă, această noțiune culturală esențială ar trebui să aibă şi un corespondent în natura umană, care să transceandă natura umană. Un instinct. (Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Freud: instinctul erotic). În concluzie răspunsul este unul echivoc, însă cel puțin ne lămurește că fericirea – chiar dacă nu o putem defini – este mai aproape de om decât poate ajunge vreodată religia, ideologia politică sau filozofia, dincolo de granițele lucidității şi logicii. Un astfel de sens al vieții ar eluda filozoficul “de ce?”.

Să lăsam din acest punct să lucreze întrebările: Cum însumam dorințele de fericire individuale şi cum le transformam în motorul unei instituții? Poate fericirea – sau componenta ei orizontală! - construi un sistem coerent la nivelul unei civilizații: de exemplu hedonismul? Cum ar arata o instituție a credinței bazată pe fericire (individuală şi colectivă)?...


Fericirea verticală și fericirea orizontală

Niciun comentariu: