Religie versus știință (instituția credinței în civilizația occidentală)
Dacă istoria, antropologia, biologia, fizica, etc.
au preluat – sau se luptă să preia – în modernitate
rolul Instituției Credinței – acela de a crea mitologia culturilor: eroi, zei
şi o cosmogonie – rol până de curând îndeplinit în totalitate de Biserică, cum
rămâne cu sensul vieții, cu sensul civilizației?
În faza de înflorire a civilizaţiei noastre ştiam că ne îndreptam spre Paradis
sau spre Iad, trecând prin Purgatoriul cărnii, iar scopul nostru (individual şi
colectiv) în economia vieții era mântuirea. Instituțiile civilizației
occidentale au fost construite plecând de la această premiză a mântuirii. Acum,
în pragul declinului, sub asaltul scepticismului științific viziunile utopice
au căzut în derizoriu. Contemplam un Rai în ruină şi ne închipuim Iadul ca o
extensie mai radicală a lumii curente. Toate disciplinele cunoașterii enumerate
mai sus sunt în esență discipline explicative. Ele se uită în trecut şi ne spun
prea puține lucruri despre negura care se afla înaintea noastă; nu ne dau
niciun motiv să o trecem; nu ne promit nimic; nu răspund la întrebarea spre ce
îndreptam şi “de ce”? Am desfăcut materiala până la cărămidă ei ultimă şi indivizibilă,
avem răspunsul la întrebarea “cum?”, însa cu atât mai misterioasă şi tentantă
ne apare întrebarea “de ce?”. Există pericolul ca fără un scop final să
transformam mijloacele de a ajunge la el în scopuri. De la începutul
modernității, atunci când au început să se clatine coloanele instituției
credinței – identificată cu biserica – sub asaltul științelor, civilizaţia
occidentală şi-a ales ca directive esenţiale progresul, consumul, voinţa şi
munca. Mijloace!
Ce disciplină a cunoașterii este chemată să ofere
acum, în pragul prăbuşirii instituției credinței, alte directive şi alte soluții
mai sănătoase? Filozofia? Chiar dacă din noianul de întrebări şi contradicţii cu
care ea se joacă – Nirvana, Supraomul, Nihilismul, câteva utopii edulcorate, etc.…
-, am extrage o viziune care să ne îndrume, filozofia nu poate decât cel mult să
dărâme o instituție a credinței atacându-i ideologia şi structurile. Filozofia
nu poate închega o nouă instituție pe care civilizația să se sprijine, iar premisa acestui eșec o constituie tocmai spiritual ei
dubitativ. Pentru a putea avea o instituție solidă a credinței, occidentalii
trebuie să primească răspunsul la întrebarea „de ce?” fără să filozofeze şi
trebuie să creadă în el cu aceeași orbire şi devoțiune cu care odată au crezut
în Dumnezeu şi în planul Lui pentru ei. Ori asta ar contrazice tocmai esența
filozofiei. (Poate ca André Malraux cu vestita sa frază – mai mult ca sigur
apocrifă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” şi Horia Roman
Patapievici care ne îndeamnă: „Fiți moderni! Dar – nihil sine Deo.”au avut
dreptate.)
În aceste condiții ne punem întrebarea dacă
Dumnezeu mai are sau nu vreo șansă în modernitate, în acea modernitate definită
ca o apologie a relativității, deci într-un sistem care ţi-a pierdut referințele
absolute. Cum Îl relativizăm pe Dumnezeu? Cum Îl aducem în zona finitului şi în
zona timpului ce se scurge? În zona morții? Nu se mai pune problema cum ajungem
noi la El, ci doar cum ajunge pe El la noi. La începuturile creștinismului El –
Isus – a coborât pe pământ; poate că încă de atunci a înţeles că într-un sens
metaforic va trebui să se întoarcă după două mii de ani, înainte de a fi prea
târziu. Nu Îi va rămâne însă, dacă o va
face, decât autoritatea de a vorbi despre Om, despre scopul existenţei sale şi,
eventual, de a-l transforma în Dumnezeu, fiindcă deja am obținut cu ajutorul
istoriei, al fizicii şi al biologiei alți eroi şi o altă cosmogonie. E singura bătălie
rămasă: bătălia pentru Om; iar ea nu poate fi dusă decât în fiecare om în parte.
Şi iată că avem răspunsul: un Dumnezeu relativ, un Dumnezeu al fiecăruia, un
Dumnezeu înțelept, înstrăinat şi împuținat, de care nu ne va fi frică. Însă un
astfel de Dumnezeu nu-şi va mai putea ţine Biserica pe umeri, după cum deja nu-şi mai poate ţine pe
umeri nici Cosmosul şi nici măcar Omul. Va fi pentru noi cel mult un sfătuitor,
un alter ego mai bun, un Tată. Minunile sale ar fi de fapt în puterea omului: mângâierea,
blândețea, bunătatea, etc... şi, privind în urmă, constatăm că tocmai astfel a
fost inițial gândit Dumnezeul creștin. Biserica
L-a transformat încet-încet de-a lungul secolelor într-un martir nemilos cu
natura umană ce se hrănește în umbra schiturilor cu rugăciuni, fiindcă a avut nevoie de sângele sau pe
fundație şi pe stindard. Biserica L-a trădat! Ce ironie ar fi ca tocmai erezia
(sau ereziile) întoarcerii la adevăratul Dumnezeu să-i surpe lucrarea
(ideologia şi structurile) – cum de altfel s-a mai încercat în trecut!
Ce ne rămâne însă dacă nici mijlocele civilizației
(transmutate în scopuri), nici filozofia, nici religia creștină şi nici
doctrinele politice ce derivă din ea nu ne mai pot minți ochii cu imaginea unei
oaze la orizont (nici măcar nu avem nevoie de adevăr în acest pustiu de
relativitate!)? Dacă privim mai atent acești carismatici idoli falși constatăm
că își trag cu toții seva din noțiunea vaporoasă de fericire. Oricare ar fi
manifestarea ei şi modul de o a satisface, în contextul acestei discuții ne întrebăm
dacă dorința de fericire este una programată în natura umana (ca un simţ ascuns
al echilibrului) sau dacă ea este un dat cultural. Fiindcă dacă este un dat
cultural, în cazul idolilor de care vorbeam mai sus, ne aflăm în situația
hilară de autoreferențialitate. (De exemplu: din credință s-ar naște dorința de
fericire, pe care tot ea o va satisface).
Fericirea în context cultural ar trebui să fie o noțiune esențială. Pe
de altă parte însă, această noțiune culturală esențială ar trebui să aibă şi un
corespondent în natura umană, care să transceandă natura umană. Un instinct.
(Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Freud: instinctul erotic). În concluzie
răspunsul este unul echivoc, însă cel puțin ne lămurește că fericirea – chiar
dacă nu o putem defini – este mai aproape de om decât poate ajunge vreodată
religia, ideologia politică sau filozofia, dincolo de granițele lucidității şi
logicii. Un astfel de sens al vieții ar eluda filozoficul “de ce?”.
Să lăsam din acest punct să lucreze întrebările:
Cum însumam dorințele de fericire individuale şi cum le transformam în motorul
unei instituții? Poate fericirea – sau componenta ei orizontală! - construi un
sistem coerent la nivelul unei civilizații: de exemplu hedonismul? Cum ar arata
o instituție a credinței bazată pe fericire (individuală şi colectivă)?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu