sâmbătă, 25 mai 2013

Fragmente Jurnal XIV - Dumnezeu şi Binele


Lumea a devenit un imens pandemoniu, fiindcă nașterea lui Dumnezeu a epuizat-o de toate resursele de Bine. L-am răstignit pentru a ni le recupera.

***

Într-adevăr, Binele – şi cu el şi Prezentul – ne-a fost confiscat de Dumnezeu. El a devenit proprietarul său absolut şi a cules toate ovațiile şi toți laurii; El a adăugat Binelui valoare şi tot El l-a şi comercializat. S-a spus că tot Binele a fost săvârșit în numele Său şi la îndemnul Său şi prin acest Bine s-a obținut un loc într-un ipotetic Rai. De ce L-a ales Omul ca depozitar al Binelui său pe Dumnezeu? Este povara Binelui de nesuportat? L-a dat de bunăvoie sau i-a fost luat cu forţa? Oare este Omul atât de modest şi de rușinos încât să se tulbure în faţa pornirilor sale altruiste, în faţa a tot ce nu este instinct al cărnii? Are nevoie de un stindard în lupta împotriva lui însuși, de o dedublare într-o oglindă ce înfrumusețează pentru a rezista impulsului de autodistrugere? Este cumva suspendat între două trepte ale evoluției şi din aceasta cauză este nevoit să trăiască la mila unui Dumnezeu. A unui Dumnezeu care să-l înţeleagă pentru că a fost la un moment dat în aceeași ipostaza ingrată de Om şi a depășit-o printr-un sublim salt peste moarte. Este oare acest Dumnezeu/Dumnezeul proiecția aspirațiilor Omului, proiectul său personal de devenire, modelul său ideal, exact așa cum copii îşi aleg tatăl drept model în viață? Este El – Dumnezeu Tatăl Omului, Cel ce știe cel mai bine ce este Binele? Dacă da, în momentul când din crisalida omului va ieși exemplarul superb al supraomului şi îşi va întinde aripile pentru zbor, prima lui grija va fi să-L ucidă fără remușcări, dintr-o sănătoasă pornire oedipiană, în numele aceluiaşi Bine.

***

Oare nu cumva Isus a fost un Supraom venit prea devreme? Poate că Isus a înţeles că nu poate salva lumea decât identificându-se cu întunecatul Dumnezeu pe care trebuia să-l ucidă şi murind El în locul Lui.

***

Dacă studiam şi înțelegem mai bine natura Binelui îndoielile dispar. Ca şi iubirea, ca şi fericirea, ca şi libertatea şi Binele este numele dat unui spațiu vidat al sufletului, un spațiu care se cere umplut, un spațiu care doare din pricina presiunii externe. Cioran recunoștea şi el acest lucru în „Demiurgul cel rău”: “Parazit al amintirii sau al presentimentului, revolut sau posibil, binele nu ar putea să fie actual şi nici să dăinuiască prin el însuși: cât timp există, conștiința-l ignoră; ia act de el doar atunci când dispare.” Iată că de fapt acel jaf primordial al Binelui – creația antedatată Creației! – ce L-a îmbogățit şi în același timp L-a împovărat pe Dumnezeu, ne-a umplut pe noi de sens şi ne-a dat nostalgia amară a Binelui, nostalgie care ne-a ghidat prin evuri gândul şi fapta. Ne-a dat energia necesară schimbării sau (mai exact) ameliorării noastre, fiindcă noi înşine nu suntem incapabili să ne smulgem Raiului, comodității, echilibrului, imobilității, îngheţului. Dumnezeu nu ni se arată, tocmai din această pricină: dacă l-am putea prinde fără să fim pregătiți (în dimensiunile mici sau mari ale spațiului, în alte dimensiuni neexplorate sau în dimensiunea spirituală a omului), înainte de a-L ucide, I-am lua în stăpânire tot Binelui şi astfel ne-am distruge definitiv. Se ascunde sau Îl ascundem (şi ascunde „Binele” spre binele nostru). Doar Supraomul – pregătit în ură faţa de El – este capabil să-L găsească, să-L ucidă şi să-I preia rolul de Atlas, fără să cadă pradă remușcării ulterioare, pentru că are aceeași statura transcendentă. Pentru a face faţă însă Binelui revărsat în lume odată cu distrugerea lui Dumnezeu şi a structurilor Instituției Credinței, cu toții va trebui să devenim supraoameni – prin evoluție biologica şi culturală. Altfel, din rândul supraoamenilor se vor naște alți Dumnezei, vor confisca Binele şi vom fi nevoiți să trăim în dorul Binelui până la o altă revoltă.

***

Şi totuși ce este Binele? Este o interpretare calitativ pozitivă a rezultatului unor acțiuni sau a unor intenții – gânduri ce urmăresc o finalitate – în numele iubirii, al adevărului, al libertăţii, al dreptății şi al fericirii. El există întotdeauna înaintea noastră sau în spatele nostru, cu o treaptă mai sus decât prezentul; şi de fapt nu a fost niciodată a noastră, așa cum nu este a noastră o aspirație sau o himeră. Poate am fi înţeles lucru asta şi ne-am fi găsit o cale de a-l adecva cu prezentul şi cu noi înşine până la urmă, dacă nu ar fi existat Dumnezeu. Acum însă este prea târziu. Aspirațiile şi himerele s-au materializat în spiritualitatea religioasă şi noi ne-am vândut sufletele pentru ele, pentru Bine, cu prețul câtor rele! Cu atât mai imperativă este în modernitate recuperarea şi eliberarea lui de monopol.

***

Binele în modernitate sau Binele dincolo de Dumnezeu. Înainte de problema relativității Binelui (atât de stringentă în modernitate) a cărei rezolvare se poate face aplicând principii liberale şi democratice iubirii, adevărului, libertăţii, dreptăţii şi fericirii, există problema decidabilității binelui şi cea a discernământului. Prima dintre ele o putem rezolva tranșant, afirmând că, ori de cate ori nu ne putem decide asupra existenţei sau nu a binelui într-o faptă sau într-o intenție (pentru ca nimeni nu se pronunţă), asta înseamnă că de fapt în oricare dintre ele există bine. Este o concluzie logică şi intuitivă ce plecă de la esența efemeră a binelui, de la existenţa lui – în afara prezentului – definită prin lipsă (şi prin durerea produsă de acea lipsă). Absenţa durerii, deci imposibilitatea de a simți binele, indică faptul că am atins un vârf de maxim local de bine. A doua problemă: a discernământului este însă esențială. Câtă vreme arbitrul Binelui a fost unul singur – Dumnezeu, eșecul s-a datorat mai mult criteriilor Binelui decât inconsecvenţei aplicări lor, căci măcar atât putem să-I recunoaștem lui Dumnezeu: rigurozitatea si sobrietatea. Ce s-ar întâmpla însă dacă ar trebui apreciem cât de responsabili şi de capabili sunt oamenii chemați să judece Binele? S-ar crea haos şi în acest haos, Binele tras în toate direcțiile s-ar anula şi ar dispare cu totul din lumea fără Dumnezeu. Iată motivul pentru care oamenii trebuie, înainte să-şi detroneze Dumnezeul, să-I împrumute toate atributele şi să ajungă să gândească în același mod ca El, devenind supraoameni.  

***

Supraoameni se nasc doar din lupta neobosită cu Dumnezeu. Ca niște atleți luciferici, supraoamenii îşi antrenează spiritul prin tortura revoltei. Ei reprezintă principiul Răului pentru că Dumnezeu are privilegiul de a reprezenta principiul Binelui, pe care Îl stăpânește ca un uzurpator. Când un Dumnezeu moare un supraom Îi ia locul.


Fragmente Jurnal V - Eșecul moralei




The world has become a huge pandemonium, because the birth of God has exhausted all her resources of goodness. We crucified Him to recover them.

Niciun comentariu: