Teoriile fizicii dezvoltate în secolul trecut (relativitatea
şi fizica cuantică) – teorii ce au căutat să descrie toate forțele universului (şi
aproape au reușit) – s-au insinuat şi în mentalul individual şi colectiv (al civilizației
occidentale) alterându-l. Cu ajutorul unor explicații științifice, fixate prin
formule (exacte, dar de prea putini înţelese şi stăpânite) s-a construit o nouă
cosmogonie, paralelă cu cea oficială (până la un moment dat), o cosmogonie ce
explică apariția universului, apariția omului, precum şi structura intimă a
materiei. Mai apoi, încet-încet, s-a anulat (indirect) o întreaga viziune
mistico-religioasa asupra micro şi macro-universului şi în loc s-a instaurat o alta,
științifico-religioasa (religioasă pentru că același mecanism al credinței funcționează
dincolo de un nivel mediu – demult depășit! - de înțelegere). Nu I s-a lăsat
lui Dumnezeu niciun loc în care să se poată ascunde: cei 13.84 miliarde de ani
ce dau vârsta şi întinderea Universului au fost (si sunt) sondați cu mii de telescoape,
iar în imensele acceleratoare de particule (Fermilab sau CERN) atomii sunt sparți
pentru a li se analiza componenta. Nici măcar în alte dimensiuni fizice – din cele 9 câte se afirmă ca ar
exista! – nu mai este în siguranță. Izgonirea
din material a lui Dumnezeu (şi destrămarea instituției credinței a
occidentului bazată e religie) au fost însă unele dintre cele mai benigne efecte,
câtă vreme omului i-a mai rămas – pentru cat timp? – dimensiunea spirituală. În
timpul acestui proces forțat de migrare către o nouă (modernă) cosmogonie s-au
grefat – fără discernământ uneori – în cultura occidentală (culturile
occidentale) ideile esențele acestor noi teorii fizice, dând naștere unor noi
culturi: culturile modernității. Pe de altă parte, ca un răspuns adaptiv la conflictelor tot mai
acute intra şi inter-umane generate de culturile concurente, dezvoltate ca un
cancer în civilizația occidentală în sec. XIX şi XX, realitatea a suferit o masivă
destructurare şi a sfârșit ca o sumă de realităţi individuale, toate relevante
în sine. S-au proliferat şi s-au afirmat micro-culturile – să numim acest proces
atomizarea culturii, iar noile viziuni cosmogonice asupra vieții şi naturii
universului s-au mulat perfect pe cerințele acestor micro-culturi. Din nou nu
putem preciza cât a fost cauza şi cât efect, însă putem găsi în aceste fapte sămânța
modernității. După ce a fost enunțat pentru prima dată principiul relativității,
toate valorile absolute s-au prăbușit rând pe rând (până la ultima şi cea mai importantă:
Dumnezeu), iar din momentul declanșării cruciadei pentru a afla secretele structurii
materiei prin descompunerea ei, peste tot (în civilizația occidentala) s-a făcut
simțită o forță de descompunere în parți tot mai mici (de atomizare) a
culturilor. Pornita din relativism şi atomism (H.R.Patapievici îl numește reducționism),
modernitatea şi-a însușit în cele din urmă aceste valori şi s-a lăsat definită
prin ele.
Alte articole despre modernitate:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu