joi, 9 mai 2013

Fragmente Jurnal VI - Parabola leului


Se spune că odată un mare împărat a primit în dar pentru menajeria sa un leu şi o hienă. Şi cum împăratul îşi iubea animalele mai mult decât supușii, a poruncit ca acestea să fie hrănite şi îngrijite astfel încât să nu-şi de-a seama niciodată că sunt ținute în captivitate.  S-a dovedit că pentru hiena cușca în care n-avea nici loc să facă doi pași şi stârvurile ce i se aruncau zilnic  au fost de ajuns, însă leul nu s-a împăcat niciodată cu viața din menajerie. Se avânta fără să se cruțe cu pieptul în gratiile de fier, refuza bucățile de carne pe care îngrijitorii i le întindeau cu teamă în vârful unor sulițe şi scotea niște răgete cumplite, ce ajungeau până la urechile împăratului, tulburându-i acestuia somnul de peste noapte şi tihna de peste zi. Degeaba au încercat să-i amenajeze cuști din ce în ce mai mari care să semene cât mai bine cu savana din care fusese adus; de cum era dus într-o noua cușcă, leul alerga fără oprire până când dădea din nou de gratii, le muşca, se izbea de ele şi iar slobozea răgetul lui plin de furie şi amărăciune. Dar iată că după o vreme mai lungă sau mai scurtă leul a murit, fie pentru că răbdarea împăratului a ajuns la limită, fie pentru că foamea şi tristețea i-au măcinat sufletul şi trupul şi i-au venit de hac, iar în menajerie nu s-a mai auzit de atunci decât râsul reținut şi satisfăcut al hienei. Şi împăratul şi îngrijitorii menajeriei l-au dat repede uitării pe nefericitul leu, până când, într-o bună zi, sătui de jugul şi nedreptățile îndurate, supușii împărăției s-au răsculat, au pus mâna pe furci şi topoare şi au ajuns, după ce au dat peste cap armatele împărăției, până în poarta castelului. Pe când asculta urletele mulțimii şi privea îngândurat din turn focurile se întindeau până departe luminând cerul ca ziua, împăratului i s-a năzărit că aude din nou răgetul leului şi şi-a zis: “Credeam că sunt hiene!”

Niciun comentariu: