Se spune că odată un mare împărat a primit în dar pentru menajeria sa un
leu şi o hienă. Şi cum împăratul îşi iubea animalele mai mult decât supușii, a
poruncit ca acestea să fie hrănite şi îngrijite astfel încât să nu-şi de-a
seama niciodată că sunt ținute în captivitate. S-a dovedit că pentru hiena cușca în care n-avea
nici loc să facă doi pași şi stârvurile ce i se aruncau zilnic au fost de ajuns, însă leul nu s-a împăcat niciodată
cu viața din menajerie. Se avânta fără să se cruțe cu pieptul în gratiile de
fier, refuza bucățile de carne pe care îngrijitorii i le întindeau cu teamă în vârful
unor sulițe şi scotea niște răgete cumplite, ce ajungeau până la urechile împăratului,
tulburându-i acestuia somnul de peste noapte şi tihna de peste zi. Degeaba au încercat
să-i amenajeze cuști din ce în ce mai mari care să semene cât mai bine cu savana
din care fusese adus; de cum era dus într-o noua cușcă, leul alerga fără oprire
până când dădea din nou de gratii, le muşca, se izbea de ele şi iar slobozea răgetul
lui plin de furie şi amărăciune. Dar iată că după o vreme mai lungă sau mai
scurtă leul a murit, fie pentru că răbdarea împăratului a ajuns la limită, fie pentru
că foamea şi tristețea i-au măcinat sufletul şi trupul şi i-au venit de hac,
iar în menajerie nu s-a mai auzit de atunci decât râsul reținut şi satisfăcut al
hienei. Şi împăratul şi îngrijitorii menajeriei l-au dat repede uitării pe
nefericitul leu, până când, într-o bună zi, sătui de jugul şi nedreptățile îndurate,
supușii împărăției s-au răsculat, au pus mâna pe furci şi topoare şi au ajuns, după
ce au dat peste cap armatele împărăției, până în poarta castelului. Pe când asculta
urletele mulțimii şi privea îngândurat din turn focurile se întindeau până
departe luminând cerul ca ziua, împăratului i s-a năzărit că aude din nou răgetul
leului şi şi-a zis: “Credeam că sunt hiene!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu