Fragmente Jurnal XV - Natura, Zeii şi Omul

Înaintea oricărui Zeu a fost Natura. La început ne-a înspăimântat şi am venerat-o până la sacrificii, apoi am înţeles-o, am folosit-o şi am imitat-o, ca la sfârșit, cu excesivă nepăsare, să o luam în proprietate, să o răsturnăm şi să o simplificăm în artă şi fără milă să o secătuim de resurse. Natura s-a declarat învinsă din momentul în care Zeii au căpătat forme antropomorfe. Aceeași soarta îi așteaptă şi pe Zei; (domnia lor şi-a început declinul demult – din momentul în care nu numai că au luat formă umană, dar au devenit şi umani). Acum ne aflăm în anticamera (anti)cruciadei împotriva lor (sau a Lui) şi ne înspăimântă perspectiva masacrelor.  Cu ce îi (sau Îl) vom înlocui după ce sângele lor (sau al Lui) ne va înroși spiritul? Cu Omul? Încercările de acest fel pe care istoria le-a reținut sunt grotești şi tragice. Omul s-a servit de Om în sclavagism şi feudalism, pentru ca mai apoi în capitalism şi în socialism să pretindă că Omul a devenit egalul Său. Nu poate urma decât ziua apocaliptică în care auto-depăşidu-se, să va epuiza pe sine şi va rămâne fără ţel în mijlocul unei Naturi ruinate, având deasupra un cer acoperit cu hoituri de Zei.

Fragmente Jurnal XIV - Dumnezeu şi Binele

Lumea a devenit un imens pandemoniu, fiindcă nașterea lui Dumnezeu a epuizat-o de toate resursele de Bine. L-am răstignit pentru a ni le recupera.

***

Într-adevăr, Binele – şi cu el şi Prezentul – ne-a fost confiscat de Dumnezeu. El a devenit proprietarul său absolut şi a cules toate ovațiile şi toți laurii; El a adăugat Binelui valoare şi tot El l-a şi comercializat. S-a spus că tot Binele a fost săvârșit în numele Său şi la îndemnul Său şi prin acest Bine s-a obținut un loc într-un ipotetic Rai. De ce L-a ales Omul ca depozitar al Binelui său pe Dumnezeu? Este povara Binelui de nesuportat? L-a dat de bunăvoie sau i-a fost luat cu forţa? Oare este Omul atât de modest şi de rușinos încât să se tulbure în faţa pornirilor sale altruiste, în faţa a tot ce nu este instinct al cărnii? Are nevoie de un stindard în lupta împotriva lui însuși, de o dedublare într-o oglindă ce înfrumusețează pentru a rezista impulsului de autodistrugere? Este cumva suspendat între două trepte ale evoluției şi din aceasta cauză este nevoit să trăiască la mila unui Dumnezeu. A unui Dumnezeu care să-l înţeleagă pentru că a fost la un moment dat în aceeași ipostaza ingrată de Om şi a depășit-o printr-un sublim salt peste moarte. Este oare acest Dumnezeu/Dumnezeul proiecția aspirațiilor Omului, proiectul său personal de devenire, modelul său ideal, exact așa cum copii îşi aleg tatăl drept model în viață? Este El – Dumnezeu Tatăl Omului, Cel ce știe cel mai bine ce este Binele? Dacă da, în momentul când din crisalida omului va ieși exemplarul superb al supraomului şi îşi va întinde aripile pentru zbor, prima lui grija va fi să-L ucidă fără remușcări, dintr-o sănătoasă pornire oedipiană, în numele aceluiaşi Bine.

***

Oare nu cumva Isus a fost un Supraom venit prea devreme? Poate că Isus a înţeles că nu poate salva lumea decât identificându-se cu întunecatul Dumnezeu pe care trebuia să-l ucidă şi murind El în locul Lui.

***

Dacă studiam şi înțelegem mai bine natura Binelui îndoielile dispar. Ca şi iubirea, ca şi fericirea, ca şi libertatea şi Binele este numele dat unui spațiu vidat al sufletului, un spațiu care se cere umplut, un spațiu care doare din pricina presiunii externe. Cioran recunoștea şi el acest lucru în „Demiurgul cel rău”: “Parazit al amintirii sau al presentimentului, revolut sau posibil, binele nu ar putea să fie actual şi nici să dăinuiască prin el însuși: cât timp există, conștiința-l ignoră; ia act de el doar atunci când dispare.” Iată că de fapt acel jaf primordial al Binelui – creația antedatată Creației! – ce L-a îmbogățit şi în același timp L-a împovărat pe Dumnezeu, ne-a umplut pe noi de sens şi ne-a dat nostalgia amară a Binelui, nostalgie care ne-a ghidat prin evuri gândul şi fapta. Ne-a dat energia necesară schimbării sau (mai exact) ameliorării noastre, fiindcă noi înşine nu suntem incapabili să ne smulgem Raiului, comodității, echilibrului, imobilității, îngheţului. Dumnezeu nu ni se arată, tocmai din această pricină: dacă l-am putea prinde fără să fim pregătiți (în dimensiunile mici sau mari ale spațiului, în alte dimensiuni neexplorate sau în dimensiunea spirituală a omului), înainte de a-L ucide, I-am lua în stăpânire tot Binelui şi astfel ne-am distruge definitiv. Se ascunde sau Îl ascundem (şi ascunde „Binele” spre binele nostru). Doar Supraomul – pregătit în ură faţa de El – este capabil să-L găsească, să-L ucidă şi să-I preia rolul de Atlas, fără să cadă pradă remușcării ulterioare, pentru că are aceeași statura transcendentă. Pentru a face faţă însă Binelui revărsat în lume odată cu distrugerea lui Dumnezeu şi a structurilor Instituției Credinței, cu toții va trebui să devenim supraoameni – prin evoluție biologica şi culturală. Altfel, din rândul supraoamenilor se vor naște alți Dumnezei, vor confisca Binele şi vom fi nevoiți să trăim în dorul Binelui până la o altă revoltă.

***

Şi totuși ce este Binele? Este o interpretare calitativ pozitivă a rezultatului unor acțiuni sau a unor intenții – gânduri ce urmăresc o finalitate – în numele iubirii, al adevărului, al libertăţii, al dreptății şi al fericirii. El există întotdeauna înaintea noastră sau în spatele nostru, cu o treaptă mai sus decât prezentul; şi de fapt nu a fost niciodată a noastră, așa cum nu este a noastră o aspirație sau o himeră. Poate am fi înţeles lucru asta şi ne-am fi găsit o cale de a-l adecva cu prezentul şi cu noi înşine până la urmă, dacă nu ar fi existat Dumnezeu. Acum însă este prea târziu. Aspirațiile şi himerele s-au materializat în spiritualitatea religioasă şi noi ne-am vândut sufletele pentru ele, pentru Bine, cu prețul câtor rele! Cu atât mai imperativă este în modernitate recuperarea şi eliberarea lui de monopol.

***

Binele în modernitate sau Binele dincolo de Dumnezeu. Înainte de problema relativității Binelui (atât de stringentă în modernitate) a cărei rezolvare se poate face aplicând principii liberale şi democratice iubirii, adevărului, libertăţii, dreptăţii şi fericirii, există problema decidabilității binelui şi cea a discernământului. Prima dintre ele o putem rezolva tranșant, afirmând că, ori de cate ori nu ne putem decide asupra existenţei sau nu a binelui într-o faptă sau într-o intenție (pentru ca nimeni nu se pronunţă), asta înseamnă că de fapt în oricare dintre ele există bine. Este o concluzie logică şi intuitivă ce plecă de la esența efemeră a binelui, de la existenţa lui – în afara prezentului – definită prin lipsă (şi prin durerea produsă de acea lipsă). Absenţa durerii, deci imposibilitatea de a simți binele, indică faptul că am atins un vârf de maxim local de bine. A doua problemă: a discernământului este însă esențială. Câtă vreme arbitrul Binelui a fost unul singur – Dumnezeu, eșecul s-a datorat mai mult criteriilor Binelui decât inconsecvenţei aplicări lor, căci măcar atât putem să-I recunoaștem lui Dumnezeu: rigurozitatea si sobrietatea. Ce s-ar întâmpla însă dacă ar trebui apreciem cât de responsabili şi de capabili sunt oamenii chemați să judece Binele? S-ar crea haos şi în acest haos, Binele tras în toate direcțiile s-ar anula şi ar dispare cu totul din lumea fără Dumnezeu. Iată motivul pentru care oamenii trebuie, înainte să-şi detroneze Dumnezeul, să-I împrumute toate atributele şi să ajungă să gândească în același mod ca El, devenind supraoameni.  

***

Supraoameni se nasc doar din lupta neobosită cu Dumnezeu. Ca niște atleți luciferici, supraoamenii îşi antrenează spiritul prin tortura revoltei. Ei reprezintă principiul Răului pentru că Dumnezeu are privilegiul de a reprezenta principiul Binelui, pe care Îl stăpânește ca un uzurpator. Când un Dumnezeu moare un supraom Îi ia locul.

Fragmente Jurnal V - Eșecul moralei

The world has become a huge pandemonium, because the birth of God has exhausted all her resources of goodness. We crucified Him to recover them.

Sfârşitul Occidentului? de Lucian Boia

Fragmente Jurnal XIII - Relativismul şi atomismul în modernitate

Teoriile fizicii dezvoltate în secolul trecut (relativitatea şi fizica cuantică) – teorii ce au căutat să descrie toate forțele universului (şi aproape au reușit) – s-au insinuat şi în mentalul individual şi colectiv (al civilizației occidentale) alterându-l. Cu ajutorul unor explicații științifice, fixate prin formule (exacte, dar de prea putini înţelese şi stăpânite) s-a construit o nouă cosmogonie, paralelă cu cea oficială (până la un moment dat), o cosmogonie ce explică apariția universului, apariția omului, precum şi structura intimă a materiei. Mai apoi, încet-încet, s-a anulat (indirect) o întreaga viziune mistico-religioasa asupra micro şi macro-universului şi în loc s-a instaurat o alta, științifico-religioasa (religioasă pentru că același mecanism al credinței funcționează dincolo de un nivel mediu – demult depășit! - de înțelegere). Nu I s-a lăsat lui Dumnezeu niciun loc în care să se poată ascunde: cei 13.84 miliarde de ani ce dau vârsta şi întinderea Universului au fost (si sunt) sondați cu mii de telescoape, iar în imensele acceleratoare de particule (Fermilab sau CERN) atomii sunt sparți pentru a li se analiza componenta. Nici măcar în alte dimensiuni  fizice – din cele 9 câte se afirmă ca ar exista! – nu mai este în siguranță.  Izgonirea din material a lui Dumnezeu (şi destrămarea instituției credinței a occidentului bazată e religie) au fost însă unele dintre cele mai benigne efecte, câtă vreme omului i-a mai rămas – pentru cat timp? – dimensiunea spirituală. În timpul acestui proces forțat de migrare către o nouă (modernă) cosmogonie s-au grefat – fără discernământ uneori – în cultura occidentală (culturile occidentale) ideile esențele acestor noi teorii fizice, dând naștere unor noi culturi: culturile modernității. Pe de altă parte,  ca un răspuns adaptiv la conflictelor tot mai acute intra şi inter-umane generate de culturile concurente, dezvoltate ca un cancer în civilizația occidentală în sec. XIX şi XX, realitatea a suferit o masivă destructurare şi a sfârșit ca o sumă de realităţi individuale, toate relevante în sine. S-au proliferat şi s-au afirmat micro-culturile – să numim acest proces atomizarea culturii, iar noile viziuni cosmogonice asupra vieții şi naturii universului s-au mulat perfect pe cerințele acestor micro-culturi. Din nou nu putem preciza cât a fost cauza şi cât efect, însă putem găsi în aceste fapte sămânța modernității. După ce a fost enunțat pentru prima dată principiul relativității, toate valorile absolute s-au prăbușit rând pe rând  (până la ultima şi cea mai importantă: Dumnezeu), iar din momentul declanșării cruciadei pentru a afla secretele structurii materiei prin descompunerea ei, peste tot (în civilizația occidentala) s-a făcut simțită o forță de descompunere în parți tot mai mici (de atomizare) a culturilor. Pornita din relativism şi atomism (H.R.Patapievici îl numește reducționism), modernitatea şi-a însușit în cele din urmă aceste valori şi s-a lăsat definită prin ele.

Alte articole despre modernitate:

Fragmente Jurnal XII - Modernitatea şi prăbuşirea civilizaţiei occidentale

Jurnal Fragmente XI - Echivocul modernităţii

Fragmente Jurnal XII - Modernitatea şi prăbuşirea civilizaţiei occidentale

Modernitatea înseamnă conștientizarea perisabilității ideilor şi lucrurilor şi îndemnul la salvare prin primenirea, înlocuirea sau pur-şi-simplu prin distrugerea lor. Astfel, modernitatea – definită autoreferențial – valorifică şi dă valoare procesului de înnoire şi rezultatului său: modernul. Nu este mai puțin adevărat că, în același timp, modernitatea poate grăbi şi forța, prin constanta ei presiune procesul – de altfel natural! – de îmbătrânire a ideilor şi lucrurilor. (Şi al civilizației). Ca să fim moderni în mod pasiv, trebuie să fim în primul rând adaptabili şi superficiali. Atașamentul nostru trebuie să rămână faţă de procesul de înnoire sau să fie gata să migreze odată cu moda, fără resentimente. Mai in adânc, resorturile modernismului practicat la modul activ țin fie de patologic, fie de sublim. Este exemplul total de transformare a mijloacelor în scopuri sau chiar de negare a scopurilor ca scop in sine; utopia în prezent; viitorul acum; finalitatea şi irelevanţa istoriei. Este o răzbunare atât pe trecut cât şi pe viitor, ilustrând perfect situația în care se găsește civilizația occidentală – în declin sau chiar dincolo de el. Este un efect al acestei situaţii, însă, cum se întâmplă de obicei, un efect ce sfârșește prin a contribui şi el la cauză. 

Istorie şi utopie de Emil Cioran

Jurnal Fragmente XI - Echivocul modernităţii

O altă trăsătură a modernităţii occidentale este echivocul (derivată din relativism). Jumătăţile de răspuns, existenţa simultană şi incompletă a lui Da şi Nu. Şi de aici imparţialitatea grotescă, îndoiala până la paralizie şi inconsistenţa. Dorinţa de libertate, de egalitate, de pace. Toleranţa sau altfel spus: neputinţa. Lipsa de decizie. Am constatat că de fapt bipolaritatea occidentului nu este altceva decât o manifestare a acestei tare de caracter.   

Jurnal Fragmente X - Instituţia Credinţei în Fericire

Religie versus știință (instituția credinței în civilizația occidentală)

Dacă istoria, antropologia, biologia, fizica, etc. au preluat – sau se luptă să  preia – în modernitate rolul Instituției Credinței – acela de a crea mitologia culturilor: eroi, zei şi o cosmogonie – rol până de curând îndeplinit în totalitate de Biserică, cum rămâne cu  sensul vieții, cu sensul civilizației? În faza de înflorire a civilizaţiei noastre ştiam că ne îndreptam spre Paradis sau spre Iad, trecând prin Purgatoriul cărnii, iar scopul nostru (individual şi colectiv) în economia vieții era mântuirea. Instituțiile civilizației occidentale au fost construite plecând de la această premiză a mântuirii. Acum, în pragul declinului, sub asaltul scepticismului științific viziunile utopice au căzut în derizoriu. Contemplam un Rai în ruină şi ne închipuim Iadul ca o extensie mai radicală a lumii curente. Toate disciplinele cunoașterii enumerate mai sus sunt în esență discipline explicative. Ele se uită în trecut şi ne spun prea puține lucruri despre negura care se afla înaintea noastă; nu ne dau niciun motiv să o trecem; nu ne promit nimic; nu răspund la întrebarea spre ce îndreptam şi “de ce”? Am desfăcut materiala până la cărămidă ei ultimă şi indivizibilă, avem răspunsul la întrebarea “cum?”, însa cu atât mai misterioasă şi tentantă ne apare întrebarea “de ce?”. Există pericolul ca fără un scop final să transformam mijloacele de a ajunge la el în scopuri. De la începutul modernității, atunci când au început să se clatine coloanele instituției credinței – identificată cu biserica – sub asaltul științelor, civilizaţia occidentală şi-a ales ca directive esenţiale progresul, consumul, voinţa şi munca. Mijloace!

Ce disciplină a cunoașterii este chemată să ofere acum, în pragul prăbuşirii instituției credinței, alte directive şi alte soluții mai sănătoase? Filozofia? Chiar dacă din noianul de întrebări şi contradicţii cu care ea se joacă – Nirvana, Supraomul, Nihilismul, câteva utopii edulcorate, etc.… -, am extrage o viziune care să ne îndrume, filozofia nu poate decât cel mult să dărâme o instituție a credinței atacându-i ideologia şi structurile. Filozofia nu poate închega o nouă instituție pe care civilizația  să se sprijine, iar premisa acestui  eșec o constituie tocmai spiritual ei dubitativ. Pentru a putea avea o instituție solidă a credinței, occidentalii trebuie să primească răspunsul la întrebarea „de ce?” fără să filozofeze şi trebuie să creadă în el cu aceeași orbire şi devoțiune cu care odată au crezut în Dumnezeu şi în planul Lui pentru ei. Ori asta ar contrazice tocmai esența filozofiei. (Poate ca André Malraux cu vestita sa frază – mai mult ca sigur apocrifă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” şi Horia Roman Patapievici care ne îndeamnă: „Fiți moderni! Dar – nihil sine Deo.”au avut dreptate.)

În aceste condiții ne punem întrebarea dacă Dumnezeu mai are sau nu vreo șansă în modernitate, în acea modernitate definită ca o apologie a relativității, deci într-un sistem care ţi-a pierdut referințele absolute. Cum Îl relativizăm pe Dumnezeu? Cum Îl aducem în zona finitului şi în zona timpului ce se scurge? În zona morții? Nu se mai pune problema cum ajungem noi la El, ci doar cum ajunge pe El la noi. La începuturile creștinismului El – Isus – a coborât pe pământ; poate că încă de atunci a înţeles că într-un sens metaforic va trebui să se întoarcă după două mii de ani, înainte de a fi prea târziu.  Nu Îi va rămâne însă, dacă o va face, decât autoritatea de a vorbi despre Om, despre scopul existenţei sale şi, eventual, de a-l transforma în Dumnezeu, fiindcă deja am obținut cu ajutorul istoriei, al fizicii şi al biologiei alți eroi şi o altă cosmogonie. E singura bătălie rămasă: bătălia pentru Om; iar ea nu poate fi dusă decât în fiecare om în parte. Şi iată că avem răspunsul: un Dumnezeu relativ, un Dumnezeu al fiecăruia, un Dumnezeu înțelept, înstrăinat şi împuținat, de care nu ne va fi frică. Însă un astfel de Dumnezeu nu-şi va mai putea ţine Biserica pe  umeri, după cum deja nu-şi mai poate ţine pe umeri nici Cosmosul şi nici măcar Omul. Va fi pentru noi cel mult un sfătuitor, un alter ego mai bun, un Tată. Minunile sale ar fi de fapt în puterea omului: mângâierea, blândețea, bunătatea, etc... şi, privind în urmă, constatăm că tocmai astfel a fost inițial gândit Dumnezeul creștin.  Biserica L-a transformat încet-încet de-a lungul secolelor într-un martir nemilos cu natura umană ce se hrănește în umbra schiturilor cu rugăciuni,  fiindcă a avut nevoie de sângele sau pe fundație şi pe stindard. Biserica L-a trădat! Ce ironie ar fi ca tocmai erezia (sau ereziile) întoarcerii la adevăratul Dumnezeu să-i surpe lucrarea (ideologia şi structurile) – cum de altfel s-a mai încercat în trecut!

Ce ne rămâne însă dacă nici mijlocele civilizației (transmutate în scopuri), nici filozofia, nici religia creștină şi nici doctrinele politice ce derivă din ea nu ne mai pot minți ochii cu imaginea unei oaze la orizont (nici măcar nu avem nevoie de adevăr în acest pustiu de relativitate!)? Dacă privim mai atent acești carismatici idoli falși constatăm că își trag cu toții seva din noțiunea vaporoasă de fericire. Oricare ar fi manifestarea ei şi modul de o a satisface, în contextul acestei discuții ne întrebăm dacă dorința de fericire este una programată în natura umana (ca un simţ ascuns al echilibrului) sau dacă ea este un dat cultural. Fiindcă dacă este un dat cultural, în cazul idolilor de care vorbeam mai sus, ne aflăm în situația hilară de autoreferențialitate. (De exemplu: din credință s-ar naște dorința de fericire, pe care tot ea o va satisface).  Fericirea în context cultural ar trebui să fie o noțiune esențială. Pe de altă parte însă, această noțiune culturală esențială ar trebui să aibă şi un corespondent în natura umană, care să transceandă natura umană. Un instinct. (Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Freud: instinctul erotic). În concluzie răspunsul este unul echivoc, însă cel puțin ne lămurește că fericirea – chiar dacă nu o putem defini – este mai aproape de om decât poate ajunge vreodată religia, ideologia politică sau filozofia, dincolo de granițele lucidității şi logicii. Un astfel de sens al vieții ar eluda filozoficul “de ce?”.

Să lăsam din acest punct să lucreze întrebările: Cum însumam dorințele de fericire individuale şi cum le transformam în motorul unei instituții? Poate fericirea – sau componenta ei orizontală! - construi un sistem coerent la nivelul unei civilizații: de exemplu hedonismul? Cum ar arata o instituție a credinței bazată pe fericire (individuală şi colectivă)?...

Fericirea verticală și fericirea orizontală

Fragmente Jurnal IX - Sfântul Augustin

Se spune ca odată, pe când Sf. Augustin se plimba singur pe plajele Cartagenei şi se ruga cu înfocare, s-a apropiat de el unul dintre mai-marii cetăţii, renumit pentru bogăţia, dar şi pentru desfrâul său. Văzându-l tulburat şi îngândurat, Sf. Augustin s-a oprit şi i-a cuprins umerii cu palmele.
- Ce căi ale neliniştii te-au îndrumat spre mine, fiule? l-a întrebat.
- Părinte, am fost vândut de femeia mea! i-a răspuns dintr-o dată bogătaşul cu amărăciune în glas. Am alungat-o la părinţii ei, însă o mare ruşine mă apasă în continuare. Au nu mai există femei virtuoase pe lumea asta?
La auzul acestei întrebări, Sf. Augustin a dat drumul umerilor şi l-a privi drept în ochi. 
- Există femei virtuoase, fiule - nu te îndoi de asta! există! - i-a spus, dar numai pentru bărbaţii virtuoşi, si a pornit mai departe prin nisip.

Fragmente Jurnal VIII - Paradoxurile culturale ale iubirii (continuare)

Continuarea argumentaţiei din articolul http://www.cristianvasiliu.ro/2013/04/unul-dintre-paradoxurile-culturale-ale.html

Dacă femeia, în prezentul morbid, este chemată să se adapteze incontinuu (biologic şi cultural) pentru a putea (detecta şi) alege cel mai potrivit partener (care să asigure traiul zilnic familiei sale şi să poată transmite cele mai bune gene/cea mai valoroasă moştenire copiilor), în schimb bărbatul rămâne, câtă vreme reproducerea este un act strict biologic, tributar unei ancestral principiu de selecţie: cel pur fizic. Să-l numim printr-un abuz de limbaj principiul estetic sau principiul 90-60-90, deşi nu are legătură atât de mult cu valorile propriu-zise ale bustului, taliei şi soldurilor femeii, cât mai degrabă cu raportul dintre aceste valori. Deşi pare că  frumosul/frumuseţea sunt responsabile cu declanşarea producţiei de feromoni la bărbaţi – producţie ce le ghidează şi lor în ultimă instanţă deciziile – în spatele ei se află de fapt un calcul pragmatic. Acelaşi tip de calcul pragmatic denunţat anterior la femei, cu singura diferenţă că este redus la dimensiunea fizicului. Mărimea sânilor – 90 sau mai mult – dă de înţeles că femeia poate alăpta pe o perioadă mai îndelungată, iar raportul 60/90 indică faptul că fătul se va dezvolta în condiţii optime într-o mama viguroasă. Nu insist asupra altor caracteristici fizice care completează imaginea unei viitoare mame viabile capabilă în primul rând să de-a naştere copilului. Pe cât de ipocrită ne apărea situaţia în cazul femeilor (ce au transformat într-un act cultural – minunat de altfel! - sexualitatea), pe atât de barbară şi brutal-onestă ne apare ea în cazul bărbaţilor. Ei pot face diferenţa între planul fizic şi cel cultural; pot accepta sexualitatea tocmai pentru că morala este mai blândă cu ei şi nu au nevoie de paravanul ipocrit al iubirii. Ei sunt responsabili doar cu transmiterea genelor, cu acel moment unic de emisie a fluidelor, pentru care sunt răsplătiţi cu orgasmul. Restul – îngrijirea viitoare a familiei – este o datorie altruistă şi facultativă în acelaşi timp, câtă vreme ei ai trebui să urmărească în continuare doar datoria biologică primară: inseminarea. Doar cei slabi şi laşi, ce au, chiar şi inconştient, în vedere nu numai perpetuarea speciei ci şi propria supravieţuire prin punerea sub protecţia familiei, mai sunt interesaţi şi alte atribute ale femeii precum inteligenta, sensibilitatea, bunătatea, etc… 

Fragmente Jurnal VII - Adaos la mini-eseul despre libertate

Adaos la mini-eseul despre libertate...

Am scris parabola leului pentru că nu puteam îmblânzi toate ideile încețoșate şi înjumătăţite care se aciuaseră în mine. Până la urmă am realizat următorele adevăruri simple: libertatea nu există şi nu poate exista în afara/în absenţa fiinţelor şi, mai mult decât atât, ea nu poate fi descoperită decât în cuşcă sau prin descoperirea cuştii (fiindcă întotdeauna va exista o cuşcă). Libertatea este o esenţă ce nu supraviețuiește viului, deci trebuie relativizată în dimensiunea lui. O putem privi ca pe o simbioză: se naşte în individ ca o conștientizare a propriilor valenţe, a limitelor interne şi externe şi a ceea ce există dincolo de aceste limite (ca şi dragostea, libertatea denumește un gol, o lipsă) şi ajunge în final să traseze limite şi să definească individul. Tocmai de aceea libertatea este de fapt doar pentru oamenii mici - pentru hiene -, pentru că doar oamenii mici au limite care nu incomodează. Leii – acei titanii rezultaţi prin evoluţia biologică şi culturală a oamenilor – vor călca în schimb întotdeauna propriile limite şi limitele altora şi vor privi libertatea nu ca pe o lege sau ca pe un dat cultural ci ca pe o provocare. Ca un paradox însă doar ei – leii! – sunt în stare să nască ideea de libertate, să o înţeleagă şi să o impună celorlalţi. Pentru ceilalţi – pentru hiene! – ea nu va însemna altceva decât o zonă de confort în care vor rămâne din laşitate şi/sau din neputinţă… Câteodată am impresia că Dumnezeu se uită din turnul lui la noi cu dispreţ ca la nişte hiene. Poate că ar fi mai mândru de noi dacă ne-am transforma în nişte lei şi i-am asalta palatul ceresc.

Inima...

Inima este acea parte a creierului care şi-a pierdut simţul raţiunii!

Fragmente Jurnal VI - Parabola leului

Se spune că odată un mare împărat a primit în dar pentru menajeria sa un leu şi o hienă. Şi cum împăratul îşi iubea animalele mai mult decât supușii, a poruncit ca acestea să fie hrănite şi îngrijite astfel încât să nu-şi de-a seama niciodată că sunt ținute în captivitate.  S-a dovedit că pentru hiena cușca în care n-avea nici loc să facă doi pași şi stârvurile ce i se aruncau zilnic  au fost de ajuns, însă leul nu s-a împăcat niciodată cu viața din menajerie. Se avânta fără să se cruțe cu pieptul în gratiile de fier, refuza bucățile de carne pe care îngrijitorii i le întindeau cu teamă în vârful unor sulițe şi scotea niște răgete cumplite, ce ajungeau până la urechile împăratului, tulburându-i acestuia somnul de peste noapte şi tihna de peste zi. Degeaba au încercat să-i amenajeze cuști din ce în ce mai mari care să semene cât mai bine cu savana din care fusese adus; de cum era dus într-o noua cușcă, leul alerga fără oprire până când dădea din nou de gratii, le muşca, se izbea de ele şi iar slobozea răgetul lui plin de furie şi amărăciune. Dar iată că după o vreme mai lungă sau mai scurtă leul a murit, fie pentru că răbdarea împăratului a ajuns la limită, fie pentru că foamea şi tristețea i-au măcinat sufletul şi trupul şi i-au venit de hac, iar în menajerie nu s-a mai auzit de atunci decât râsul reținut şi satisfăcut al hienei. Şi împăratul şi îngrijitorii menajeriei l-au dat repede uitării pe nefericitul leu, până când, într-o bună zi, sătui de jugul şi nedreptățile îndurate, supușii împărăției s-au răsculat, au pus mâna pe furci şi topoare şi au ajuns, după ce au dat peste cap armatele împărăției, până în poarta castelului. Pe când asculta urletele mulțimii şi privea îngândurat din turn focurile se întindeau până departe luminând cerul ca ziua, împăratului i s-a năzărit că aude din nou răgetul leului şi şi-a zis: “Credeam că sunt hiene!”

Fragmente Jurnal V - Eșecul moralei

Cred – şi îmi imprim credința asta până în măduva oaselor cu fiecare gând – într-o  lume clădită pentru cei puternici, pentru cei neliniştiţi, pentru anticriști. Ne întrebăm cu prea multă sfială de ce nici societatea burgheză şi nici socialismul estic nu au făcut altceva decât să se ciocnească în idei şi în forță brută şi şi-au trădat în cele din urmă susținătorii. Era de așteptat ca atunci când predici fie libertatea tuturor, fie dreptul majoritarii la decizie, fie șanse egale pentru toți să eșuezi . Toate aceste lucruri – şi libertatea, şi șansele, şi fericirea - sunt limitate; nu poți să îi mulțumești pe toți; toți înseamnă în felul asta niciunul. Din păcate Răul zace prea adânc înrădăcinat în inima Occidentului, iar efortul de al extrage de acolo i-ar distruge Occidentului tocmai instituția primordială ce îi asigură sensul existențial: Instituția Credinței. Cu excepția fascismului (dar şi aici se poate vorbi de o reacție de compensare), morala creștină sta la baza oricărei forme de organizare politică; iar toate formele de organizare politică – liberalismul, socialismul, anarhismul, corporatismul, marxismul, comunismul, conservatorismul, naționalismul, fascismul și democrația socială – sunt produsele Occidentului. Multă vreme s-a considerat că această achiziție culturală a Occidentului  – morala creştină – este de fapt semnul progresului, semnul civilizației în sensul îndepărtării de barbarism. Dar iată că am descoperit acum două secole (Darwin) că suntem de fapt animale ajunse prin puterea minţii în vârful lanțului trofic şi la începutul secolului trecut (Freud) că instinctele primare ne guvernează încă toate gândurile şi acțiunile. În orice cultură – aici cu semnificația de societate umană ce se individualizează prin trăsături specifice – ce nu ţine seama de acest fapt, va apare o forță întunecată – asemănătoare forței  întunecate din fizica ce sfâșie materia – ce o va îndepărta de la ţelul său, o va îmbătrâni şi o va destrăma lent. (Vezi excesele totalitare din comunism şi polarizarea tot mai accelerată a averilor din capitalism). Este rezultatul unui conflict mai puternic decât conflictele apărute la granițele dintre culturi în fiecare individ; este rezultatului conflictului dintre educația culturală – şi cutumele pe care le imprimă individului – şi însuși eul uman. Închipuiți-vă o lume fără cele 10 porunci. Este aproape imposibil pentru că suntem fructele occidentului şi chiar dacă alegem să încălcăm sau să abandonam aceste porunci, ele vor continua să ne urmărească, să ne chinuie şi să ne judece, chiar şi numai ca presiune externă a societăţii (amintiți-vă de Dostoievski - „Crima şi Pedeapsa”). Dacă am reuși să facem exercițiul onestității şi al revoltei până în pragul blasfemiei, am descoperi – cred! – cu stupoare că dincolo nu ne pândeşte nici anarhia, nici orgia, nici genocidul, ci dimpotrivă ne aflăm în faţa inimii goale a omului, inima capabilă să își făurească propria morală mai puternică şi mai adevărată decât morala divină. O morală mai simplă şi mai onestă, o morală mai ușor de acceptat – poate chiar mai drastică decât morala creștină – şi mai ușor de urmat pentru că este asumată. Am rămâne fără ipocrizie, fără frustrări, fără traume; am rămâne fără monștrii din tenebrele sufletului faustian ce duc tocmai la rătăcire, la dezmăț şi la crimă. Erosul ar căpăta straie noi, eliberatoare, sublime pe alocuri, iar thanatosul nu ne-ar mai poseda. Nu ar fi sfârșitul conștiinței, ci începutul ei. Supraomul – pe care Nietzsche îl anunța cu glas tunător precum Ioan Botezătorul îl anunța pe Isus – ar de fapt  omul perfect – şi zeul perfect în același timp – eliberat de păcatul originar şi de morală, ce va cunoaște şi va stăpâni toate virtuțile şi toate viciile. Morala devenită relativă, ca şi credința fiecăruia în sine însuși, va servi scopului ultim al existenţei şi evoluției, uneori prea violent, alteori de o emoționantă puritate şi frumusețe.  N-ar trebui să ne îngrijoreze viitorul civilizației populată cu astfel de oameni amorali, fără o instituție a credinței bazată pe religie. S-ar putea să ne aflăm – într-adevăr! – în faţa sfârșitului timpului civilizației occidentale, în cazul în care religia se va surpa – „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (A.M), dar tot așa de bine, pentru astfel de oameni amorali, științele – fizica, biologia, antropologia, istoria – pot crea eroi, zei şi mituri – toate acele ingredientele necesare perpetuării instituției credinței şi respectiv a civilizației. Iar filozofia liberă a inimii – a unei inimi puternice, neliniștite şi răzvrătite – cu un nou set de reguli – nu ca un dat cultural prin educaţie şi instruire, ci ca o izbândă a inimii – ar putea fi noua morală. Morala – dacă o putem numi astfel – amoralităţii; morala pentru care trebuie să devenim proprii noștii zei. Vor încape fără îndoială în ea şi iubirea şi compasiunea şi mila şi generozitatea şi altruismul şi toate sentimentele conexe – pentru că ele au precedat morala creştină şi îi vor supravieţui şi când nu vor mai fi obligatorii tocmai pentru că nu vor mai fi obligatorii. Ba chiar vor avea ocazia să iasă la lumină, să se înfrupte fără ruşine din inimi şi să ne primenească de rău, fiindcă ele există ca predispoziţie în natura umană (De la bacterii la om – Ernst Mayr).  Dacă acest scenariu este viabil şi omul occidental se poate sustrage până la urmă, printr-un soi de evoluţie culturală, moralei ce i-a otrăvit pentru sute de ani mintea, sufletul şi trupul, atunci ne putem aştepta ca acest proces să fi început deja şi el să facă parte dintr-un proces mai profund de prăbuşire a civilizaţiei occidentale. Poate şi acest articol se constituie într-o dovadă…

5.V.2013

Fragmente Jurnal IV- Apel la Constituţie

Pe parcursul ultimilor anii problema constituției a intervenit dureros în mai toate marile conflicte politice interne. Constituția a fost în același timp şi subiect de propagandă menit să-l transforme pe unul dintre candidați la președinție (nociv de altfel pentru ţară) într-un reformator vizionar (vezi discuția despre numărul parlamentarilor şi despre numărul de camere ale Parlamentului din 2009), dar şi sabie menită să taie nodurile gordiene politice (precum şi a capul Democrației) (vezi, de exemplu, scandalul suspendării președintelui din 2011). Nimic altceva decât o unealtă. Curtea Constituțională, forumul menit să vegheze la respectarea ei – constituit din persoane angajate politic, probabil șantajabile, în jurul cărora s-au iscat tot felul de scandaluri – în toată această perioadă a luat o serie de decizii controversate ce a pus pe jar societatea civilă, arcul guvernamental şi partidele politice. Mai mult: de curând a fost dezgropată din nou problema modificării constituției în pragul declanșării cursei pentru alegerile prezidențiale din 2014; a fost alcătuită o comisie de analiză a propunerilor de modificări, comisie condusă – din motive strategice – de un alt prezidențiabil.

 Fără sa comentez (prea mult) contextul politic al trecutului apropiat, constat că ori de cate ori s-a făcut apel la Constituție, în funcție de interese, părțile implicate fie au mânuit-o cu sfințenie de parcă constituția ar fi fost o voință divina echivalentă cu (dacă nu chiar prevalând asupra) Decalogului lui Moise, fie au fluturat-o ca pe o hârtie igienică folosită. Avem însă datoria să nu uităm că orice constituție (nu numai a noastră) este (doar) produsul omului şi al timpului său (în contextul cultural şi de civilizație) şi are drept scop crearea un cadru politic pentru omul timpului sau. Nu este imuabilă prin conținut ci prin ceea ce reprezintă, fiindcă, atâta vreme cât omul este supus greșelii – deci perfectibil –, şi ea este perfectibilă. A o respecta înseamnă nu numai să o aplicăm, ci să o schimbăm/adaptăm atunci când este – într-adevăr! – nevoie. Şi oamenii şi timpurile se schimbă; de ce nu am schimba Constituția? Afirmam într-un alt context ca: Nu legitimitatea – forţată prin trădare şi teroare – trebuie să învingă democraţia, ci însuşi legile – şi chiar Constituţia – trebuie modificate pentru a servi democraţia. Întăresc aceasta afirmație cu un paragraf – descoperit de curând – din Thomas Jefferson – părintele Constituției Americane: „Unii privesc constituțiile cu o prefăcută venerație şi le consideră ca pe chivotul legii, prea sacru ca să poate fi atins. Ea atribuie oamenilor din epoca precedentă o înțelepciune mai presus de cea omenească şi își închipuie că ceea ce au făcut aceștia nu suportă îndreptare… Eu, de bună seamă, nu sunt pentru schimbări dese şi nepuse la încercare în legi şi constituții… Dar mai știu că legile şi instituțiile merg mână-n mână cu progresul spiritului uman… Pe măsură ce se fac noi descoperiri, pe măsură ce se dezvăluie noi adevăruri şi pe măsură ce, odată cu schimbarea împrejurărilor, se schimbă moravurile şi opiniile, instituțiile trebuie să progreseze şi ele, mergând în pas cu vremurile”.

Fragmente Jurnal III - Scurt eseu despre cum ne pierdem libertatea

Karl Jaspers afirma că este liber numai acela care se poate decide.  Conștiința libertății proprii (dacă nu chiar libertatea însăși) se naște doar în momentul în care ea este încercată şi exercitată prin decizie.  Apare astfel în cadrul societății de consum în care trăim o nouă şi perversă modalitate de îngrădire a libertății. Nu prin reducerea sau restrângerea opțiunilor, ci prin înmulțirea lor şi prin anihilarea, manipularea (sau chiar substituirea externă) a capacității de a discerne şi de a decide în consecință.  Confruntat cu atâtea răscruci zilnice, creierul omului modern, suprasaturat şi neantrenat în spiritul libertăţii, se predă. Aceasta este direcția. Nu de mult a fost patentat (nu știu daca nu şi realizat) televizorul care nu permite schimbarea postului pe perioada calupului publicitar. Ar fi bizar (şi poate şi hilar), dacă nu ar fi într-o măsură şi mai mare îngrijorător. Mai apropiat mi se pare viitorul în care, ajunși la magazin,  ni se va refuza achiziționarea pachetului de ţigări sau a berii, ni se va  reaminti vârsta pe care o avem, riscul de cancer, bolile cardiovasculare de care suferim, nivelul colesterolului şi vom fi îndrumați spre raionul de legume, galantarul cu morcovi. Schimbul sănătate pentru libertate – nu este un schimb bun. Un alt exemplu: în Londra s-a introdus, după atentatele din anii trecuți, un imens sistem de supraveghere, iar  în schimbul libertăţii (personale) locuitorilor metropolei engleze li s-a oferit siguranța. Libertate pentru siguranța?! – Cu siguranța: Nu!  Nici alte compromisuri nu sunt de dorit (sau măcar acceptabile): confort pentru libertate, dragoste pentru libertate, etc.… Orice discuție (sau lecție) despre libertate va trebui sa înceapă cu construirea şi recunoașterea granițelor ei (pentru că libertatea nu este absolută, iar individul trebuie să știe cum să şi-o autolimiteze), cu asimilarea noțiunilor de adevăr şi de bine (pentru ca libertatea să fie utilă) şi cu exersarea deciziei (pentru  a aduce libertatea în sfera conștiinței şi pentru afirmarea identităţii personale)…