duminică, 28 aprilie 2013

Prăbuşirea civilizaţiei occidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei


Suntem fructele civilizației occidentale, ne mişcăm odată cu ea şi orice reflecţie asupra ei se răsfrânge ca într-o oglindă şi asupra noastră. Pentru a o înţelege mai bine avem nevoie de viziunea imparţială (N.D.) şi nepărtinitoare a unei  filozofii (speculative) a culturii şi a civilizaţiei. Radiografia prezentului nu este de ajuns; nici măcar istoria occidentului nu ne este vreun de folos câtă vreme nu ne poate conduce decât la formularea unor legi interne ce descriu sufletul occidentului (vezi Anexa 1). Iar sufletul occidentului este pervertit de idea de progres etern, de consum fără limite, de autodeterminare, de evoluţionism, de supremaţie a omului în faţa naturii (şi a atomului şi a universului în ultimul timp). Claude Levi-Strauss – binecunoscutul antropolog – ne avertizează că “istoria, aşa cum este ea utilizată de civilizaţia noastră, exprimă mai puţin adevărul obiectiv, cât prejudecăţi şi aspiraţii” (Antropologia şi problemele lumii actuale – pag 137). Aş adăuga: şi judecăţi şi sentinţe. Istoria este mitul (cosmogonia) culturilor naţionale occidentale (vezi Anexa 2). Şi mai mult decât atât: prezentul însuşi crează istoria. Iar la ora actuală cred că civilizaţia occidentală traversează acelaşi tip de criză prin care trec şi bărbaţii de vârstă medie (vezi mai jos). Îşi uită (sau îşi ignoră cu bună ştiinţă) vârsta şi destinul. Nu putem judeca/înţelege nici alte civilizaţii, nici pe noi înşine rămânând în acelaşi sistem de referinţă ce deformează realitatea şi  păcătuind prin subiectivism. Ar ajuta dacă am putea găsi puncte comune cu alte civilizaţii îndepărtate în spaţiu şi în timp şi dacă am face exerciţiul modestiei. Acelaşi Claude Levi-Strauss spunea că „o civilizaţie nu se poate gândi pe sine dacă nu dispune de altă sau de altele care să-i servească drept termen de comparaţie (vezi Anexa 1). Ca să cunoşti şi să-ţi înţelegi propria cultură, trebuie să înveţi să o priveşti din punctul de vedere al altuia, precum un actor ce trebuie, pentru a-şi evalua interpretarea să înveţe să se vadă pe sine, ca şi cum el ar fi spectatorul” (Antropologia şi problemele lumii actuale – pag 54).  Iată de ce, pentru a ştii cine suntem şi unde ne aflam noi înşine – fructele civilizaţiei occidentale după cum ne declaram mai sus –, în ciuda propriei noastre orgolioase păreri, trebuie să ne raportăm la alte modele de civilizaţie: sa evidenţiem tipare istorice, să identificam din aceste tipare alte civilizaţii, să ne delimităm propria civilizaţie – ceea ce am şi făcut într-un articol anterior – şi să ne comparăm cu alte civilizaţii. Ne vom edifica asupra viitorului numai completând imaginea prezentului cu cea a trecutului (nu numai cel propriu). (De remarcat ca Claude Levi-Strauss se declara împotriva filozofiei comparate a istoriei – pag 168).
Este binecunoscută analogia plină de poezie pe care Oswald Spengler o face între noţiunea de civilizație şi organismele vii. În cartea sa – Declinul Occidentului – Oswald Spengler o foloseşte pentru a ilustra ideea că civilizaţiile au propriul lor ciclu de creştere şi de descreştere, anunţând astfel – încă din anii interbelici – că civilizaţia faustiană – cea occidentală – obsedată de putere, se apropie de sfârşit. De atunci încoace toţi marii teoreticieni ai civilizaţiei au fost de acord cu ciclicitatea istorică a civilizaţiilor (chiar daca unii au privit cu reticență – vezi Toynbee – comparația cu organismele vii, preferând în schimb asocierea civilizaţiilor cu mecanismele ce folosesc roti pentru a înainta).  Indiferent de civilizaţiile pe care aceştia le identifică pe spirala timpului (Spengler – 8; Toynbee – 23, Quingley – 16, McNeil – 9, Bagby – 9, Braudel – 9 , Rostovanyi – 7, Huntington – 12, Djuvara – 10), fără excepţie numără şi civilizaţia occidentală printre ele, la fel de fragilă şi de muritoare ca şi alte civilizaţii trecute sau contemporane. Consider însă că metafora lui Spengler poate fi aprofundată şi apoi extinsă pe mai multe planuri.
1. În primul rând – într-adevăr! – ciclul de viaţă normal al civilizaţiilor începe cu o copilărie şi o tinereţe frământată, continuă cu o maturitate avântată şi se sfârşeşte cu o bătrâneţe înţeleaptă şi neputincioasă. Moartea însă nu este întotdeauna naturală şi poate surveni în orice fază a ciclului de viaţă al civilizaţiilor; am convingerea că ea survine fie datorită bătrâneţii, fie datorită cancerului (sau altor boli) ce afectează diverse instituţii, fie se produce din cauze externe (există cazuri de civilizaţii ucise! – într-un articol viitor voi aborda aceasta temă). Acest mod de a privi civilizaţia modifică şi concepţia despre timp. Privit din interiorul ei avem impresia că timpul este liniar şi curge într-o singură direcţie. Ne confruntăm însă cu realitatea unui timp circular, un timp care ne întoarce la origini şi se porneşte apoi din nou – exact imaginea pe care şi fizica modernă ne-o dezvăluie într-una dintre teoriile sale actuale despre Univers: Big-Bang, Expansiune, Regres, Big Crunch. În cazul civilizaţiilor fazele evoluţiei lor pot fi definite – mai detaliat! - în diverse moduri. „Quingly consideră că civilizaţiile trec prin şapte etape: amestec, gestaţie, perioada de conflict, imperiu universal, declin si invazie. Melko generalizează un model de schimbare în care civilizaţiile trec de la un sistem feudal cristalizat la un sistem feudal în tranziţie, apoi la un sistem statal cristalizat, la un sistem statal în tranziţie şi ajung, în cele în urmă, la un sistem imperial cristalizat. După Toynbee, o civilizaţie apare ca un răspuns la anumite provocări şi cunoaşte o perioadă de dezvoltare, care implică creşterea controlului asupra mediului sau realizată de o minoritate creativă, urmată de o perioada de tulburări, de apariţia unui stat universal şi de dezintegrare” (Huntigton – pag 55). Fără a le contesta opiniile, am adoptat însă viziunea istoricului Neagu Djuvara asupra modului de a delimita temporar şi spaţial civilizaţiile – cele 10! – şi, convins de poziţia sa integratoare limpede argumentată – am fost de acord şi cu modul său de a defini fazele prin care trece o civilizaţie: copilăria şi tinereţea: faza larvară, faza de formare, faza de înflorire, maturitatea: faza luptei pentru hegemonie, bătrâneţea: faza imperială. (În completarea acestei segmentări, poate că ar fi trebuit delimitată şi faza terminală, scleroza, agonia civilizaţiilor oricât de abruptă şi greu de identificat ar fi, pentru că fenomenele cuprinse în ea – ce fac obiectul acestei colecţii de articole – daca sunt înţelese corect pot conduce la descoperirea unor remedii.) Desigur, ca şi în cazul unei vieţi umane – de exemplu! – trecerea de la o fază la alta se face continuu în perioade suprapuse de timp şi rareori pot fi descoperite puncte clare de inflexiune – de obicei evenimente istorice majore asupra cărora istorici au căzut de acord în totalitate.
În opera sa, Neagu Djuvara îşi susţine teza aplicând şablonul etapizării tuturor celor 10 civilizaţii pe care le recunoaşte. Deoarece suntem exclusiv interesaţi de soarta civilizaţiei occidentale ne vom rezuma analiza periodizării ei (vezi anexa 3), iar dacă – în urma analizei – suntem de acord cu Neagu Djuvara atunci trebuie să admitem şi că ne aflam la capătul timpului civilizaţiei occidentale. Fie că se va impune o hegemonie americană, fie că va exista o tentativă chineză (iar aceste aspecte le vom trata dintr-o altă perspectivă – politică! - într-un articol ulterior), civilizaţia noastră, dacă îşi urmează fără întreruperi cursul, va fi stăpânită de un imperiu global/universal şi apoi se va prăbuşi atinsă de senescenţă. Perspectiva istorica este totuşi mai blândă: prin comparaţie cu alte civilizaţii durata medie a fazei imperiale este de patru-cinci secole. Ne aşteaptă deci câteva secole de pace. Asta dacă binecunoscutul fenomen de accelerare a istoriei nu va reduce aceasta perioadă sau dacă civilizaţia noastră nu va avea norocul să beneficieze de o bătrâneţe liniştită...

2. În al doilea rând regăsim aceeaşi organizare structurală şi în cadrul civilizaţiilor şi în cazul organismelor vii. Instituţiile civilizației îndeplinesc roluri bine determinate în gestionarea energiei interne în acelaşi mod în care organele interne specializate susţin viaţa organismelor evoluate. Forţând metafora putem găsi chiar corespondenţe între diverse instituţii şi organe/sisteme: piaţa – sistemul circulator, armata – sistemul imunitar, administraţia – creierul, sistemul nervos, etc… Este foarte posibil ca printr-un același tip de proces evolutiv, început cu mii de ani înainte, în momentul coagulării primelor formațiuni de culegători-vânători, civilizația să capete forma pe care o are astăzi. Şi instituţiile – dacă privim istoria lor – s-au schimbat, s-au specializat, au devenit mai eficiente de-a lungul timpului, servind cicluri succesive de civilizație. Moartea civilizațiilor este asociată cu eşecul unei (sau unor) instituții. Evidențiind situația actuala a instituțiilor civilizației occidentale – in articole viitoare - vom putea determina starea sănătăţii ei şi respectiv opțiunile viitorului său.

3. În al treilea rând trebuie să luam în consideraţie o altă posibilă trăsătură comună a organismelor vii şi a civilizaţiilor: ereditatea – legătura de filiaţie între civilizaţii aparţinând unor cicluri succesive (vezi Anexa 4).
 Sunt transferate între părinţi şi copii – prin gene/vestigii – trăsături de cultură, religie, instituţii şi nu de puţine ori fiul (sau fiica) dezvoltă o admiraţie nemijlocită – nu întotdeauna justificată – pentru părinte, admiraţie ce se traduce prin întoarcerea, idealizarea şi inspiraţia din trecut. Exemplul Occidentului este – din nou! – relevant: să ne reamintim perioada Renaşterii (faza de înflorire a civilizaţiei) – un suflu înnoitor care a pornit programatic printr-o melancolică privire în urma spre civilizaţia greco-romană şi de asemenea cazul religiei creştine care a izvorât în perioada de vârf a aceleaşi civilizaţii greco-romane pentru ca mai apoi să se impună ca religie principală a occidentului şi să constituie fundamentul instituţiei credinţei din civilizaţia noastră. Momentul în care influenţa externă (peste timp, dar şi peste spaţiu) a altor civilizaţii începe să scadă şi mai mult decât atât, alte civilizaţii (inseminate de civilizaţia noastră)  încep să adopte trăsături culturale, instituţii şi tehnologie (civilizaţie), putem afirma că civilizaţia a ajuns la maturitate, şi-a epuizat instinctul erotic şi este pândită de instinctul morţii (vezi mai jos). Putem evalua din această perspectivă vârsta (să o numim vârsta psihologică) a unei civilizaţii. (D-nul Liiceanu, prezent la una dintre conferinţele istoricului Lucian Boia ce trata subiectul viitoarei sale cărţi – Sfârşitul Occidentului? – la care am fost prezent şi eu! –, se îndoia de prăbuşirea civilizaţiei occidentale considerând că atâta vreme cât nu există nicio altă civilizaţiei care să-i continue misiunea civilizatoare (tehnologia, ştiinţa şi instituţiile), aceasta va continua să existe. Probabil că în acelaşi mod gândeau şi orgolioşii romani înaintea prăbuşirii zgomotoase a imperiului lor.)
Urcând pe firul ideii de filiaţie ajungem şi la un alt aspect al evoluţiei. Dacă o parte dintre trăsături culturale şi de civilizaţie sunt moştenite, totuşi de la un ciclu la altul civilizaţiile selectează şi îşi dezvolta – şi dacă este nevoie îşi şi creează noi – trăsături care îi asigură supravieţuirea. Civilizaţiile – în particular civilizaţia occidentală – se adaptează sub acţiunea unor factori de stres. Ce se întâmplă însă dacă ameninţările externe dispar sau se estompează şi rămân doar cele interne la fel de perfide la început ca un cancer? Este foarte posibil ca acele minunate trăsături/calităţi ce iau asigurat peste vreme supravieţuirea şi care au trecut la alte civilizaţii-copii, să se atrofieze ireversibil în cadrul civilizaţiei.
Şi aceste probleme ale civilizaţiei (vârsta psihologică şi atrofierea instituțiilor lipsite de funcționalitatea ce le-a generat) le voi explora în articole viitoare.

4. Al patrulea punct de intersecție în metafora – extinsă – spengleriană îl constituie instinctele. Este recognoscibilă – după cum afirmam mai sus – prin analiza modului de evoluție a instituțiilor şi a tehnologiei, o evoluție a civilizațiilor: civilizații după civilizații, în cicluri succesive (vezi Anexa 4), devin tot mai conștiente de ele însele – şi poate că şi acest articol se constituie într-un astfel de gând conștient –, fără să știm deocamdată destinația finală a acestei evoluții (deși într-un alt articol facem unele previziuni). Însă dacă şi civilizațiile sunt vii şi dezvoltă o conștiință, atunci este de așteptat ca aceleași instincte ancestrale – eros (instinctul vieții, instinctul de supraviețuire) şi thanatos (instinctul morții, instinctul de autodistrugere) – concepte psihanalitice – să le bântuie conștiința şi să le guverneze acțiunile. Din dorința de viețuire/supraviețuire, civilizațiile se dezvoltă nutrindu-se cu spaţii, cu popoare, cu resurse, se luptă pentru supremație, ca mai apoi, intrând în umbra Thanatosului, să decadă şi să se predea morții de bunăvoie. Nu sunt de acord cu părerea lui Toynbee, conform căreia civilizațiile mor printr-un act voit şi extrem totodată de sinucidere, însă pe sub tot amalgamul de manifestări actuale – haotice şi contradictorii – există un alt strat ascuns – un eu colectiv al civilizației, compus din însumarea eurilor individuale – în care primează aceste două instincte. Dacă poate fi recunoscut ușor erosul prin manifestările lui exterioare în perioadele de înflorire şi a luptelor pentru hegemonie în majoritatea civilizațiilor, putem extrapola şi recunoaște în decădere (exemplul occidentului revine cu obstinație) o tendință generală de autodistrugere ca efect (şi mai ales cauză în accepțiunea mea) a dezamăgirii, a lipsei de perspectivă, a abandonului, a alienării. Rămâne să căutam prin investigații psihanalitice (?) la nivelul civilizației occidentale traumele şi instinctul morții -  de asemenea într-un articol viitor…    
Anexe:
Anexa 1
Este ciudat că tocmai istoricul Neagu Djuvara autorul volumului „Civilizaţii şi Tipare istorice (Un studiu comparat al civilizaţiilor)” – volum în care, în spiritul celei mai pure filozofii analitice (a istoriei) (vezi B. Russell, L. Wittgenstein, Karl Popper, Carl G. Hempel), emite o serie de legi (cea mai cunoscută fiind legea „perifericilor”) – , într-o alta bine-cunoscută lucrare a sa se declara totuşi împotriva filozofiei analitice a istoriei şi adoptă principiile hermeneuticii existenţiale (Heidegger). (Cap. III De ce natură e cunoaşterea istorică: comprehensiune sau explicaţie – N.D.: Există istorie adevărată?). Pare că regretă tentativa sa anterioară de a aborda filozofia speculativă a istoriei. Personal cred că pentru a justifica şi susţine o încercare atât de ambiţioasă – aceea de a studia civilizaţiile – este nevoie nu numai de empatie – deşi dictonul: Istoria ca artă! sună seducător – ci şi de o serie de unelte epistemologice: cum ar fi de exemplu comparaţia. Se pot deduce şi emite legi şi în cadrul istoriei, iar aceste legi – desigur cuvântul lege poate fi interpretat într-o formă mai laxă aici: fie generalizare, fie propoziţie probabilistica – pot fi demonstrate. Pentru a fi validată o astfel de lege – să-i spunem istorică – trebuie ca aceasta nu numai să explice trecutul, dar şi să prezică viitorul. Cu siguranţă prezicerea viitorului iese din scopul declarat al istoriei şi intră în cel al politologiei, dar graniţa poate fi trecută în slujba adevărului. Iar Neagu Djuvara face acest lucru nu numai în eseul „Războiul de 77 de ani” – vezi Partea IV „Încercare de prognoză”, dar chiar şi în unele capitole ale lucrării „Civilizaţii şi Tipare istorice”. Prevede ascensiunea Chinei şi hegemonia Americii şi se întreabă – mai sceptic decât antemergătorul sau: O. Spengler – dacă nu cumva contemplăm ultima fază a Civilizaţiei Occidentale. 

Anexa 2
Răspunsul la întrebarea din titlul eseului scris de Neagu Djuvara – Există istorie adevărată? - (deşi nu am înţeles ce rol are un semn de întrebare într-un titlu: încearcă să relativizeze afirmaţia sau să o nege?) este unul exhaustiv, însă nu explică necesitatea istoriei şi nici naşterea conştiinţei istorice. Originea istoriei – da, însă nu rolul ei. Într-adevăr, curiozitatea istorica nu este un dat natural, însă nu sunt de acord cu afirmaţia că apariţia ei este fie un accident, fie o invenţie a Greciei Antice. Preocuparea istorică provine din preocuparea pentru mit a Culturilor. Am afirmat într-un alt articol că una dintre trăsăturile cu care o cultură se individualizează este mitul. Mitul are rolul de a crea zei, eroi şi o cosmogonie, cu scopul (uneori redus la aria de răspândire culturală) de a induce indivizilor un sens şi valori comune şi de a coagula o conştiinţă colectivă. În trecut, mitul a prelucrat în creuzetul său imagistic şi fapte istorice (vezi exemplul mitologiei religioase creştine: o serie de întâmplări consemnate în Biblie sunt la origine fapte istorice). Între timp metoda de obţinere a miturilor istorice s-a rafinat odată cu avansul civilizaţiei (tehnologia şi ştiinţa) (nu în totalitate! – vezi „Istorie şi mit în conştiinţa românească” de Lucian Boia), ajungându-se ca, în modernitate, Istoria – aşa cum o ştim de la Tucidide încoace – să devina mitul culturilor naţionale. Conştiinţă mitică/mitologică este însă punctul de plecare al conştiinţei istorice.

Anexa 3
1.     Perioada larvară s-a întins de la sfârșitul sec IV (începutul stabilirii barbarilor germanici dincoace de hotarele romane) până la sfârșitul sec IX. Începe cu Imperiul carolingian - 842, anul Jurământului de la Strasbourg (sau 843 – Verdun)
2.     De la sfârșitul sec al IX până la sfârșitul sec al XIII, avem perioada de formare.
3.     Renașterea deschide perioada de înflorire a civilizației noastre
4.     Data de începere a erei „regatelor combatante” – 1519-1520 (Alegerea lui Carol Quintul ca împărat împotriva lui Francisc I, ruptura lui Luther cu Roma, călătoria lui Magellan  în  jurul lumii, începutul cuceririi Mexicului de către Cortes, cei doi titani ai Renașterii Italiene dispar in același moment: Leonardo da Vinci si Rafael)
 Runde:
- 1520 – 1659 tentativa spaniolă își pierde elanul la sfârșitul sec al XVI, și eșecul ei este consacrat de tratatul Pirineilor din 1659 (Propun ca data alternativă 1648 – data de încheiere a războiului de 80 de ani) – războiul de 120 de ani
- 1642 - 1815 tentativa franceza începe în 1642 și se precizează în 1667. Anul 1815 nu aduce o veritabilă prăbușire, dar marchează sfârșitul oricărei veleități franceze de hegemonie. (nu sunt de acord cu aceasta variantă; consider că, de fapt, începutul tentativei franceze este marcat de războiul de 30 de ani (1618-1648), iar sfârșitul de războiul franco-prusac 1870-1871) – războiul de 150 de ani
- 1866 – 1945 tentativa germană (cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul și al doilea război mondial) – războiul de 90 de ani
- 1945 – 1991 tentativa americana/rusa - războiul de 45 de ani
- ? tentativa chineză
5.     Faza imperială – hegemonia americană?

Anexa 4 (Neagu Djuvara – Civilizații şi tipare istorice – pag. 276)
„Considerăm civilizaţii ale primei generaţii: cu certitudine civilizaţia egipteană, cea cretană, cele doua civilizaţii precolumbine şi cea din Valea Indului – în măsura în care ar putea fi cândva determinată cu mai mare precizie – şi, probabil, cea babiloniană şi cea chineză.
Civilizaţiile celei de-a doua generaţii sunt cu certitudine civilizaţia elenica şi, probabil, cea indiană (şi, după caz, cea babiloniană şi cea chineză)
Civilizaţiile celei de-a treia generaţii sunt: civilizaţia arabă, cea bizantină şi cea occidentală care, toate trei, s-au născut, în dozaje diverse, din întâlnirile civilizaţiei elenice cu civilizaţia babiloniană, cu, în plus, aporturi barbare. (Moştenirea Creta-Grecia este mai marcantă pentru Occident, moştenirea Babilon mai marcantă pentru islam, Bizanţul aflându-se între cele două – oricum, după opinia mea, mai aproape de Orientul Mijlociu decât de Grecia).”

Bibliografie:
1.    Civilizații şi tipare istorice (Un studiu comparat al civilizațiilor) – Neagu Djuvara
2.    Exista istorie adevărată? – Neagu Djuvara
3.    Războiul de șaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991)
4.    Istorie şi mit în conștiința românească – Lucian Boia
5.    Antropologia şi problemele lumii moderne – Claude Levi-Strauss
6.    Studiu asupra istoriei – Arnold J. Toynbee
7.    Teoreticieni ai civilizației – Nicolae Bagdasar
8.    Declinul Occidentului – Oswald Spengler

Niciun comentariu: