vineri, 8 martie 2013

Fragmente Jurnal I bis: Fericirea verticală și fericirea orizontală




Tema fericirii – ce este și ce nu este fericirea și mai ales cum poate fi ea atinsă – este un laitmotiv răspândit până la intoxicare în muribunda civilizație occidentală. Este o veritabilă pasăre Phoenix: se naște din propria cenușă și există atâta timp cât nu există, căci – iată! – ne problematizăm din posturi subiective cu privire la fericire din clipa în care începem să îi simțim lipsa: ne închipuim că ea a existat undeva/cândva – chiar daca nu neapărat în trecutul și în spațiul propriu, ci în alt trecut și în alt spațiu, fie ele și mistificate. Întotdeauna însă în afara noastră – a subiectului ce și-o dorește. La fel ca și iubirea, ea denumește un gol din sufletul (și mintea) omului modern și civilizat. Nu este o cauză  – oricât s-ar polemiza pe marginea acestui subiect – ci un efect. Bertrand Russell este un profet al nefericirii civilizației occidentale în cartea sa „În căutarea fericirii” în aceeași măsură în care este și Emil Cioran în binecunoscutele sale cărți: „Précis de décomposition” și „Histoire et utopie”. Diferă doar atitudinea: unul alege calea unei edulcorate speranțe, celălalt se lasă pradă deznădejdii. Amândoi însă constată realitatea: stresul, frustrarea, inadaptarea, depresia, alienarea. Starea malignă de nefericire.  Toate acestea pe fondul invizibil de conflict intercultural pe care îl demascam într-un articol anterior ca fiind rădăcina răului. 

            Undeva pe parcursul ciclului de evoluție – presupun că în faza de înflorire – (unele) culturi occidentale au preluat noțiunea de fericire, au rafinat-o și au transformat-o în simbol și în sens (individual). Happiness/bonheur/ glück/ felicidad. La origine – în limba română – fericire este un cuvânt grecesc (cu sinonimul latinesc beatitudine-batitudines) ce definește o stare superlativă de mulțumire, de satisfacție. Sfântul Graal. Raiul. Oricare ar fi însă natura fericirii, existenta ei nu poate fi negată, chiar dacă de fapt mintea este cea care o materializează. Iar pentru că omul (modern și civilizat) are două dimensiuni (și două existențe) – una materială și una spirituală – și fericirile sale sunt tot două. Le înglobează în spectrul său de așteptări odată cu semnarea apartenenței la o anumită cultură. 

Biserica a fost cea care la început a impus antiteza dintre cele două fațete ale fericirii – cea pământeasca și cea cerească (una excluzând-o pe cealaltă), iar această concepție încă persistă în mentalitatea noastră vestigială colectivă. Și încă pătimim de pe urma ei. (În termeni de filozofie a culturii aș spune că se întrepătrund sferele de influență ale culturii religioase cu sfere de influență ale altor culturi laice). Cele doua fericiri nu sunt însă opozabile; ni le putem imagina într-un spațiu bidimensional sub forma a doi vectori perpendiculari: fericirea reală – cea orizontală, cea materială, cea pământeană – și fericirea imaginară – cea verticală, cea spirituală.  Analogia cu numerele complexe din matematică este poate cea mai potrivită: fericirea totală (complexă) are o parte reală și una imaginară, iar valoarea ei în modul se obține prin însumarea vectorială a fericirilor. 

Gradul de civilizație pe care l-am atins încurajează (și facilitează în același timp) fericirea materială. Cum înțelegem fericirea de ordin material? Există o serie de nevoi primare a căror satisfacere trebuie realizată peste un anumit prag igienic, pentru ca omul să se poată intitula civilizat și să poată escalada piramida nevoilor. Dacă însă mulțumirea/satisfacția este  împinsă dincolo de o limită maximală se produce un efect invers – un efect de autoreglare: se atrofiază motorul existenței – nevoia, iar satisfacerea nevoilor nu mai înseamnă fericire materială. Se uită foamea, frigul, setea, întunericul, oboseala. Desigur, peste tot în societățile din civilizația capitalistă se încearcă dezvoltarea artificiala a unor noi nevoi pentru a motiva și susține consumul și din loc în loc apar aberații și excentricități, însă fericirea materială este limitată pentru că materia (spațiul) și timpul sunt, în esență, limitate. 

Din fericire – sic! – fericirea spirituală nu este limitată de spațiu, însă din păcate altele sunt limitele care acționează în cazul fericii spirituale. Una dintre ele – cea mai importantă – este lipsa educației, atât de simptomatică pentru civilizația occidentală. Fără educație – acea educație de timp umanist ce nu vizează sfera producției și a consumului – omul nu își mai poate procura fericirea de tip spiritual. Nu descoperă bucuria lecturii,  semnificațiile ascunse în perspectiva unei picturi, armonia muzicii, în general creația ca expresie a sinelui și rămâne doar cu fericirea de ordin material, limitată ca ofertă. Daca ne aflam în fața întrebării – la ce folosește educația? – avem următorul răspuns: Pentru a ne lumina calea către fericire (sau către nefericire). Educația are drept scop dezvoltarea dimensiunii spirituale. Fără ea sculpturile sunt pietre, picturile – culori, muzica – zgomot, iar dragostea – atracție sexuală. Pentru a ne feri însă de false iluzii, să precizăm că pentru a accede la fericirea spirituală, educația este absolut necesară (este o condiție sine-qua-non), dar nu este și suficientă. 

În goana după fericirea materială ne rămâne prea puțin timp – așa numit „liber” – pentru a sonda zona spiritului, a imaginarului, cu activități religioase, metafizice sau artistice, în căutarea fericirii verticale. Trăim într-un ritm atât de alert încât orice moment petrecut cu noi înșine, pentru noi înșine, ne face să rămânem în urmă. Ne îndepărtează de linia directoare a societății. Ne transformă în neadaptați. În acest context al bătăliei pentru timp – din cadrul civilizației occidentale – educația devine o povară. Degeaba suntem înzestrați pentru fericire, dacă însăși cultura și civilizația în care trăim ne sabotează fericirea spirituală, promovând valori contrare. Să nu uităm că individul singur se consideră realizat dacă atinge fericirea, pe când individul în grup se consideră realizat dacă devine relevant în cadrul grupului, fie preluând puterea, fie prezentând particularități/singularități care trezesc admirația. Iar astăzi trezesc admirația particularitățile/singularitățile de ordin material. Și toate energiile sunt îndreptate în această direcție. Grupul – mai exact componenta competițională din cultura grupului – deturnează sensul global al existenței.  Astfel apar toate acele efecte negative de care vorbeam mai sus: stresul, frustrarea, inadaptarea, depresia, alienarea; într-un cuvânt: starea malignă de nefericire.

Se poate deschide în acest punct o paranteză pornind de la verbul „a  avea”. Simpla posesie materială (un concept de asemenea arondat civilizației occidentale capitaliste) conduce la o fericire verticală sau la una orizontală?  Obiectele care nu răspund unei nevoi directe sau indirecte, cele care nu au o utilitate ci doar o valoare de piață foarte mare, pot determina fericirea? Dau răspunsul fără nuanță și fără a da exemple ce pot genera interpretări: Nu!. Cred că în spatele lui „a avea” se află de fapt o pervertire a sensului fericirii (sub efect cultural), o proiecție a unei false fericirii spirituale în zona materială sau invers, plecând de la interpretarea mercantilă a dorinței de a fi relevant. (Asta neînsemnând că predic o viață ascetică, ci doar că elimin posesia din definiția fericirii).

Plăcerea?...

Și totuși, care este proporția optimă între fericiri? Deoarece timpul și spațiul – care ni s-au dat! – sunt limitate, dezvoltarea excesivă a uneia dintre fericiri duce la scăderea posibilității de a o obține pe cealaltă. Mircea Cărtărescu predica cu rafinament scriitoricesc într-un articol din cartea sa „De ce iubim femeile” degustarea ambelor cu moderație în porții egale. Matematica ne dă același răspuns. Pentru maximizarea fericirii complexe cu un efort minim este bine ca cele două fericiri ce o compun să fie apropiate ca valoare.  A nu se uită însă că fericirea spirituală poate tinde către infinit în anumite cazuri.

Închei abrupt, nu însă fără a-i cere scuze filozofului Wittgenstein pentru inconsistența și incoerența definițiilor.


Niciun comentariu: