Tema fericirii – ce este și ce nu este fericirea și
mai ales cum poate fi ea atinsă – este un laitmotiv răspândit până la
intoxicare în muribunda civilizație occidentală. Este o veritabilă pasăre
Phoenix: se naște din propria cenușă și există atâta timp cât nu există, căci –
iată! – ne problematizăm din posturi subiective cu privire la fericire din clipa
în care începem să îi simțim lipsa: ne închipuim că ea a existat undeva/cândva
– chiar daca nu neapărat în trecutul și în spațiul propriu, ci în alt trecut și
în alt spațiu, fie ele și mistificate. Întotdeauna însă în afara noastră – a subiectului
ce și-o dorește. La fel ca și iubirea, ea denumește un gol din sufletul (și
mintea) omului modern și civilizat. Nu este o cauză – oricât s-ar polemiza pe marginea acestui
subiect – ci un efect. Bertrand Russell este un profet al nefericirii civilizației
occidentale în cartea sa „În căutarea fericirii” în aceeași măsură în care este
și Emil Cioran în binecunoscutele sale cărți: „Précis de décomposition” și „Histoire et utopie”.
Diferă doar atitudinea: unul alege calea unei edulcorate speranțe, celălalt se
lasă pradă deznădejdii. Amândoi însă constată realitatea: stresul, frustrarea, inadaptarea,
depresia, alienarea. Starea malignă de nefericire. Toate acestea pe fondul invizibil de conflict
intercultural pe care îl demascam într-un articol anterior ca fiind rădăcina răului.
Undeva pe parcursul
ciclului de evoluție – presupun că în faza de înflorire – (unele) culturi
occidentale au preluat noțiunea de fericire, au rafinat-o și au transformat-o în
simbol și în sens (individual). Happiness/bonheur/ glück/ felicidad. La origine – în limba română – fericire
este un cuvânt grecesc (cu sinonimul latinesc beatitudine-batitudines) ce definește
o stare superlativă de mulțumire, de satisfacție. Sfântul Graal. Raiul. Oricare
ar fi însă natura fericirii, existenta ei nu poate fi negată, chiar dacă de
fapt mintea este cea care o materializează. Iar pentru că omul (modern și civilizat)
are două dimensiuni (și două existențe) – una materială și una spirituală – și fericirile
sale sunt tot două. Le înglobează în spectrul său de așteptări odată cu semnarea
apartenenței la o anumită cultură.
Biserica a fost cea care la început a impus antiteza
dintre cele două fațete ale fericirii – cea pământeasca și cea cerească (una excluzând-o
pe cealaltă), iar această concepție încă persistă în mentalitatea noastră
vestigială colectivă. Și încă pătimim de pe urma ei. (În termeni de filozofie a
culturii aș spune că se întrepătrund sferele de influență ale culturii
religioase cu sfere de influență ale altor culturi laice). Cele doua fericiri
nu sunt însă opozabile; ni le putem imagina într-un spațiu bidimensional sub
forma a doi vectori perpendiculari: fericirea reală – cea orizontală, cea
materială, cea pământeană – și fericirea imaginară – cea verticală, cea spirituală.
Analogia cu numerele complexe din
matematică este poate cea mai potrivită: fericirea totală (complexă) are o
parte reală și una imaginară, iar valoarea ei în modul se obține prin însumarea
vectorială a fericirilor.
Gradul de civilizație pe care l-am atins încurajează
(și facilitează în același timp) fericirea materială. Cum înțelegem fericirea
de ordin material? Există o serie de nevoi primare a căror satisfacere trebuie
realizată peste un anumit prag igienic, pentru ca omul să se poată intitula
civilizat și să poată escalada piramida nevoilor. Dacă însă mulțumirea/satisfacția
este împinsă dincolo de o limită maximală
se produce un efect invers – un efect de autoreglare: se atrofiază motorul
existenței – nevoia, iar satisfacerea nevoilor nu mai înseamnă fericire
materială. Se uită foamea, frigul, setea, întunericul, oboseala. Desigur, peste
tot în societățile din civilizația capitalistă se încearcă dezvoltarea
artificiala a unor noi nevoi pentru a motiva și susține consumul și din loc în loc
apar aberații și excentricități, însă fericirea materială este limitată pentru
că materia (spațiul) și timpul sunt, în esență, limitate.
Din fericire – sic! – fericirea spirituală nu este
limitată de spațiu, însă din păcate altele sunt limitele care acționează în cazul
fericii spirituale. Una dintre ele – cea mai importantă – este lipsa educației,
atât de simptomatică pentru civilizația occidentală. Fără educație – acea
educație de timp umanist ce nu vizează sfera producției și a consumului – omul
nu își mai poate procura fericirea de tip spiritual. Nu descoperă bucuria
lecturii, semnificațiile ascunse în perspectiva
unei picturi, armonia muzicii, în general creația ca expresie a sinelui și rămâne
doar cu fericirea de ordin material, limitată ca ofertă. Daca ne aflam în fața
întrebării – la ce folosește educația? – avem următorul răspuns: Pentru a ne
lumina calea către fericire (sau către nefericire). Educația are drept scop
dezvoltarea dimensiunii spirituale. Fără ea sculpturile sunt pietre, picturile
– culori, muzica – zgomot, iar dragostea – atracție sexuală. Pentru a ne feri însă
de false iluzii, să precizăm că pentru a accede la fericirea spirituală, educația
este absolut necesară (este o condiție sine-qua-non), dar nu este și suficientă.
În goana după fericirea materială ne rămâne prea puțin
timp – așa numit „liber” – pentru a sonda zona spiritului, a imaginarului, cu
activități religioase, metafizice sau artistice, în căutarea fericirii verticale.
Trăim într-un ritm atât de alert încât orice moment petrecut cu noi înșine, pentru
noi înșine, ne face să rămânem în urmă. Ne îndepărtează de linia directoare a societății.
Ne transformă în neadaptați. În acest context al bătăliei pentru timp – din
cadrul civilizației occidentale – educația devine o povară. Degeaba suntem
înzestrați pentru fericire, dacă însăși cultura și civilizația în care trăim ne
sabotează fericirea spirituală, promovând valori contrare. Să nu uităm că individul
singur se consideră realizat dacă atinge fericirea, pe când individul în grup
se consideră realizat dacă devine relevant în cadrul grupului, fie preluând
puterea, fie prezentând particularități/singularități care trezesc admirația.
Iar astăzi trezesc admirația particularitățile/singularitățile de ordin
material. Și toate energiile sunt îndreptate în această direcție. Grupul – mai
exact componenta competițională din cultura grupului – deturnează sensul global
al existenței. Astfel apar toate acele
efecte negative de care vorbeam mai sus: stresul, frustrarea, inadaptarea,
depresia, alienarea; într-un cuvânt: starea malignă de nefericire.
Se poate deschide în acest punct o paranteză
pornind de la verbul „a avea”. Simpla posesie
materială (un concept de asemenea arondat civilizației occidentale capitaliste)
conduce la o fericire verticală sau la una orizontală? Obiectele care nu răspund unei nevoi directe
sau indirecte, cele care nu au o utilitate ci doar o valoare de piață foarte
mare, pot determina fericirea? Dau răspunsul fără nuanță și fără a da exemple
ce pot genera interpretări: Nu!. Cred că în spatele lui „a avea” se află de
fapt o pervertire a sensului fericirii (sub efect cultural), o proiecție a unei
false fericirii spirituale în zona materială sau invers, plecând de la
interpretarea mercantilă a dorinței de a fi relevant. (Asta neînsemnând că
predic o viață ascetică, ci doar că elimin posesia din definiția fericirii).
Plăcerea?...
Plăcerea?...
Și totuși, care este proporția optimă între
fericiri? Deoarece timpul și spațiul – care ni s-au dat! – sunt limitate,
dezvoltarea excesivă a uneia dintre fericiri duce la scăderea posibilității de
a o obține pe cealaltă. Mircea Cărtărescu predica cu rafinament scriitoricesc într-un
articol din cartea sa „De ce iubim femeile” degustarea ambelor cu moderație în porții
egale. Matematica ne dă același răspuns. Pentru maximizarea fericirii complexe cu
un efort minim este bine ca cele două fericiri ce o compun să fie apropiate ca
valoare. A nu se uită însă că fericirea
spirituală poate tinde către infinit în anumite cazuri.
Închei abrupt, nu însă fără a-i cere scuze
filozofului Wittgenstein pentru inconsistența și incoerența definițiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu