Civilizația occidentală a fost dintotdeauna o
civilizație bipolară. Diverse nuclee religioase, politice sau economice au
atras în jurul lor culturile ce o compun, iar confruntările apărute la granițe
au fost atât factori de progres, cât și piedici
în calea dezvoltării ei firești. Am avut
un Orient și un Occident religios cu două ramuri ale religiei creștine neîmpăcate,
am avut o Cortină de Fier între un Occident și un Orient politic (și – mai
adânc în istorie – diverse alte alianțe de țări cu interese contrare) și o
separare între un Occident dezvoltat cu o economie de piață viabilă (Lumea Întâi)
și un Orient întârziat și tarat de ideile economiei socialiste. Iar aceasta
este doar suprafața conflictelor intra-civilizaționale. În adâncurile ei au circulat
și continuă să circule o mulțime de idei și viziuni contradictorii ce i-au
slăbit instituțiile și i le-au pregătit pentru reformă și progres sau poate,
dimpotrivă, pentru destrămare.
Dintre toate instituțiile care asigură
funcționarea unei civilizații, cel mai important rol îi revine instituției
credinței, deoarece ea este chemată să-i dea un scop și să-i explice existența
din interior. Vreme de sute de ani religia creștina a fost cea care a furnizat
atât ideologia și principiile credinței cât și structurile funcționale ale
acestei instituții (uneori deosebit de crude și în total dezacord cu valorile
pe care le promovau). Ea – religia creștină – a dezvoltat încă de la început
cosmogonia culturilor naționale și a pătruns adânc în spiritul lor. Din pragul
Renașterii însă (moment ce corespunde cu începutul fazei statelor combatante –
conform tezei lui Neagu Djuvara) autoritatea ei a fost subminată mai întâi de
filozofie și mai apoi de știință. (Nu degeaba unii dintre filozofii istoriei –
precum N. Berdiev – caută sămânța declinului civilizației tocmai aici – în
umanismul Renașterii). Dumnezeu a fost înlocuit rând pe rând cu omul, cu
rațiunea, cu supraomul (Friedrich Nietzsche), cu colectivitatea (Karl Marx) și
– în ultimul secol – cu atomul – incluzând în această sintagmă simplificatoare
tot spectrul de științe exacte ce se ocupă cu originea și legile materiei și
ale vieții. Permeabilitatea maselor a fost însă scăzută – la știință și
filozofie – din pricina faptului ca operarea cu idei presupunea un anume nivel
de cunoștințe și de inteligență; o luciditate și o adaptabilitate internă în
relația cu exteriorul. Mai mult decât atât, filozofia nu putea oferi o
instituție, iar știința nu își propunea să descopere vreun sens al existenței,
iar ambele progresau și se autolimitau prin poziții dubitative. În confruntarea
cu ele avantajul real al religiei creștine a fost simplitatea. Calea către ea – de fapt calea ei – nu
presupunea decât acceptarea/însușirea unor adevăruri și transformarea percepției
– și a vieții în totalitatea ei – în funcție de aceste adevăruri. Ea lucra (și lucrează) din interior spre
exterior.
Nici acum știința – între timp filozofia a pierdut
întrecerea – nu este mai accesibila ca în trecut. Dimpotrivă, științele exacte
– iar fizica este vârful de lance – au ajuns în locuri imposibil de atins/înțeles
pentru oamenii de rând, iar reflecțiile ei în tehnologie pot fi asociate cu
miracolul. Ca un paradox însă, cu cât ea a înaintat mai mult pe tărâmul
cunoașterii și al explicațiilor legilor universului, cu atât s-a apropiat mai mult
credință – religie. Iar acum este gata să o detroneze.
Să ne imaginăm un nou profet: Albert Einstein (am
ales un nume cât mai cunoscut, dar tot atât de bine poate fi și Edward Witten –
unul dintre autorii teoriei M a corzilor). El anunță în biblia sa din 1905 că
fotonii sunt particulele ce transmit forța electromagnetică, că E=mc2, că masa curbează spațiul
și că spațiul are 10 sau 11 dimensiuni (conform unei teorii moderne încă
neconfirmată/incompletă). Și mai ales susține că universul a fost creat în urma
unei explozii – Big-Bang – și că se extinde continuu. (În realitate la început
Einstein a fost un adversar furibund al teoriei Big-Bang-ului). Desigur nimeni
nu poate prinde fotonii, nimeni nu simte curbura spațiului, nimeni nu poate
vedea celelalte dimensiuni; prea puțini apostoli îi înțeleg la început
formulele și demonstrațiile, însă, pe măsură ce tot mai mulți fizicieni sunt
convinși și predică mai departe teoriile sale, oamenii adoptă și ei paradigma
fizicii relativiste și cea a fizicii cuantice. Cred în foton, în E=mc2 și în universul cu 10
dimensiuni. Cred în ceea ce le spun marile instituții de învățământ și
cercetare că ar trebui să creadă și înlocuiesc blânda cosmogonia creștină cu
cea catastrofală a științei. Cred fără a mai cerceta, de data asta nu doar pentru
ca Biblia i-a îndemnat să nu o facă, ci pentru ca nu au capacitatea să o mai
facă. Ideile științifice alimentează instituția modernizată a credinței ce
intră în confruntare deschisă cu vechea instituție a credinței – biserica, nu
numai prin intermediul ideilor și viziunilor despre lume/univers cât și prin intermediul
structurilor sale funcționale (centre de cercetare, etc…). După nici o sută de
ani de la începuturile noii credințe tot mai multe catedrale i se ridică pe
întregul teritoriu al civilizației occidentale (și poate cea mai impunătoare
catedrală a credinței în atom este „Marele Accelerator de Hadroni” de lângă
Geneva). Tainele științei rămân doar la îndemâna unor privilegiați dăruiți cu
harul înțelepciunii ce trec printr-un proces îndelung de inițiere prin studiu. Ceilalți aleg să creadă în adevărurile pure
ale științei; sunt credincioși, căci credința în legi științifice fără a stăpânii
demonstrația și înțelesul lor profund nu se deosebește cu nimic de credința
religioasă. Astfel conflictul din
interiorul instituției credinței (și respectiv din interiorul civilizației
occidentale) mocnește (ambele forme de credință se privesc cu condescendență
încă deoarece consideră că își împart două aspecte dihotomice: materia și
sufletul) așteptând masa critică pentru a izbucni. (Câțiva cruciați moderni – precum
Richard Dawkins – au tras deja săbiile!)
Învingătorul este deja cunoscut. În urma renunțării
la Dumnezeu va rămâne totuși un gol imens, deoarece știința a dezmembrat materia si
viața până dincolo de atom și de începutul timpului răspunzând (aproape) la
întrebarea „cum?”, însă evită întrebările „de ce?” și “încotro?”. Quo vadis,
Domine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu