Religie versus știință (instituția credinței în civilizația occidentală)

Civilizația occidentală a fost dintotdeauna o civilizație bipolară. Diverse nuclee religioase, politice sau economice au atras în jurul lor culturile ce o compun, iar confruntările apărute la granițe au fost atât factori de progres, cât și  piedici în calea dezvoltării ei firești.  Am avut un Orient și un Occident religios cu două ramuri ale religiei creștine neîmpăcate, am avut o Cortină de Fier între un Occident și un Orient politic (și – mai adânc în istorie – diverse alte alianțe de țări cu interese contrare) și o separare între un Occident dezvoltat cu o economie de piață viabilă (Lumea Întâi) și un Orient întârziat și tarat de ideile economiei socialiste. Iar aceasta este doar suprafața conflictelor intra-civilizaționale. În adâncurile ei au circulat și continuă să circule o mulțime de idei și viziuni contradictorii ce i-au slăbit instituțiile și i le-au pregătit pentru reformă și progres sau poate, dimpotrivă, pentru destrămare. 

Dintre toate instituțiile care asigură funcționarea unei civilizații, cel mai important rol îi revine instituției credinței, deoarece ea este chemată să-i dea un scop și să-i explice existența din interior. Vreme de sute de ani religia creștina a fost cea care a furnizat atât ideologia și principiile credinței cât și structurile funcționale ale acestei instituții (uneori deosebit de crude și în total dezacord cu valorile pe care le promovau). Ea – religia creștină – a dezvoltat încă de la început cosmogonia culturilor naționale și a pătruns adânc în spiritul lor. Din pragul Renașterii însă (moment ce corespunde cu începutul fazei statelor combatante – conform tezei lui Neagu Djuvara) autoritatea ei a fost subminată mai întâi de filozofie și mai apoi de știință. (Nu degeaba unii dintre filozofii istoriei – precum N. Berdiev – caută sămânța declinului civilizației tocmai aici – în umanismul Renașterii). Dumnezeu a fost înlocuit rând pe rând cu omul, cu rațiunea, cu supraomul (Friedrich Nietzsche), cu colectivitatea (Karl Marx) și – în ultimul secol – cu atomul – incluzând în această sintagmă simplificatoare tot spectrul de științe exacte ce se ocupă cu originea și legile materiei și ale vieții. Permeabilitatea maselor a fost însă scăzută – la știință și filozofie – din pricina faptului ca operarea cu idei presupunea un anume nivel de cunoștințe și de inteligență; o luciditate și o adaptabilitate internă în relația cu exteriorul. Mai mult decât atât, filozofia nu putea oferi o instituție, iar știința nu își propunea să descopere vreun sens al existenței, iar ambele progresau și se autolimitau prin poziții dubitative. În confruntarea cu ele avantajul real al religiei creștine a fost simplitatea.  Calea către ea – de fapt calea ei – nu presupunea decât acceptarea/însușirea unor adevăruri și transformarea percepției – și a vieții în totalitatea ei – în funcție de aceste adevăruri.  Ea lucra (și lucrează) din interior spre exterior. 

Nici acum știința – între timp filozofia a pierdut întrecerea – nu este mai accesibila ca în trecut. Dimpotrivă, științele exacte – iar fizica este vârful de lance – au ajuns în locuri imposibil de atins/înțeles pentru oamenii de rând, iar reflecțiile ei în tehnologie pot fi asociate cu miracolul. Ca un paradox însă, cu cât ea a înaintat mai mult pe tărâmul cunoașterii și al explicațiilor legilor universului, cu atât s-a apropiat mai mult credință – religie. Iar acum este gata să o detroneze. 

Să ne imaginăm un nou profet: Albert Einstein (am ales un nume cât mai cunoscut, dar tot atât de bine poate fi și Edward Witten – unul dintre autorii teoriei M a corzilor). El anunță în biblia sa din 1905 că fotonii sunt particulele ce transmit forța electromagnetică,  că E=mc², că masa curbează spațiul și că spațiul are 10 sau 11 dimensiuni (conform unei teorii moderne încă neconfirmată/incompletă). Și mai ales susține că universul a fost creat în urma unei explozii – Big-Bang – și că se extinde continuu. (În realitate la început Einstein a fost un adversar furibund al teoriei Big-Bang-ului). Desigur nimeni nu poate prinde fotonii, nimeni nu simte curbura spațiului, nimeni nu poate vedea celelalte dimensiuni; prea puțini apostoli îi înțeleg la început formulele și demonstrațiile, însă, pe măsură ce tot mai mulți fizicieni sunt convinși și predică mai departe teoriile sale, oamenii adoptă și ei paradigma fizicii relativiste și cea a fizicii cuantice. Cred în foton, în  E=mc² și în universul cu 10 dimensiuni. Cred în ceea ce le spun marile instituții de învățământ și cercetare că ar trebui să creadă și înlocuiesc blânda cosmogonia creștină cu cea catastrofală a științei. Cred fără a mai cerceta, de data asta nu doar pentru ca Biblia i-a îndemnat să nu o facă, ci pentru ca nu au capacitatea să o mai facă. Ideile științifice alimentează instituția modernizată a credinței ce intră în confruntare deschisă cu vechea instituție a credinței – biserica, nu numai prin intermediul ideilor și viziunilor despre lume/univers cât și prin intermediul structurilor sale funcționale (centre de cercetare, etc…). După nici o sută de ani de la începuturile noii credințe tot mai multe catedrale i se ridică pe întregul teritoriu al civilizației occidentale (și poate cea mai impunătoare catedrală a credinței în atom este „Marele Accelerator de Hadroni” de lângă Geneva). Tainele științei rămân doar la îndemâna unor privilegiați dăruiți cu harul înțelepciunii ce trec printr-un proces îndelung de inițiere prin studiu.  Ceilalți aleg să creadă în adevărurile pure ale științei; sunt credincioși, căci credința în legi științifice fără a stăpânii demonstrația și înțelesul lor profund nu se deosebește cu nimic de credința religioasă.  Astfel conflictul din interiorul instituției credinței (și respectiv din interiorul civilizației occidentale) mocnește (ambele forme de credință se privesc cu condescendență încă deoarece consideră că își împart două aspecte dihotomice: materia și sufletul) așteptând masa critică pentru a izbucni. (Câțiva cruciați moderni – precum Richard Dawkins – au tras deja săbiile!)

Învingătorul este deja cunoscut. În urma renunțării la Dumnezeu va rămâne totuși un gol imens, deoarece știința a dezmembrat materia si viața până dincolo de atom și de începutul timpului răspunzând (aproape) la întrebarea „cum?”, însă evită întrebările „de ce?” și “încotro?”. Quo vadis, Domine?