Nu cu foarte mult timp în urmă civilizația însăși,
într-o accepțiune răspândită, se rezuma la Occident – o mitologică zonă
geografică cu hotare trasate la limita cunoștințelor geografice ale vremii!. Din
momentul în care s-a renunțat la fantasma unicității, civilizația noastră (vestică
sau occidentală) a căpătat numele acestei zone (pseudo)geografice, nedefinite și
în continuă schimbare sub acțiunea unor cutremure politice, tsunami-uri sociale
și vulcani economici. Ne întrebam astăzi, cum putem recunoaște Occidentul pe
hartă și mai ales ce îl separă (și ce îl apropie) de restul civilizațiilor.
Condițiile geografice și climatice, linia Movius și
Occidentul preistoric
Chiar dacă am rămâne fideli înțelesului său pur geografic,
având în vedere rotunjimea pământului, termenul
de Occident (Lumea Vestică) ne apare ca un termen subiectiv. Din orice punct al
globului am privi, întotdeauna va exista un est și respectiv un vest. Oricare ar fi însă criteriile care trasează
granița ce le desparte, încercarea de a o fixa, în contextul relativității
geografice, nu este în niciun caz o dovadă a dorinței de dezambiguizare ci mai
degrabă o dovada a infatuării occidentalilor (locuitorilor lumii vestice) ce
s-au considerat (dintotdeauna nu doar începând cu Karl Max) predestinați. Vestul și Restul (The West and the Rest). (Cumva,
la nivel psihologic, vestul ne apare drept calea progresului, calea unei
deveniri spirituale, calea pe care însuși soarele – elementul central al atâtor
credințe – o apucă).
Întrebarea care se pune este dacă toate celelalte accepțiuni
ale acestui termen – cea etnică/lingvistică, cea culturală, cea economică,
precum și cele geo politice – iată cât de subiectivă este referirea la
Occident! – sunt tributare în vreun fel celei primare – cea geografică. Dacă am
fi să ne luăm după Ian Morris care susține că – „Geografia este cea care explică de ce Vestul deține încă
supremația”(pag 34) am răspunde afirmativ. Există conform tezelor lui Ian
Morris o serie de avantaje – enumerate în carte – furnizate de așezarea
geografică încă din preistorie, ce au dus în timp la diferențieri semnificative
între est si vest. Diferențieri de ordin etnic, lingvistic, cultural, economic
și politic. La fel de adevărat este însă și faptul că linia de demarcație între
vest și est a fost dictată mai apoi de aceste diferențe și a migrat pe măsură
ce etniile s-au răspândit în alt areal, pe măsură ce limbile indo-europene au
fost învățate și de alte popoare, pe măsură ce cultura occidentală a fost
asimilată de alte culturi, pe măsură ce paradigma economică s-a extins în
căutarea de noi piețe de desfacere și de materii prime și pe măsură ce formele
de organizare politică au fost îmbrățișate și de alte popoare (de remarcat că
toate ideologiile politice ale secolului XX: liberalismul, socialismul,
anarhismul, corporatismul, marxismul, comunismul, democrația sociala,
conservatorismul, naționalismul, fascismul și democrația socială sunt produse
ale civilizației occidentale) (SPH – pag 69).
Deși un pic forțat, s-as putea afirma că prima
granița între Est și Vest a fost vestita linie a lui Movius, cea care timp de
aproape un milion de ani a separat cultura vestică a toporului de mână, de cea
estică a uneltelor de străpuns și mărunțit, cu toate implicațiile de ordin
social, economic și cultural ce au decurs de aici. Este foarte posibil ca
prezența (sau absența) unor anumite materiale pentru realizarea uneltelor să fi
produs această demarcație între un Vest evoluat și un Est mai puțin evoluat (Ian
Morris. – pag 50), însă…
Fig. 1: Linia Movius
… ceea ce este interesant de remarcat este faptul că
nucleul civilizației Occidentale (așa cum o vom defini mai jos) corespunde în
mare măsură zonei Europene situate la vest de linia Movius.
Pe de altă parte, A. Toynbee respinge teoriile
care atribuie condițiilor geografice și climatice un rol determinant în diferențierea
popoarelor și în geneza civilizațiilor, arătând că medii geografice similare cauzează
efecte opuse și că medii geografice diferite cauzează efecte similare. Acesta
afirmație însă ne îndeamnă doar să tragem concluzia că nu poate fi stabilită o
regulă generală. Deoarece în definiția civilizației – ca o sumă de culturi – am
introdus și gradul de civilizație – în sensul instituțional și tehnologic – ,
iar acesta din urmă este direct dependent de accesul la resurse, consider că în
cazul particular al Europei – leagănul civilizației occidentale – condițiile
geografice și climatice și linia Movius (ce poate decurge din condițiile
geografice și climatice) contribuie la explicația diferențierii inițiale a Occidentului față de restul lumii.
Desigur această explicație (posibilă) a diferențierii
(preistorice și istorice) nu explică și geneza Occidentului. Rămâne de stabilit
dacă, conform celor susținute de către Toynbee, condițiile vitrege, lipsurile
au stimulat geneza și dezvoltarea civilizațiilor sau, dimpotrivă, condițiile
prielnice au fost cele care au susținut afirmarea lor. Poate fi doar o problema
de percepție. Uneori – așa numitele – condiții
vitrege pot și de fapt condiții prielnice. Punem spune ca civilizația occidentala
– de exemplu – „a fost expusă la originile ei, unei provocări din partea pădurilor,
a ploilor si a gerurilor Europei transalpine” (A. Toynbee) – iar aceste condiții
fizice au contribuit la nașterea și
dezvoltarea ei, după cum, tot atât de bine, putem spune că civilizația
occidentală – la origine – a beneficiat de pe urma unui mediu care i-a oferit
hrană variată (și prin cultivare și prin vânătoare), posibilitatea de a se adăposti,
de a construi și de a se îmbrăca și posibilitate de a forma comunități umane. Provocările
geografice și climatice – în cazul occidentului – au oferit în același timp și
modalități de a le face față.
Etniile, limbile indo-europene și alfabetul latin
După cum afirmam intr-un capitolul anterior, una
dintre trăsăturile definitorii ale unei culturi (iar aici mă refer în primul
rând la culturile de tip etnic/național) este comunicarea, iar în cadrul comunicării
limbajul vorbit ocupă un rol esențial câtă vreme el rămâne principala
modalitate de interacțiune și sincronizare între membrii ei. În mod tradițional
Occidentul – Lumea vestica – este considerat a fi și spațiul în care s-au
răspândit culturile (de tip etnic/național) ce vorbesc limbi de tip
indo-european; el ne apare sub acest aspect eterogen și heteroclit, câtă vreme
putem enumera suficiente etnii/popoare/națiuni (culturi de tip etnic/național)
ce corespund acestui criteriu lingvistic: Baltice, Celtice, Germanice, Grecești,
Latine și Slave.
Fig. 2: Raspandirea limbilor Indo-Europene.
Țările cu o majoritate de vorbitori de una sau mai multe
limbi indo-europene.
Țări cu una sau mai multe limbi minoritare indo-europene, cu statut oficial.
Țările în care nicio limbă indo-europeană nu este
oficială, dar o minoritate semnificativă
vorbește o limbă indo-europeană.
|
Acest criteriu ne apare astăzi insuficient, după
cum insuficient ne apare și criteriul răspândirii alfabetului latin pentru a
defini și delimita Occidentul. Într-adevăr putem identifica cel puțin trei
cazuri în care aderarea la civilizația Occidentală a presupus și
introducerea, treptata și cu mari împotriviri,
a alfabetului latin (cazul Tarilor Romane, cazul Chinei și, mai nou, al
Kurdistanului – vezi anexa 1).
Am lăsa însă în afara Occidentului popoarele de
origine slavă (și nu numai), atât de importante pentru Occident, ce folosesc în
continuare alfabetul chirilic (și se încăpățânează să-l folosească - http://www.divers.ro/international_ro?func=viewSubmission&sid=5978&wid=37457) (și Turcia) și am introduce forțat alte
regiuni (sau țări sau etnii) care, deși folosesc alfabetul latin, sunt total
străine de Occident și de civilizația sa (sudul continentului african, Pakistan,
etc…).
Fig. 3: Aceasta
harta reprezintă țările ce folosesc alfabetul latin în mod oficial (sau de
facto oficial) cu verde închis. Verdele deschis indică țările care folosesc
alfabetul latin ca variantă a alfabetului oficial
Instituția credinței, Creștinismul și Marea
Schismă
Nici religia nu este în măsură să aducă o mai bună
clarificare în privința noțiunii de Occident. Religia – Creștinismul – în sine
(cu toate ramurile sale) a crescut odată cu Occidentul și a asigurat (și asigură
în continuare) un anumit grad de coerență culturală, pătrunzând și în alte
dimensiuni ale vieții, însă nu poate fi identificată cu Occidentul. Chiar și
numai pentru faptul că originea sa primordială este Ierusalimul (deci cultura
iudaică), pentru prea puțin timp sub controlul Occidentului – în timpul cruciadelor,
și pentru că o serie de regiuni/țări/etnii au devenit creștine cu mult înainte
de fi înglobate în civilizația occidentală. (O altă remarcă se impune aici:
daca majoritatea ideologiilor politice au provenit din Occident, în schimb civilizația
occidentală nu a produs nicio mare religie – SHP – pag 69). Cel mult, Creștinismul
– religie importată – poate fi considerat stindardul Occidentului (mai exact al
vechiului Occident). Dar Turcia (din 1920-1930 – Mustafa Kemal Ataturk) și
China (din 1949), dovedesc cu prisosință că paradigma occidentului transcende
religia creștină. Nu putem însă nega legătura intrinsecă dintre decăderea creștinismului
(a se vedea viitorul capitol despre perspectiva religioasă) și decăderea civilizației
occidentale. (În cartea sa “Civilizații și tipare istorice”, Neagu Djuvara se
întreba: “Ar exista oare, în viața marilor religii, mișcări ciclice independente
de mișcările ciclice ale civilizațiilor?” – pag 218. Părerea mea este ca o civilizație
poate adopta o religie deja înflorită, poate supraviețui unui religii, poate îngădui
mai multe religii – iată de ce religia nu îi poate defini granițele nici în
spațiu, dar nici in timp! –, însă o religie nu poate supraviețui unei civilizații.
Cazul civilizației ortodoxe – chiar daca acceptam existenta ei susținută de A. Toynbee
– este cel puțin discutabil.)
Fig. 4 Harta distribuției Creștinismului în Lume
Menționez aici și faptul că nu sunt de acord cu
împărțirea civilizațiilor pe criterii religioase. Desigur religia este factorul
fundamental al oricărei civilizații, dar afirmând acest lucru nu susțin punctul
de vedere idealist, mistic si fideist al lui A. Toynbee, ci am în vedere faptul
că orice civilizație are nevoie de o instituție a credinței. Religia este cea
care stabilește reguli, ierarhii și o anume cosmogonie; ea se constituie în
fundamentul ideologic al instituției (sau instituțiilor) din cadrul unei civilizatei
ce le impune (mai apoi) în sânul culturilor arondate ei. Religia – și o grămadă
de religii se cuibăresc în civilizația occidentală – la rândul ei generează
culturi, dar nu este neapărat necesar ca aceste culturi (de tip religios) să
creeze instituții la nivel de civilizație.
Să nu uităm și următorul aspect: cele două ramuri
importante ale creștinismului (ortodoxia și catolicismul) s-au aflat de cele
mai multe ori în conflict (nu întotdeauna deschis) și la un moment dat au
ridicat între ele o cortină de fum – o cortină ce a trecut prin mijlocul
Europei (cum se va întâmpla și mai târziu în istoria zbuciumată a
Occidentului). După marea schisma din 1054 în Europa au luat ființă un Occident
și un Orient religios, iar această separare a avut și peste secole importante
repercusiuni politice și sociale (un exemplu ar fi războiul din fosta
Iugoslavie). Nu avem însă de-a face, în acest caz, decât cu o ciocnire între
două culturi religioase aparținând aceleiași civilizații, ciocnire ce a
segmentat-o temporar. Ulterior au apărut și alte culturi religioase care au
smuls și ele bucăți din Occident: de exemplu cultura protestantă, cultura
bisericii anglicane, etc.…
Fig.5 Harta alianțelor
estive/vestice în 1054
Geopolitica, Cortina de fier si Uniunea Europeana
Liniile de forță ce asigură coeziunea și stabilesc
ierarhiile inter și intra statale sunt generate în modernitate (în primul rând)
de instituții, iar în spatele instituțiilor se ridică încă fantomele unor
ideologii politice și economice depășite de realități (vezi și cap. Mausoleul
politic și cap. Democrația sec XXI din Al treilea val de Alvin Toffler). Prinsă
în plasa acestor instituții civilizația noastră a cunoscut în ultimul secol o
serie de profunde crize de identitate materializate prin conflicte inter
civilizaționale și prin redefinirea granițelor (chiar și informale).
În timpul războiului rece, Statele Unite au condus
(în fruntea unui grup multicultural mare și divers de țări) o cruciadă împotriva
Uniunii Sovietice pentru a-i limita acesteia expansiunea. Grupul de țări (NATO
in 1949) s-a numit “Lumea Liberă” (sau “Lumea întâia”), “Occidentul” – altă definiție
a Occidentului! – sau “Aliații” și a inclus o serie de țări europene, dar și țări
precum: Turcia, Japonia, Coreea, Filipine, Israel, Taiwan, Thailanda si
Pakistan. De partea cealaltă a Cortinei, în Est, s-a coagulat o altă alianță
(Pactul de la Varșovia sau Tratatul de prietenie, cooperare și asistență
mutuală din 14 mai 1955) compusă din toate țările ortodoxe (cu excepția
Greciei), o serie de tari europene catolice, Vietnam, Cuba și India (într-o
măsură mai mică).
Fig. 6 Cortina de Fier după Cel de-al doilea Război Mondial și până la sfârșitul
anilor ‘80
Țările Pactului de la Varșovia sunt colorate în roșu. Țările neutre din
punct de vedere militar – în gri. Albastrul - Occidentul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cortina_de_fier)
Odată cu disoluția bruscă a URSS din 1991, blocul
estic și-a pierdut importanța geopolitică, iar blocul vestic, pierzându-și
inamicul și granița cu el, s-a reconfigurat. Apariția UE – proiect ambițios de
unitate politică și economică a Europei – a revitalizat noțiunea de Occident. S-a
pornit de la o serie de principii fundamentale: democrația, liberalismul,
drepturile omului, etc… - principii pe care tarile inițiatoare sau declarate
membre ulterior s-au angajat să le respecte și să le promoveze. Mai mult decât atât
s-a dorit o centralizare a principalelor instituții ale civilizației: Instituția
pieței (economică) și Instituția politică. Este greu de apreciat in ce măsura
acest deziderat a fost atins sau în ce măsură a fost atins, câtă vreme procesul
este încă în desfășurare. (Însuși Romania a aderat la UE în urma cu doar cu câțiva
ani – 1 ian 2007). Istoricul Neagu Djuvara făcea următoarele considerații pe
marginea acestui subiect: „Ponderea economică a Europei Occidentale e din anii
1950 în continuă creștere și pe alocurea spectaculoasă, [însă] ponderea ei
economică e din ce în ce mai inconsistenta. Europa e un Gulliver economic și un
Lilliput politic.” (Războiul de 77 de ani premisele hegemoniei americane – pag
94)
Fig. 7 Uniunea europeană
Statele membre actuale
Statele în proces de aderare
Candidați recunoscuți
Candidați recunoscuți de EU drept candidați potențiali ce au depus o cerere de aderare
Candidați recunoscuți de EU drept candidați potențiali ce nu au depus încă o cerere de aderare
Economia, Lumea întâia și Indicele dezvoltării umane
Mult prea încrezător în explicații de ordin filozofic și cultural, mulți teoreticieni ai civilizației – precum Arnold J.Toynbee, Karl Jaspers și N.Berdiev – păcătuiesc prin ignorarea aspectelor
economico-sociale (uneori mult prea tehnice și greu de interpretat). Alți autori – iar Karl Max este cel mai bun exemplu, deși și Alvin Toffer intră în aceeași categorie – dimpotrivă, contemplă toate devenirea istorică a civilizației prin intermediul
lor. Oricum aș fi, instituția pieței – (piața fiind definită ca o rețea de schimb prin intermediul
căreia circulă bunuri și servicii – Al treilea val A. Toffler) a devenit atât de mercantilizată și exacerbată în civilizația occidentală încât a produs discrepanțe notabile (și în sens negativ și în sens pozitiv) față de restul lumii. De aceea, poate, uneori, este invocat criteriul de dezvoltare economică pentru a marca limita occidentului. Avem – în context economic de data asta! – „Lumea a Treia”, „Lumea a Doua” și “Lumea Întâi” – termen interschimbabil cu termenul de occident ce definește o grupare țări dezvoltate (economic) – oricare ar fi acestea!
Delimitarea civilizației
occidentala de celelalte civilizații pe baze strict economice – deși poate apărea
la un moment dat obiectivă prin posibilitatea oferită de stabilire a unor
margini cantitative – nu ne poate satisface, pentru ca realitățile piețelor nu
sunt o oglindă perfectă a maturității instituției pieței si – nu în ultimul rând
- există relativitate și în desemnarea „țărilor dezvoltate”. Cele treizeci de țări cu venit ridicat
ce fac parte din Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE), printre
care: Australia, Canada, Islanda, Israel, Japonia,
Noua Zeelandă, Norvegia,
Coreea de Sud, Elveția, Statele Unite ale Americii și țările din UE (cu excepția: Bulgaria, Cipru,
Letonia, Lituania, Malta și România), sunt, în general, incluse în zona desemnată prin termenul de "lumea dezvoltată", cu toate că OCDE include (alte) trei țări, și anume Chile, Mexic
și Turcia, care nu sunt țări încă pe deplin industrializate.
Pe de altă parte, deși Andorra, Cipru, Hong Kong,
Malta, Liechtenstein, Monaco, San Marino,
Singapore, Taiwan și Vatican, nu sunt
membre ale OCDE, acestea ar putea fi,
de asemenea, considerate ca țări dezvoltate, ținând seama de faptul că standarde de trai, veniturile
pe cap de locuitor, precum și structura lor socială, economică
și politică sunt destul de
asemănătoare cu cele din țările OCDE
cu venituri ridicate. (sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lumea_occidental%C4%83)
O altă încercare de obiectivare a noțiunii de
dezvoltare (și implicit a termenului de Occident din această perspectivă) este
făcută cu ajutorul indicelui dezvoltării umane (ce combină o serie de indicatori
precum PIB-ul, speranța de viață, gradul de educație al populației). Țările
cu rating foarte ridicat de dezvoltare umană – 47 la număr – sunt – sau se susține că ar fi – țările cele mai dezvoltate și industrializate din lume, deci lumea Întâi, lumea vestică.
Fig. 6 United Nations Human Development Index
(HDI). (en.wikipedia)
|
Definiția modernă a civilizației occidentale
Definițiile generale ale culturii și ale civilizației,
pe care le-am oferit în capitolul
anterior, ne pot ghida inițiativa de trasare a granițelor civilizației occidentului.
Cultura este produsul exclusiv al
unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi
relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup, iar civilizaţia
– în sensul sau integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi
respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de
civilizaţie – în sensul dezvoltării tehnologice și instituționale. Totuși, după
cum am văzut, niciuna dintre trăsăturile unei culturi (criteriul de
apartenenţă, identitatea pe care o oferă, comunicarea, ierarhia, cosmogonia, locaţia
în care se petrec interacţiunile culturale, emblema, simbolul/simbolurile, codul
vestimentar, legile) nu pare să fie necesară și/sau suficientă pentru a
delimita o civilizație. Cazul civilizației Occidentale, mai mult decât cazul
altor civilizații, se prezintă sub forma unui conglomerat de culturi
(subculturi si culturi parțiale) și uneori tocmai gradul de civilizație
(dezvoltarea tehnologică și instituțională) este cel care apropie aceste
culturi și le adăpostește sub umbrela civilizației occidentale. (Deși SPH face o distincție clara între
modernizare și occidentalizare, eu consider că ele sunt interdependente, câtă
vreme apartenența la civilizația occidentală presupune și un anume grad de
maturitate tehnologică și instituțională.) Nu ne rămâne altceva de făcut decât să trasăm granițele
culturilor înrudite (prin anumite trasatori si(/sau) prin gradul de civilizație)
– culturi suprapuse, disjuncte sau întrepătrunse) – și vom obține granițele
Occidentului prin reuniunea acestor culturi.
Deoarece, în acest moment, doar culturile de tip național
prezintă granițe clare, vom începe prin a enumera zonele/țările ce intră în
componența civilizației occidentale: Europa de vest (ex. Franța, Anglia,
Irlanda), Europa Centrala (ex. Germania, Polonia, Elveția), Europa de Nord (ex.
Suedia, Danemarca, Finlanda), Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus), Europa
de sud-est (ex. Bulgaria, Grecia, Romania) și Europa de sud (sau Sud-Vest)
Europe (ex. Spania, Italia, Portugalia), Turcia, China (si Taiwan), Japonia, Statele
Unite ale Americii si Canada, (America Latină - Argentina, Brazilia, Costa
Rica, Panama, Peru, Uruguay, Venezuela si Chile), Australia si Noua Zeelanda
Peste aceste culturi se suprapun celelalte tipuri
de culturi, dintre care le enumeram doar pe cele mai importante (sau cele care generează
instituții): culturile de tip religios (am văzut influenta pe care aceste a
exercita in cadrul civilizațiilor),
culturile de tip corporatist (în ascensiune în contextul actual), culturile de
tip politic, culturile de tip militar, culturile de tip educațional. Suprapunerea
acestor culturi nu modifica granițele în sens cantitativ însă (ci poate doar
calitativ – asta daca ne-am propunem să stabilim o gradație a termenului de
occidentalizare). Repet: este de ajuns ca în spațiile ocupate de anumite
popoare – menționate mai sus (cu grade similare de civilizație) doar anumite
culturi să se înrudească (prin anumite trăsături) pentru a considera ca aceste
popoare aparțin civilizatei occidentale. Mă hazardez să susțin chiar că toate
culturile de tip național nu sunt altceva decât sinteze ale celorlalte culturi
(mai mici), astfel încât în ele se reflectă orice trăsătură a unei astfel de
culturi (mai mici) ai căror membrii îi conține (suficient de puternică și/sau
de reprezentativă). (Mai întâi de toate ne definește apartenența la nație. Din
pricina fenomenul globalizării este foarte posibil ca acest lucru să se schimbe
in viitor.)
Evident că această definiție a civilizației
Occidentale presupune că a existat un nucleu/(sau mai multe nuclee), în jurul căruia/(cărora)
s-a coagulat civilizația Occidentala prin împrumutarea trăsăturilor culturale
specifice, dar și prin răspândirea cunoștințelor tehnologice și prin izbânda
eficientei instituțiilor sale. Plasam originea civilizației Occidentale în Franța
și Germania (mai exact – în cadrul statelor feudale formate pe actualul teritoriu
al Franței și Germaniei… - Neagu Djuvara) (În sensul geopolitic al cuvântului,
în jurul acelorași state se produce astăzi o nouă coagulare a Occidentului –
Uniunea Europeana). Alte nuclee radiante ale civilizației au fost pe rând Italia
(sec XIV-XV), Spania (sec XVI), Anglia, Germania, iar mai nou SUA. Rând pe rând
acestea nu s-au mulțumit să concentreze și să răspândească valorile, tehnologia
și cultura occidentala ci au manifestat și tendințe hegemonice (mai mult sau
mai puțin evidente).Vom vedea în continuarea o scurtă trece în revista a istoriei
occidentului – relevantă în acest moment numai prin prisma migrației granițelor.
Etapizarea istoriei Occidentului
Pe parcursul istoriei sale, Occidentul a suferit
dese perioade de recesiune și perioade de inflație, iar granițele sale au
migrat în consecință. Istoria strânsă între ele (folosind etapizarea propusa de
Neagu Djuvara – etapizare pe care o voi dezvolta într-un eseu viitor –
perspectiva istorică) reprezintă granița lui temporală.
Periodizare:
1. Perioada larvara s-a întins
de la sfârșitul sec IV (începutul stabilirii barbarilor germanici dincoace de
hotarele romane) până la sfârșitul sec IX
a. Imperiul carolingian -
842, anul Jurământului de la Strasbourg (sau 843 – Verdun)
2. De la sfârșitul sec
al IX pana la sfârșitul sec al XIII, avem perioada de formare.
3. Renașterea deschide
perioada de înflorire a civilizației noastre
4. Data de începere a
erei „regatelor combatante” – 1519-1520
a. Alegerea lui Carol
Quintul ca împărat împotriva lui Francisc I
b. Ruptura lui Luther cu
Roma
c. Călătoria lui
Magellan în jurul lumii
d. Începutul cuceririi
Mexicului de catre Cortes.
e. Cei doi titani ai Renașterii
Italiene dispar in același moment: Leonardo da Vinci si Rafael
Runde:
- 1520 – 1659 tentativa
spaniolă își pierde elanul la sfârșitul sec al XVI, și eșecul ei este consacrat
de tratatul Pirineilor din 1659 (Propun ca data alternativă 1648 – data de încheiere
a războiului de 80 de ani) – războiul de 120 de ani
- 1642 - 1815 tentativa franceza
începe în 1642 și se precizează în 1667. Anul 1815 nu aduce o veritabilă prăbușire,
dar marchează sfârșitul oricărei veleități franceze de hegemonie. (nu sunt de
acord cu aceasta variantă; consider că, de fapt, începutul tentativei franceze
este marcat de războiul de 30 de ani (1618-1648), iar sfârșitul de războiul
franco-prusac 1870-1871) – războiul de 150 de ani
- 1866 – 1945 tentativa
germană (cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul și al doilea război
mondial) – războiul de 90 de ani
- 1945 – 1991 tentativa
americana - războiul de 45 de ani
- ? tentativa chineză
5. Faza imperială –
hegemonia americană?
Anexa 1
Pentru Tarile Romane procesul de occidentalizare
(si modernizare) a inceput odata cu sfarsitul regimului fanariot (1821) si s-a
incheiat in momentul in care a fost adoptata prima Constitutie (in iulie 1866).
Tot in aceasta perioada s-a realizat si trecerea de la alfabetul chirilic la
alfabetul latin. Intr-o prima etapa in toate teritoriile locuite de romani a
fost introdus un alfabet de tranzitie in care caracterele chirilice erau
amestecarte cu cele latine – o masura menita sa atenueze impactul schimbarii –
(dupa 1830 si mai ales 1840); urmand ca în 1862 sa fie decretată de catre
domnitorul Alexandru Ioan Cuza inlocuirea completa si definitiva a alfabetului
chirilic cu cel latin. (In Tarile Romane s-a scris cu litere latine pana la
Conciliul de la Florenta (1432). Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul
său, a fost cel care a poruncit – dupa aceasta data - arderea cărților și
textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona,
cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul
Moldova.)
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_chirilic)
Un proces asemanator a avut loc si in China. La mai
putin de 10 ani de la victoria lui Mao (ce marcheaza inceputul occidentalizarii
Chinei), in 1958 a fost aprobat sistemul PinYin de romanizare a chinezei
mandarine. Astfel, complicatele ideograme chinesti, se puteau transcrie in
literele alfabetului latin. In 1979 acest sistem a fost adoptat in mod oficial
de catre guvernul Republicii Populare Chineze.
Un alt exemplu - din actualitate de data asta – il
constituie si cazul Kurdistanului. In decembrie 2012, presedintele
Kazahstanului, a anuntat elaborarea unor masuri menite sa sprijine dezvoltarea
limbii nationale, printre care si abandonarea alfabetul slav, folosit in
prezent, si trecerea la alfabetul latin. Fosta tara componenta a URSS-ului este
inscrisa de mult pe o traiectorie de apropiere de Occident, insa abia dupa
desprinderea de URSS si dupa declararea independentei (16 Decembrie 1991) face
demersuri accelerate in aceasta directie.
http://www.ziare.com/international/rusia/neasteptat-inca-o-tara-fosta-sovietica-adopta-alfabetul-latin-1207354.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu