joi, 31 ianuarie 2013

Fragmente jurnal - Conștiința colectivă și Facebook-ul



Într-un sens simplificator, forma supremă de organizare a unei comunități vii este stupul (hive). În clasa insectelor – care a atins deja acest nivel de dezvoltare în mod natural – indivizii sunt specializați prin programare genetică pentru a prelua funcții specifice în cadrul instituțiilor și pentru a îndeplini sarcini tehnologice, formând astfel o civilizație în adevăratul sens al cuvântului (lipsită însă de culturi). Există furnici kamikaze – al căror corp poate exploda împroșcând cu otravă sau care se poate rupe în două – ce se sacrifică în situații limită pentru a proteja comunitatea; există furnici înzestrate cu clești  cu un dimorfism accentuat ce îndeplinesc rolul de soldați; după cum există și furnici ce nu fac altceva decât să caute și să care hrană. Supraviețuirea și eficiența comunității primează, iar în cadrul ei, pentru a susține acest scop existențial primar, s-a format și funcționează acea conștiință colectivă de care vorbea Émile Durkheim. Este rezultatul unui îndelung proces de evoluție – reacție la stimuli și presiuni interne și externe – similar procesului de evoluție al metazoarelor – un termen științific ce înglobează toate animalele cu celule diferențiate.
Putem observa aceeași tendință în cadrul comunităților umane (civilizațiilor in sensul integrator) dacă le analizam prin prisma gradului de civilizație. Avem instituții, avem tehnologie, avem indivizi care (nu neapărat prin naștere, ci printr-un proces de specializare prin acumulare informațională și adaptare morfologică) ocupă roluri în instituții și produc/folosesc tehnologie. Ceea ce le lipsește (și le deosebește de stup) este însă existența unei conștiințe comune care sa integreze informația deținută de indivizi și care să dea un scop mai înalt existenței. Dacă privim de aproape evoluția civilizației occidentală (până în acest moment) observăm dimpotrivă o tendința de disoluție a conștiinței, deoarece conștiința este o funcție a culturilor producătoare de cultură, iar civilizația occidentală se află într-un declin. (Consider ca declinul civilizației occidentale este cauzat tocmai  de înmulțirea necontrolată a culturilor din care este formată civilizația și lupta pe care acestea o duc în indivizi – am dezvoltat și continui să dezvolt această teza într-o serie de articole). Singura posibilitate de salvare este evoluția. Evoluția spre stup (hive); spre o conștiință colectivă integratoare care să poate controla și motiva instituțiile civilizației.  
Fenomenul Facebook – creația genială a studentului de la Harvard Mark Zuckerberg ce oferă posibilitatea contactării persoanelor cunoscute printr-un portal web – ne apare astfel într-o altă lumină. Nu avem de-a face (doar) cu un moment de seredipiditate, ci (și) cu saltul decisiv spre conștiința colectivă integratoare a stupului uman. (Nu includ aici și considerații de alt ordin: moral sau etic. Evoluția este naturală; nu este nici bună, nici rea). Avem în fața ochilor faza de început a acestui proces: o rețea neuronală ce procesează imagini și idei se formează încet-încet, iar creierul nostru se conectează ca un simplu nod la ea. Împreună cu prietenii si rudele noastre suntem mai inteligenți, vedem mai mult, auzim mai mult, etc. (O serie de exemple ar fi: inițiativele pornite pe Facebook, sondajele, știrile virale, votul virtual, etc.)
De altfel, încă din anii `70, unul dintre prorocii moderni – Alvin Toffler – prevedea apariția „conștiinței planetare” sau – supralicitând – a „conștiinței cosmice”. Cred că de fapt în cartea sa „Al Treilea Val” s-a cristalizat pentru prim[ dată ideea rețelelor sociale prin intermediul calculatorului. Civilizația aflată în schimbare avea nevoie de acest instrument – iată evoluția mutată in plan tehnologic de care vorbeam în articolul anterior! – pentru a sluji această conștiință. „[..] Înregistrăm […] primele efecte sociale ale […] restructurării timpului. […] Individualizarea tot mai pronunțată a orelor de serviciu ușurează povara muncii, dar în același timp sporește însingurarea și izolarea socială. […] Prietenilor, amanților și membrilor familiilor […] le va fi din ce în ce mai greu să se întâlnească și să aibă contacte sociale. Vechile locuri de întâlnire – cafeneaua din coltul străzii, picnicul parohiei, serbările școlare – îți pierd treptat semnificația lor tradițională. În locul lor trebuie inventate instituții ale celui de Al Treilea Val menite să faciliteze viața socială.” (Alvin Toffler – Al treile val – 1981 – pag 338). Adică: Facebook-ul.

duminică, 27 ianuarie 2013

Fragmente jurnal - Deus ex machina (Omul dedalian)

Omul a încetat să mai evolueze biologic pentru simplul motiv că toată evoluția sa în epoca actuală s-a mutat în plan tehnologic. Orice nevoie, orice presiune exterioară (a fost și) este rezolvată nu prin lentele modificări morfologice sau prin specializarea unor porțiuni ale creierului, ci simplu – atât de simplu cât înseamnă simplu – prin apariția unor noi dispozitive. Omul nu trebuie să devină mai rapid; nu are nevoie de picioare mai lungi sau mai vânjoase și nici măcar de un al treilea picior; vehiculele îl pot duce oricât de departe și oricât de repede, mai departe și mai repede decât ar putea visa vreodată că o poate face cu ajutorul propriilor membre. Omului nu îi cresc si nu îi vor crește aripi – nu în sensul poetic, ci în sensul propriu –, iar oasele sale nu se vor umple cu aer pentru a putea zbura; ceea ce păsările au învățat în milioane de ani omul a reușit în doar două secole; iar zborul lui îndrăzneț l-a dus până dincolo de atmosfera terestră. Omul nu mai trebuie să-și dezvolte corzile vocale, deoarece șoapta sa este auzită la celălalt capăt al lumii cu viteza luminii. Exemplele pot continua; omul a creat o simbioză nesănătoasă cu tehnologia. Unde se oprește evoluția normala și unde începe declinul? Toate tehnologiile acestea fac redundante funcțiile echivalente pe care organismul omului le îndeplinește; picioarele lui devin tot mai firave, se orientează cu greutate în spațiu, etc. Singura problema adevărată este însă faptul că nici măcar creierul nu mai simte provocarea existenței și s-a abandonat fantasmei că nu-i sunt necesare cunoștințe iar inteligența sa este suplinită de inteligența artificială. Până unde? Exista pericolul ca transferul de capacitate să fie atât de mare către computere încât creierul uman să piardă în cele din urmă prin atrofiere avantajul de a le mai controla/programa. Ne vom trezi astfel înconjurați de un cancer tehnologic de care vom depinde și care ne va distruge. Aparate de diagnoză care se vor defecta și pe care doctorii nu le vor mai înțelege, mașini cu viteze la care omul nu va mai putea reacționa, iar reacția automată nu va fi cea salvatoare, etc. Regulile roboticii ale lui Isaac Asimov nu vor fi de ajuns pentru a ne proteja. Dincolo de scenariile pesimiste ale unor filme SF și angoasele moderne provocate de tehnologia nestăpânită și civilizatoare, un germen al declinului se arata totuși si nu ar trebui ignorat. Măcar un exercițiu al imaginației – câtă (ne-)a mai rămas în contextul în care funcția acesteia a fost preluata de aparatele producătoare de imagini – (ne-)ar putea stimula și ascuți creierul – singura noastră arma împotriva viitorului. O arma pe care nicio tehnologie nu o poate înlocui. Iar dacă ultima mea afirmație ar fi vreodată contrazisă, nu un om o va face.

marți, 22 ianuarie 2013

Bette Midler - The Rose

Fascination - Jane Morgan



It was fascination, I know
And it might have ended right there at the start
Just a passing glance, just a brief romance
And I might have gone on my way empty-hearted

It was fascination, I know
Seeing you alone with the moonlight above
Then I touched your hand and next moment I kissed you
Fascination turned to love

joi, 3 ianuarie 2013

August

Sfârşit de august. Frunza zile-i arsă
Pân’ la nervuri de soare şi de teamă
Că-i un păcat în fiecare poamă
Şi-n calendare fila e întoarsă.

Smulgând-o, vântul la cules mă cheamă
Şi-aştept să crească ploi în nouri ca să
Joc roluri triste-n nemiloasa farsă
A toamnei îngropându-mă în cramă.

E noaptea parcă un vârtej de plete
Prin care-ţi caut buzele, nălucă,
Dar ziua-mi pleci din vise şi m-apucă

O arşiţă de furii şi regrete;
Şi-mi este dor pe cât îmi e de sete;
Şi lacrimile-n august se usucă.

 3.1.2013

marți, 1 ianuarie 2013

Capitolul despre Iubire din lucrarea înţeleptului călugăr Onofrei Bazileul (978 - 1013) descoperită în 1864 în biblioteca mânăstirii Rusicon de pe muntele Athos (adaptare)



Capitolul despre Iubire din lucrarea „Кѹгєтари” a înţeleptului călugăr Onofrei Bazileul (978 - 1013) descoperită în 1864 în biblioteca mânăstirii Rusicon de pe muntele Athos
(adaptare)


În religia Iubirii cavalerii Apocalipsei sunt:
Trădarea, Cearta, Tăcerea şi Îndepărtarea.
Dar nu în rastelul Sufletului se găsesc armele
De care aceşti Demoni ascultă; o inimă
În calea lor se va lichefia, va arde, va îngheţa
Şi apoi se va evapora; o inimă în calea lor
E doar o victimă ce îşi aşteaptă călăul să îi
Împrăştie sângele pe zăpada unui dimineţi
Proaspete de martie. Nici trupul nu ne este
De ajutor; cel mult – dacă are vigoare în el –
Poate îndura şi purta prin lume povara
Unui pustiu lăsat de trecerea Lor prin suflet.
Doar mintea Îi poate supune; ea poate
Înfrunta Nesiguranţa şi Spaima; ea poate
Îngenunchea Orgoliul; ea poate născoci
Glume; ea poate umple cu Sens cuvintele;
Ea poate Înţelege. Iubirea fără minte este
Doar un magnet pentru Dezastru; ea ignora
Şi dispreţuieşte Timpul şi Logica şi apoi
Plăteşte pentru lecţia ce o învaţă Fericirea
Şi Eternitatea cu Ea însăși. Versetele despre
Apocalipsa Iubirii sunt scrise postum. Şi
Sunt scrise nu pentru Suflet, nu pentru
Trup, căci ele păcătuiesc, ci pentru Minte.