miercuri, 26 decembrie 2012

Anna Karenina (volumul doi)




Nu! Anna Karenina nu se schimbă!
Anna nu îmbătrâneşte! Anna are
Mere şi tot goală a rămas! Ba chiar,
În vremurile astea, îşi găseşte o
Droaie de Vronski şi face cu ei
– Doamne fereşte! –  din plăcere
O droaie de copii. Nu! Nu Anna, ci
Trenul se schimbă. Şinele au dispărut
De milioane de ani. Acum, când viaţa
E dură, Anna se aşază cu capul
Nu pe şine şi nici pe drum, ci pe
Tastatură şi aude cum vine emoticonul
Spre ea fără să scoată fum! Bum!
Nu! Anna Karenina nu se schimbă!

(CCCXXIII)

Deschid în poală tomuri şi sorb înţelepciune,
Ca să mai pot în oase şi-n suflet să te duc,
Ca să-ndulcesc otrava de dor şi-amărăciune
Şi ochii mei de lacrimi cu gânduri să-i usuc.
Înghesui între tâmple satanica splendoare
A tainelor ascunse în universu’-ntreg,
Ca să mai uit o clipă de taina ta pe care
Eu, necitind în tine, nicicând n-am s-o-nţeleg.
O uit, dar ea-mi apare-n orice răscruce-a minţii
Din nou, în pagini albe, în tot ce eu nu ştiu
Şi-oricât mă ard pe rugul cunoaşterii, ca sfinţii,
Lumina mea ajunge la tine prea târziu.
  Am dezvelit în mine un ultim adevăr:
  Ca să-mi plătesc păcatul, zadarnic muşc din măr.

duminică, 23 decembrie 2012

Dire Straits

Ticket to heaven



Hand in hand



Why worry



Romeo & Juliet



Your Latest Trick



Brothers In Arms



So Far Away



sâmbătă, 22 decembrie 2012

Anna Karenina (volumul unu)

câteodată,
când viaţa e sură
şi sari între şine,
niciun tren nu se-ndură
să vină spre tine!

Traducere:

sometimes,
when your life is black,
you wait in vain
on the railway track
for a merciful train.

vineri, 21 decembrie 2012

(CCCXXII)

De îmi aud pianul, de mâna dreaptă-mi strânge
Pân’ la durere stânga, de olmul din batist
Mi-l recunosc, de ochiu-mi răsfrânt în sticlă plânge,
De-mi simt în gură fierea, înseamnă că exist?
Şi de exist, există ce simţurilor scapă,
Ce se revarsă-n juru-mi din cupa de absint?
Sau lumea îmi ascunde o copie sub pleoapă
Şi-n ea din laşitate cu-nchipuiri mă mint?
Mă tullbură-ntrebarea: “De dragostea şi ura,
Şi Dumnezeu există, pe unde se ascund
De cuget şi de suflet?”, dar fi’ndcă-ţi văd făptura,
O-aud, o gust, o-adulmec, o pipăi, îmi răspund:
  Exist, fiindcă-n sine-mi, Iubito, sunt convins că,
  De tu exişti, iubirea ca Dumnezeu există!

joi, 13 decembrie 2012

My way

Frank Sinatra




Tom Jones




Engelbert Humperdinck




Elvis Presley




Horia Brenciu




Robbie Williams




Jon Bon Jovi & Paul Anka




joi, 6 decembrie 2012

De ce este România altfel? de Lucian Boia



Încă din titlul eseului scris de Lucian Boia – “De ce este Romania altfel?” – răzbate obida. Obida – cât de neaoş este acest cuvânt! – de a fi român. Sau poate este doar intonaţia cu care eu însumi îl citesc: De ce este Romania astfel? Pentru mine întrebarea este pe cât legitimă, pe atât de retorica. Dar chiar dacă autorul şi-a luat în serios rolul de a răspunde la ea, o doză de subiectivism amar este totuşi uşor de perceput în adâncul textului. Şi de iertat fiindcă nu este altceva decât o formă de onestitate şi afecţiune. În cele din urmă un roman – Lucian Boia – fie el şi istoric – se adresează altor români. Un român care nu se dezice de apartenenţa la specia homo mioriticus, de lunga şi înceţoşata lui istorie, are curajul să critice prezentul şi păstrează o doză de optimism pentru viitor. Atât optimism cât îi permite luciditatea şi înţelepciunea pe care ţi-o aduce cunoaşterea lecţiilor istoriei.

De fapt  această carte nu este o carte de – şi despre – istorie. Sau nu numai de – şi despre – istorie. Înţelegem din paginile ei că istoria este un produs al oamenilor; nu există numai împrejurări sau justificări. În spatele unor fapte şi a unor decizii stau oameni; oameni care au avut întotdeauna de ales şi nu întotdeauna au ales bine – sau cel mai mic rău – ci au ales în deplină concordanţă cu felul lor de a fi. În cazul nostru români au fost coerenţi şi consecvenţi cu inconfundabilul şi atât de greu de definit spirit mioritic, bizantin. Dar lucrurile se puteau petrece şi altfel. Viitorul nu este o continuare a trecutului; viitorul este o continuare a prezentului, o consecinţă a deciziei. Iar decizia te reprezintă. Lucian Boia ne propune o radiografie a sufletului românesc plecând de la deciziile trecutului. Descoperim astfel precaritatea, complexul de inferioritate, lipsa onoarei, apatia şi lentoarea – termeni benigni pentru lene, lipsa educaţiei şi minciuna care ne caracterizează.  Paradoxal însă nici măcar aceste calităţi negative nu sunt nici definitive şi nici categorice. Oriunde în istorie şi în prezent întâlnim situaţii în care surprindem prin atingerea unor culmi contrare. De fapt asta este şi drama României şi a românilor, drama care continuă şi astăzi şă ne sfâşie social şi politic: echivocul. Echivocul în faţa istoriei şi a noastră înşine. Echivocul ca adaptare. Echivocul ca oscilare. Echivocul ca indecizie şi indecizia ca decizie.

Nu! Nu suntem blestemaţi şi nu suntem nici victime ale unor nefavorabile împrejurări istorice (consecinţe ale unei marginalizări geopolitice) – teze care alimentează mitul naţional. Nu suntem nici ultimii, după cum este evident ca nu suntem nici pe departe fruntaşi. Nimeni din afară nu ne vrea mai mult răul decât îşi vrea sieşi binele, câtă vreme noi ne suntem cei mai credincioşi duşmani. Suntem pur şi simplu români – homo mioriticus, o specie pe cale de dispariţie. Să începem prin a ne accepta slăbiciunile şi statura în faţa istoriei pentru a ne exploata la maxim viitorul. În fond şi în trecut au existat momente în care istoria a lucrat în favoarea noastră şi acele momente pot reveni daca vom avea luciditatea şi înţelepciunea – aceleaşi calităţi pe care ni le propune istoricul Lucian Boia – să le surprindem şi să le speculăm  .

Alte recenzii:

- Catavencii (www.catavencii.ro)
- Mircea Vasilescu (Şi dacă România nu e "altfel"?)

duminică, 2 decembrie 2012

Degetele



Degetele astea înghețate sunt uneltele
Cu care îți adun recolta sufletului…
Cuvintele ce l-au însămânţat s-au pierdut
- Mai bine astfel decât să devină minciuni –
În miezul pustiu al unei alte ierni
Le-ai ascultat cu buzele în piaţa
Luminată de chipurile noastre
Aplecate înainte ca două felinare
Şi le-ai lăsat să crească fără mine
Iar acum – iată! - au devenit mai mari
Decât tine te mănâncă pe dinăuntru
Dar eu nu mai am nici buze
Nici cuvinte nimic nu mai am
În afară de aceste degete îngheţate…