joi, 29 noiembrie 2012
marți, 27 noiembrie 2012
Prăbușirea civilizației occidentale - Introducere
După cum există o povară a trecutului, tot astfel
există şi o povară a viitorului; amândouă intră în componenţa prezentului şi a
realităţii în care el se desfăşoară. Dacă
însă putem fugi de trecut (şi de tot ce poate aduce el mai rău – de remuşcări),
prin uitare sau ignoranţă, viitorul ne vom izbi într-un fel sau altul, fie că
este vorba de un viitor particular, îngust, fie că este vorba de un viitor comun,
integrator. Al familiei, al societăţii, al economiei, al etniei, al naţiunii,
al tării şi în cele din urmă al civilizaţiei din care facem parte. Nu aş dori
ca din titlu însuşi să transmit o undă de pesimism care să alimenteze fracţiunile
contestatare sau inadaptate ale civilizaţiei occidentale. În primul rând, orice sfârşit se poate constitui
într-un nou început, iar în al doilea rând rămâne deschisă întrebarea dacă
civilizaţia occidentală este ghidată spre viitor sau dacă evoluţia ei este
ineluctabilă şi în cel mai bun caz poate fi doar previzionată de meteorologi al
viitorului – precum Alvin Toffler sau George Friedman. Nu există un răspuns simplu şi fără echivoc în
această privinţă, după cum nici viitorul nu este sigur – şi poate nici singur (după
cum susţinea Hugh Everett III) . Va deveni unic şi sigur atunci când îl vom
întâlni. Până atunci putem vorbi doar de tendinţe şi probabilităţi, fară ca
acest lucru să însemne că avem de-a face cu un soi de ghicit empiric.
Orice analiză a viitorului pleacă de la datele pe
care le oferă prezentul. Ori însuşi prezentul este perceput diferit. Ne
confruntăm cu doua viziuni antitetice asupra civilizaţiei occidentale în care
am fost absorbiţi. Pe deoparte Occidentul ne apare ca un colos impunător prin
forţă şi înălţime, blând şi generos cu supuşii săi, însă necruţător cu
adversarii; pe de altă parte Occidentul pare a fi doar umbra decrepită şi
lipsită de vlagă a aceluiaşi colos. Pe deoparte unii dintre supuşii săi cred că
el va continua neschimbat să aibă grijă de ei la infinit; pe de altă parte sunt
voci care susţin că „până la Amaghedon mai sunt doar câteva minute”(1) (neînţelegând
prin aceasta teama iraţională de sfârşitul anului 2012).
(2)În favoarea primei viziuni, specialiştii aduc următoarele
argumente: Occidentul deține şi administrează sistemul bancar internaţional, controlează
toate monedele forte, este principalul consumator mondial, furnizează
majoritatea produselor finite din lume, domină piețele de capital internaționale,
exercită o autoritate morală considerabilă în multe societăți, este capabilă de
intervenții militare de proporții, controlează rutele maritime, realizează cercetările
tehnice cele mai avansate, domină accesul în spațiul cosmic, domină industria aerospațială,
domină comunicațiile internaționale, domină industria armamentului de înaltă
tehnologie, etc. Același Occident este însă – conform altor specialiști – în declin
datorită: creșterii economice prea lente, stagnării demografice, șomajului, deficitelor
bugetare enorme, lipsei eticii muncii, dezintegrării sociala, drogurilor şi criminalității,
etc…
Prima imagine a Occidentului în prezent – cea prosperă
şi optimistă – precum şi cea de-a doua – cea amenințătoare şi pesimistă – ambele
adevărate şi neadevărate în același timp pentru că sunt incomplete – le percepem
de fapt ca pe două faţete ale aceleiaşi monede. Ambele determină – şi sunt produse
de – paralizia în faţa viitorului. Alvin Toffler prevedea – încă din deceniul
opt al secolului trecut – schimbarea ce o aduce cu el viitorul şi ne încuraja
să ne eliberăm intelectul şi voinţa în faţa lui. Şi eu sunt de părere că prima
datorie în faţa viitorului nostru ca civilizaţie – oricare ar fi el! – este să-l
înţelegem şi să-l întâmpinăm.
Prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale nu este un
verdict, ci este un semnal de alarmă. (În niciun caz nu este continuarea – şi finalitatea
Declinului Occidentului surprins de Spengler în anii `20 ai secolului trecut). Oricât
de multe argumente vom aduce în sprijinul declinului şi prăbuşirii (argumente
de tip istoric, demografic, cultural, economic, financiar, politic, sociologic,
etc…), ele nu trebuie să ne zdruncine încrederea în om, în atomul civilizaţiei
care se poate oricând regrupa în alte forme noi de organizare mult mai
eficiente. Inevitabila tristeţe cu care constatam anumite tendinţe şi stări de
fapt, nu trebuie să afecteze – şi nu afectează – luciditatea cu care aceste
tendinţe şi stări de fapt sunt analizate.
Înainte însă de a vorbi de prăbuşirea civilizaţiei
occidentale, avem de răspuns la două întrebări: Ce este civilizaţia? şi Cine
(sau ce) este Occidentul?
Bibliografie:
1.
1. Alvin Toffler – Al treilea val
2.
2. Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor (şi
refacerea ordinii mondiale)
3.
3. Cynthia Stokes Brown – Istoria lumii (de la
Big-Bang până în prezent)
4.
4. George Friedman – Următorii 100 de ani
5. 5. Oswald Spengler – Declinul Occidentului
Etichete:
Eseu,
Prăbuşirea civilizaţiei occidentale
duminică, 25 noiembrie 2012
Iulie
Căldura mă străpunge prin călcâie;
Păşesc precum fachirii; la amiază
De mine însumi umbra divorțează
Şi în zadar o rog să mai rămâie.
Am pulbere în vine; nicio oază
Prin tot deşertul de betoane nu e,
Iar din asfalt ies aburi de tămâie;
E iulie şi-n vintre setea-i trează.
Doar noaptea-mi scapă din capcană glezna,
Iar vântu-mi unge tâmplele cu mir;
Doar noaptea, când se urcă-n ceruri bezna
Pământului, pot liber să respir.
E iulie ca o cumplită deznă-
-Dejde a unui muribund emir.
Etichete:
Lunile anului (ciclu sonete),
Poezie Sonet
duminică, 18 noiembrie 2012
Fantoma de la Operă
Your Love Will Kill Me
Stranger in Paradise
Think of Me
Phantom of the Opera
Point of no Return
The Music of the Night
Masquerade
Stranger in Paradise
Think of Me
Phantom of the Opera
Point of no Return
The Music of the Night
Masquerade
(CCCXXI)
Chiar de-ai să te alături acelor ce mă muşcă
Şi îmi lovesc obrazul cu palme şi noroi,
N-am să-ţi trimit din turnu-mi asediat, c-o puşcă
Nici ura, nici trădarea prin gloanţe înapoi.
Nu am să torn asupră-ţi prin ochii-mi – albii, lava
Ce a făcut din mine un jalnic invalid,
Ci am să tac în scrâşnet, am să înghit otrava
Şi am s-adaug încă o cărămidă-n zid.
Şi chiar de-ar fi tu însăţi să făureşti obuze,
Ce mută-acoperişul şi porţile din loc,
’Nainte de-a-ţi răspunde, cu numele-ţi pe buze,
Voi da – în nebunia-mi – pulberăriei foc…
Da! Chiar de o să vină uitarea, peste ani,
Şi tu mă vei învinge, eu nu îţi sunt duşman…
P.S.:
Dacă citeşti aceste cuvinte despre mine,
Înseamnă că cetatea s-a prăbuşit în colb
Şi ai găsit, când fumul s-a dus, printre ruine,
Cum flutura pe pieptu-mi a pace steagul alb…
Şi îmi lovesc obrazul cu palme şi noroi,
N-am să-ţi trimit din turnu-mi asediat, c-o puşcă
Nici ura, nici trădarea prin gloanţe înapoi.
Nu am să torn asupră-ţi prin ochii-mi – albii, lava
Ce a făcut din mine un jalnic invalid,
Ci am să tac în scrâşnet, am să înghit otrava
Şi am s-adaug încă o cărămidă-n zid.
Şi chiar de-ar fi tu însăţi să făureşti obuze,
Ce mută-acoperişul şi porţile din loc,
’Nainte de-a-ţi răspunde, cu numele-ţi pe buze,
Voi da – în nebunia-mi – pulberăriei foc…
Da! Chiar de o să vină uitarea, peste ani,
Şi tu mă vei învinge, eu nu îţi sunt duşman…
P.S.:
Dacă citeşti aceste cuvinte despre mine,
Înseamnă că cetatea s-a prăbuşit în colb
Şi ai găsit, când fumul s-a dus, printre ruine,
Cum flutura pe pieptu-mi a pace steagul alb…
marți, 13 noiembrie 2012
Prăbuşirea civilizaţiei occidentale - Cultură şi civilizaţie - Definiţii
Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să
aducă filozofia pe terenul istoriei şi antropologiei a pornit de la o
interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură şi
civilizaţie, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate. (Autorul unei „Istorii a culturii şi civilizaţiei”
– Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură şi
civilizaţie se cunosc nu mai puţin de 180 de definiţii (după C. Kluckhohn şi A.
L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela şi a reţine caracteristicile
esenţiale – şi utile – ale acestor concepte dihotomice. Şi chiar dacă putea
face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă
de fiecare dată definiţiile conceptelor au servit scopurilor şi viziunilor
integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar şi pe
parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale
cuvintelor cultură şi civilizaţie şi – mai mult decât atât - definirea unor noi
sensuri.
Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a
intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura
a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaştere
în sensul la singular de îmbogăţire a
spiritului. (Este încă foarte cunoscută şi utilizată sintagma om de cultură ce
desemnează un om preocupat de valorile şi nevoile spirituale şi intelectuale). După
ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai
precis în 1756) cuvântul civilizaţie – de asemenea într-un sens la
singular (drept standard de evaluare a societăţilor după gradul de stabilitate,
educaţie şi urbanizare), dar şi într-unul pluralist (acela de arie culturală) –
toţi filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor
considera cultura o subdiviziune a civilizaţiei, ajungându-se – în extremis –
la o identificare totală a culturii cu civilizaţia (dicţionarul enciclopedic
„Quillet” din 1938 defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură”).
Mult mai riguroşi şi mai dogmatici, autorii
germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează şi aşează fie pe acelaşi
nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se
influenţează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare şi de împlinire.
Astfel civilizaţia va desemna achiziţiile materiale ale unei societăţi,
progresul tehnicilor şi instituţiilor ei, pe când cultura unei societăţi va
însemna ansamblul creaţiilor sale spirituale şi ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu
Drimba va da o definiţie exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta
distincţie şi inter-relaţie dintre cultură şi civilizaţie – clasică în Germania
– va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului,
unde termenul Kultur desemnează ansamblul şi manifestările unei societăţi
considerate în desfăşurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma
sclerozată pe care aceeaşi cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică
paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizaţiei
Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation).
Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul
istoric – civilizaţia înţeleasă ca o istorie a unei culturi superioare –
şi celălalt etnologic – civilizaţia şi/sau cultura desemnând un ansamblu de
trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară:
limba, instituţii, obiceiuri, tehnici, credinţe, moduri de gândire –, sub
influenţa lui Tonybee (şi a scolii antropologice americane – s-a răspândit şi
un alt sens – un alt distinguo (cum îl numeşte Neagu Djuvara): civilizaţia ca
cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura
ar desemna acele societăţi care au conştiinţa că se diferenţiază de altele,
indiferent de dimensiunea şi durata ei in timp.
Deoarece – cum am mai spus – definiţiile asociate
culturii şi civilizaţiei au mai mult valoare instrumentală (depinzând de
contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi
încerca, în schimb, plecând de la aceste definiţii, să elaborez altele noi, mai
clare în contextul temei alese: aceea de declin şi prăbuşire a Occidentului.
Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât şi de
una sociologică/etnologică/antropologică.
Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre
sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un
produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe
sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup.
Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât şi de diferenţiere
externă faţă de alte culturi, iar produsul ei, obţinut prin sublimare culturală
– expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin
termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiaşi nevoi de
comunicare pe sine şi relaţionare. (Cultura ca produs al culturii).
Căutând urmele culturii în orice grup uman
coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale:
- criteriul de apartenenţă,
- identitatea pe care o oferă,
- comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura
înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se
vedea si anexa 2
- ierarhia
- mitologia (eroii, zeii şi cosmogonia)
- spatialitatea [XXII] - locaţia în care au se petrec interacţiunile culturale
- emblema
- simbolul/simbolurile
- codul vestimentar
- legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează şi determină un
comportament social (uneori chiar şi ierarhia)
Având la îndemână aceste elemente de identificare
a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii:
1. Există în cadrul civilizaţiilor actuale (în special în cadrul civilizaţiei
occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera:
- cultura de tip etnic/naţional – de exemplu: Cultura românilor
- cultura de tip religios – de exemplu cultura creştin-ortodoxă
- cultura de tip corporatist sau instituţional (uneori transnaţională cum
ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaţionale)
- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului naţional-liberal
- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani
- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua
- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu
- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane
- altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) –
de exemplu: cultura homosexualilor
2. Un individ poate aparţine uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi
crează mai multe identităţi. Exemplu: un individ poate fi – în acelaşi timp! – român,
creştin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soţ şi – de ce nu? –
stelist. Nu este însă mai puţin adevărat
că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ.
Celelalte culturi în care este integrat – parţial – le denumesc culturi
secundare.
Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este
definita (şi) prin comunicarea şi prin ierarhia ce se stabileşte între
indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu
doi sau mai mulţi membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Şi poate
cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce
descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de
apartenenţă – căsătoria civilă şi cununia religioasă – ce stabileşte o
identitate clară: soţ-soţie, în teorie cu drepturi şi responsabilităţi egale
(este vorba totuşi de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin
material (casă, maşină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea
reciprocă, grija faţa de copil/copii, suportul dat părinţilor în vârstă) într-un
spaţiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există
şi o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima
întâlnire, declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă,
primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care
certifică aderarea la respectiva cultură (şi la valorile ei).
Odată cu recunoaşterea existenţei tuturor
culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizaţie, ne apar ca evidente
fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care
indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atraşi
treptat de sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre
indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu,
p. 276], şocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare”
[Şerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparţinând unei
culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală
– „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă şi
dorinţa de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de
marginalizare socială, frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]” – , fenomene
ce stau la baza oboselii (şi – de ce nu? – a bolilor psihice) resimţite de către
membrii acestor culturi. Valori diferite
– uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori
individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate
drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei
nu doar a unei anumite culturi – ci şi a civilizaţiei însăşi. De aceea studiul prăbuşirii civilizaţiei
occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie să includă şi studiul acestor fenomene
culturale corozive.
Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre acelaşi
subiect.
(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării
– să devină transnaţionale şi îşi câştigă din ce in ce mai mulţi membri este
cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare –
denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – şi reuşesc – să
spargă barierele născute de diferenţele de naţionalitate/etnie, dar şi să
îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu
cultura familială de care aceştia aparţin. Ia naştere astfel un tip nou –
blamat în general – prizonier al unui
limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe
ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia şef-subaltern,
ce se simte „ca acasă” în locul în care îşi desfăşoară activitatea; un individ
la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat
poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul
ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – şi îşi
identifică evoluţia sa personală cu evoluţia şi câştigul companiei.)
Dacă cultura este o expresie a spiritului, a
comunicării de sine şi relaţionării în cadrul unui grup, civilizaţia – într-un prim
sens! – ar fi o expresie materială care susţine existenţa culturii (vezi anexa
1). În principal putem asocia civilizaţia tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde
nevoilor umane: transportul, construcţiile, comunicaţia, alimentaţia, etc.., şi
organizării instituţionale – economia, administraţia, legislaţia, politica,
etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special
cultura occidentală (sumă a culturilor din spaţiul denumit Occident) putem
concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o
civilizaţie asemănătoare câtă vreme tehnologia şi organizarea instituţională
este o experienţă mult mai impersonală decât cultura si mai uşor de însuşit. „Cultura
răspunde existenţei umane întru mister şi relevare, iar civilizaţia răspunde
exigenţei întru conservare şi securitate” spune Oswald Spengler şi putem
îmbrăţişa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale
realităţii umane nu se succed una alteia – aşa cum susţine autorul – ci mai
degrabă coexistă şi se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit
unde se termină cultura şi unde începe civilizaţia, după cum este greu de
stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul şi unde începe
utilul).
Acestui ansamblu provenit din inter-acţiunea
culturii(lor) şi a civilizaţiei – definite mai sus – îi lipseşte însă dimensiunea
istorică, atât de necesara recunoaşterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul,
pot explica prezentul şi pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o
definiţie pentru civilizaţie. Civilizaţia – într-un al doilea sens:
sensul integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi respectiv arealul
în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizaţie. (Civilizaţia
ca produs al unei civilizaţii). Nu este în cele din urmă decât o
reinterpretare mai riguroasă a definiţiei propuse de către istoricul Neagu
Djuvara – civilizaţia „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în
spaţiu şi timp” şi la acest înţeles al cuvântului fac referire când vorbesc
despre prăbuşirea civilizaţiei occidentale…
Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut
da o definiţie exactă (susţinută cu exemple de culturi) in cazul civilizaţiei –
în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiţia pentru a delimita istoria
şi graniţele acestor unităţi (culturii şi civilizaţie) numite civilizaţii. Şi
cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste
civilizaţii le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat şi le-a diferenţiat de
celelalte.
Acceptăm (mai mult empiric) existenţa a 10 mari
civilizaţii (Neagu Djuvara):
- civilizaţia egipteană
- civilizaţia babiloniană
- civilizaţia cretană
- civilizaţia elenică sau greco-romană
- civilizaţia bizantină
- civilizaţia arabă sau islamică
- civilizaţia indiană
- civilizaţia chineză sau extrem-orientală
- cilivizaţia occidentală
- cilivizaţia occidentală
- civilizaţiile precolumbiene
Anexa 1 sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba
„Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor
cu care omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi să-l
transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine
orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii,
înseamnă „civilizaţie”. În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitara intră
capitolele: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele),
construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general,
activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică,
militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în
care aceste procese răspund exigentelor vieţii practice.”
„Cultura: include în sfera ei atitudinile,
actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate –
domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc
satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine,
descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar
în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a
unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către
celalalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt.
În felul acesta în sfera culturii intră: datinile şi obiceiurile, credinţele şi
practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă,
filozofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi artele
decorative sau aplicate.”
Anexa 2: sursa „http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html”
„Conceptele de comunicare şi cultură
sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin
care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit
reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin
deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce
mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia”
Anexa 3 sursa: Civilizaţii şi tipare istorice –
Un studiu comparat al civilizaţiilor de Neagu Djuvara
“În umbra civilizaţiei majore,
înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără
urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate.
Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare
chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora
care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori
ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a
nu mai renaşte, o mireasma incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există
comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia
despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute –
pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată
Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul
este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor
majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne
din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am
putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde
dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în
toropeală şi apatie?”
Bibliografie:
1. Civilizatii si
tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara
3. Ciocnirea
civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington
4. Istoria
culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba
7. Urmatorii 100
de ani – de George Friedman
8. Istoria lumii
de Cyntia Stokes Brown
9. Declinul Occidentului
de Oswald Spengler
Etichete:
Eseu,
Prăbuşirea civilizaţiei occidentale
Abonați-vă la:
Postări (Atom)