Septembrie

Septembrie. Îmi biciuieşte vântul

Obrazul drept; pe stângul îl sărută

Lumina unui soare ca o ciută

Lovită-n piept ce-şi caută mormântul.

Mi-e umbra tot mai lungă şi mai slută;

O las prin parcuri şi cu ea pământul

Îşi coase la crepuscule veşmântul

Din frunze rui de toamnă ne’ncepută.

Sunt dimineţi cu vise translucide,

Cu amintiri de sacre tragedii

Din care-nveţi ce simplu se ucide

Când se conjugă verbul a iubi;

Sunt dimineţi când uiţi că-i doar o zi de

Septembrie şi struguri mor în vii.