Septembrie. Îmi
biciuieşte vântul
Obrazul drept; pe
stângul îl sărută
Lumina unui soare
ca o ciută
Lovită-n piept ce-şi
caută mormântul.
Mi-e umbra tot
mai lungă şi mai slută;
O las prin
parcuri şi cu ea pământul
Îşi coase la
crepuscule veşmântul
Din frunze rui de
toamnă ne’ncepută.
Sunt dimineţi cu
vise translucide,
Cu amintiri de
sacre tragedii
Din care-nveţi ce
simplu se ucide
Când se conjugă
verbul a iubi;
Sunt dimineţi
când uiţi că-i doar o zi de
Septembrie şi struguri
mor în vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu