joi, 6 septembrie 2012

Rânduri fumegânde


Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă nicăierea nu mai sunt perechi
Şi-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Viaţa o să-mi fie solitar priveghi.
Aş putea-nvia-o într-o altă lume
Albă – a visării, unde nu exist
Şi nici tu – mireasă – n-ai primit alt nume,
Însă-aş fi de-atâta bucurie, trist.
De acum pe ochii-mi pleoapa n-o sa cadă,
Căci din lume somnul am să îl alung
Şi în miez de neguri o s-aştept să ardă
Lumânarea vieţii cu-n fitil prea lung.
Nu îmi cere, totuşi, logica iertării –
Chiar de ştiu atâtea, nu sunt înţelept;
Nici să uit nu-mi cere – valurile mării
Timpului nu-mi spală crucile din piept.
Nu mai are cine să citească-aceste
Rânduri fumegânde – singur am rămas –
Şi tot eu le-oi scoate poate-odată peste
Ani, când o să fie timp de parastas.
Îmi vor fi atuncea ca o floare strânsă,
Ca o re’nnoire-a unui legământ
Ancestral: perechea poate-i vie, însă
De iubirea-i moartă, eu îi sunt mormânt.
Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă nicăierea nu mai sunt perechi
Şi-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Moartea o să-mi fie solitar priveghi.

Niciun comentariu: