sâmbătă, 29 septembrie 2012

vineri, 28 septembrie 2012

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Franţa, hegemnie sau declin de Lucian Boia



Despre Franţa


Franţa, ţara în jurul căreia s-a coagulat occidentul, îşi păstrează cu încăpăţânare tocmai acele trăsături ce o individualizează în cadrul occidentului (inundat în ultima vreme de valorile americane). În plan social şi economic, francezii cred că echitatea socială trebuie obţinută prin intervenţia statului, fiindcă legile pieţei singure nu o pot asigura.  Ei se încăpăţânează să nu adere la logica economică ci la logica socială, considerând ca socialul trebuie să modeleze economicul şi nu invers. L.B. le sintetizează astfel modul de gândire: „E dezvoltarea economică un scop în sine sau, mai raţional, doar un mijloc pentru a satisface nevoile materiale şi spirituale ale individului şi comunităţilor?...Important nu este doar să produci şi să consumi, ci şi să trăieşti, pur şi simplu.” – L.B. (pag. 182). Să nu uitam că aceste idei s-au propăşit de mult – încă din timpul revoluţiei - pe mănosul sol francez. De aceea, „Franţa continuă să trăiască mai mult într-o logică etatistă decât într-una pur economică (contrar modelului anglo-saxon care considera că economia rezolvă singură cele mai multe probleme sociale” – L.B.(pag. 171).  Cu toate acestea Franţa încă nu s-a decis ferm între etatism – ale cărui roţi neunse pot îngreuna dezvoltarea – şi liberalism – liberalism ce riscă sa producă – şi a produs! – dezechilibre periculoase, dar ale cărui beneficii le cunoaşte prea bine. Această ezitare se face simţită şi în plan politic în Franţa; în diverse situaţii ea a ales extremele: fie statul autoritar şi conducătorul providenţial, fie rezistenţa (La Résistance française), fronda (Le Fronde) şi baricadele (expresii particularizante ale unei libertăţi – à la française – în spirit şi voinţă). Franţa este şi Franţa lui Napoleon I, a lui Napoleon III, a lui De Gaulle şi a lui Sarkozy, dar şi Franţa din 1789, din 1830 şi din 1848; ea cochetează într-o perioadă relativ scurtă – de doua sute de ani – cu toate regimurile imaginabile: cinci republici, două imperii, două monarhii, guvernul Comunei din Paris şi guvernul de la Vichy. În plan cultural, nu neapărat cultura franceză intră într-un con de umbră, cât mai ales cultura anglo-americană avansează rapid şi agresiv printr-un proces globalizat de democratizare şi liberalizare. Se introduce astfel – artificial sau nu! - în calculul valorii unui produs cultural „succesul său comercial, care garantează deopotrivă profitul si notorietatea” L.B. (pag. 206). La toate acestea se mai adaugă şi procesele de „deconstrucţie” (vezi Derrida), de prăbuşire ideologica şi de fragmentare culturală proprii sfârşitului sec XX, precum si prăbuşirea accentuată a influenţei limbii franceze. Cu toate acestea, „Franţa rezista mai bine decât ceilalţi invaziei culturale americane” L.B. (pag 19), iar acest lucru face parte din programul ei declarat. Să ne amintim doar de cazul legii Toubon din 1994 care a interzis folosirea (la nivel de instituţii publice) a cuvintelor preluate din engleză.
Îl las în încheiere pe istoricul Lucian Boia să tragă concluziile: „Nu ştim dacă aceste particularităţi” – pe care le-am însumat mai sus – „vor funcţiona în favoarea  sau în defavoarea Franţei. Viitorul o va spune. Oricum, ele prefigurează un model de mondializare cu chip uman, pentru care unificarea tehnologică nu trebuie să afecteze diversitatea umană şi spiritul comunităţilor.  Franţa a fost o ţară mare, diferită de celelalte. Chiar şi diminuată, ea vrea sa rămână ea însăşi, adică diferita.” L.B (pag. 231)

Cum se scrie (sfaturi pentru pseudo-poeţi)… (epigrame)

Pseudo-Poetelor…

E atât de simplu: Iei în braţe mâţa
Să te încălzească
Puţintel la vintre
Şi să îţi dezmierde
Cu boticul ţâţa
Fleşcăită-n timp ce
Tu scrii necuvinte.

şi Pseudo-Poeţilor…

Dacă mâna dreaptă
Te ajută-n viciu
Şi tot ea îţi scrie
Pe hârtie textu’,
Nu-i nimic! Cu stânga
Fă un exerciţiu
Şi-o s-ajungi odată
Sigur ambidextru.

joi, 6 septembrie 2012

Rânduri fumegânde


Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă nicăierea nu mai sunt perechi
Şi-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Viaţa o să-mi fie solitar priveghi.
Aş putea-nvia-o într-o altă lume
Albă – a visării, unde nu exist
Şi nici tu – mireasă – n-ai primit alt nume,
Însă-aş fi de-atâta bucurie, trist.
De acum pe ochii-mi pleoapa n-o sa cadă,
Căci din lume somnul am să îl alung
Şi în miez de neguri o s-aştept să ardă
Lumânarea vieţii cu-n fitil prea lung.
Nu îmi cere, totuşi, logica iertării –
Chiar de ştiu atâtea, nu sunt înţelept;
Nici să uit nu-mi cere – valurile mării
Timpului nu-mi spală crucile din piept.
Nu mai are cine să citească-aceste
Rânduri fumegânde – singur am rămas –
Şi tot eu le-oi scoate poate-odată peste
Ani, când o să fie timp de parastas.
Îmi vor fi atuncea ca o floare strânsă,
Ca o re’nnoire-a unui legământ
Ancestral: perechea poate-i vie, însă
De iubirea-i moartă, eu îi sunt mormânt.
Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă nicăierea nu mai sunt perechi
Şi-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Moartea o să-mi fie solitar priveghi.