miercuri, 22 august 2012

Tragedia Germaniei 1914 – 1945 de Lucian Boia


Fragmente (de actualitate) extrase din eseul Tragedia Germaniei 1914 – 1945 scris de istoricul Lucian Boia:

"Masele sunt mai uşor de manipulat decât elitele." (pag. 22)

“Nu e deloc adecvată cântărirea comportamentului unei societăţi “închise” prin analogie cu valorile unei societăţi “deschise”. O chemare la urne, de pildă, într-un regim totalitar, este o ceremonie umanistă, şi nicidecum o consultare electorală autentică. Imnurile de slavă închinate conducătorului suprem sau partidului unic ţin loc de ritual şi nu definesc vreun grad anume de convingere. Oamenii sunt manipulaţi şi în democraţii; dintotdeauna au fost manipulaţi! Dar cel puţin, în regimurile democratice, sunt manipulaţi în mai multe sensuri, ceea ce se traduce printr-o diversitate a opţiunilor. În totalitarisme se petrece o unică şi masivă manipulare, al cărei rezultat e spălarea parţială sau totală a creierelor (imună la acest procedeu rămânând o minoritate destul de restrânsă). Sunt, desigur, şi destui entuziaşti, seduşi de ceea ce percep a fi noua condiţie eroică a existenţei, sunt desigur şi cei legaţi prin tot felul de interese şi avantaje de regimul totalitar. Majoritatea formează însă o masă influenţabilă şi manevrabilă. Decisivă, peste toate, e răsturnarea derutantă a reperelor. Lumea totalitarismelor se înfăţişează ca o lume nouă, clădită pe criterii sociale şi morale cu totul altele, opuse celor din lumea „anterioară”. Lasă impresia de a se instala definitiv în istorie, pe ruinele „lumii vechi”. Aşa se prezintă „Reichul de 1000 de ani”, aşa se prezintă şi comunismul, proclamat ca o încununare a întregii evoluţii umane. Judecata individuală cedează în faţa a ceea ce pare a fi verdictul istoriei (adesea, într-un schizofrenic amestec contradictoriu, definit de Orwell sub sintagma de „dublă gândire”). Istoria are întotdeauna dreptate. Puţini îşi păstrează deplina independenţa de spirit, încă şi mai puţini au îndrăzneala – sau inconştienţa – de a se opune efectiv. Activiştii regimului, instrumentele sale directe, sunt o minoritate. Dar şi majoritatea îl susţine în fapt, prin docilitatea cu care se supune comenzilor. O „responsabilitate colectivă” există, aşadar, dar nu ca urmare a unei opţiuni libere şi voluntare şi, în acest caz, a unei vinovăţii pe măsură, ci în sensul unei alinieri pasive, în lipsa, reală sau aparentă a oricărei alternative… Problema e mecanismul însuşi al totalitarismului – în Germania, ca şi pretutindeni unde asemenea regimuri au existat –, pe fondul fragilităţii convingerilor şi comportamentelor umane.” (pag. 111 -113)
...
Ca o ironie a sorţii citesc acestă carte (Tragedia Germaniei 1914-1945) în momentul în care în Romania anului 2012 este confiscat votul de blam fără echivoc dat preşedintelui de către popor, prin atragerea în balanţă a acelei pasivităţi de care vorbeşte Lucian Boia (nu mici într-o Românie dezamăgită şi umilită). Este frustrant (dincolo de frustrarea pe care ţi-o poate provoca înfrângerea unui candidat preferat într-o luptă politică deschisă) fiindcă este siluită însuşi ideea de democraţie: nu contează cei ce se exprimă răspicat – prin vot, contează cei ce tac (chiar dacă unii dintre ei sunt muţi). Iar tocmai judecătorii Curţii Constituţionale sunt cei chemaţi să închidă gura şi celor ce au votat.
Nu legitimitatea – forţată prin trădare şi teroare – trebuie să învingă democraţia, ci însuşi legile – şi chiar Constituţia – trebuie modificate pentru a servi democraţia.
Fapt divers: Ieri pe aeroportul din Chişinău, în timp ce îmi aşteptam colegii, dna Maia Morgenstern s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat: “Spune-mi te rog ce carte citeşti, pentru că altfel o să leşin de curiozitate!”. Probabil că i-am făcut poftă de lectură cu lipsa mea de manieră în a devora cărţile. Nu i-am acordat niciun autograf şi nici ea-mie. Eu am fost un pic emoţionat, dar ea nu a avut nicio scuză.  


duminică, 12 august 2012

Consideraţii pe marginea eseului de istorie-politologie “Războiul de 77 de ani şi premizele hegemoniei americane”



Reluarea lecturii eseului de istorie-politologie “Războiul de 77 de ani si premizele hegemoniei americane” scris de Neagu Djuvara mi-a lăsat o senzație ciudată de incompletitudine. Mi se pare hazardată declararea SUA drept campion absolut al Occidentului în condițiile în care la masa politicii internaționale se mai află un mare jucător ce abia acum începe să îşi întoarcă pe faţă cărţile – China. Rămâne de văzut dacă acest jucător va emite vreo pretenție de hegemonie. Nici civilizația arabă (lumea arabă), ce se dezvoltă în paralel cu civilizaţia vestică, nu poate fi nici ea ignorată. Viitorul va arăta dacă această civilizație va fi arondată pașnic (în timp ce se va prăbuși intern) sau va intra într-un conflict deschis cu Occidentul.  (Oricum contactul dintre civilizaţii este inevitabil). Războiul de 77 de ani de care pomeneşte Neagu Djuvara nu s-a constituit - după părerea mea - decât într-o altă rundă dintr-un lung pomelnic de conflicte având drept miză supremaţia (politică, financiară, economică şi de ce nu şi socială) în sfera de influenţă a Occidentului.
De altfel am o oarecare rezervă în folosirea sintagmei “Războiul de 77 de ani”.  Până în 45 s-au făcut simţite doar tentativele de hegemonie ale Germaniei (începute încă din sec. XIX de către cancelarul Bismarck).  Deşi prezentă în ambele conflicte armate, SUA nu îşi manifestase până la acea data aspiraţia către leadership (N.D. pag 58). De-abia începând cu anul ’45 avem o Americă care prin dimensiunile, prin dinamismul şi prin tinereţea ei (nemaipunând la socoteală uriaşa sa dezvoltare economică prea puţin afectată de război) îşi intră în mod natural în rolul de leader. Poate că şi demonstraţia de forţă si brutalitate a pacificatorului în războiul cu Japonia a contribuit la imaginea pe care SUA şi-a format-o despre sine şi pe care a impus-o mai apoi lumii occidentale (dacă nu lumii întregi). Poate ar fi mai corect – luând în considerare cele de mai sus – să utilizăm sintagma războiul de 75 de ani (1870-1945) şi respectiv războiul de 46 de ani (1945-1991) prin extinderea definiţiei războiului (din perspectiva intereselor şi a pretenţiilor ridicate de către puterile implicate). (Primele runde au fost iniţiate de către Spania si apoi de către Franţa).
Teza conform căreia există un şablon (pattern) al formării, înfloririi şi apoi al prăbuşirii unei civilizaţii (teză care face subiectul unei alte lucrării de filozofie a istoriei ”Civilizaţii şi tipare istorice” scrisa de acelaşi Neagu Djuvara) îşi caută în acest eseu un punct de sprijin. Mai exact Neagu Djuvara încearcă să demonstreze că civilizaţia occidentală a trecut de stadiul ”regatelor combatante” (the Contending States) şi se află în zorii celei de-a cincea faze numită ”faza imperială”. Lucrarea este construită ca o demonstraţie: conţine definiţii (este de reţinut definiţia termenului civilizaţie), o serie de axiome şi teoreme (extrase din lucrarea menţionată mai sus ”Civilizaţii şi tipare istorice”) şi se încheie cu formula “quod erat demonstrandum”. Din păcate, chiar dacă premizele se dovedesc a fi corecte, ignorarea sau minimizarea unor anumite fapte o viciază.
Într-adevăr, acum, la peste 20 de ani de la prăbuşirea URSS, asistam la o continuă exercitare a influentei americane în întreaga lume vestică. (De fapt întreaga lume vestica pare conectata la sistemul de valori american şi resimte toate cutremurele ce zguduie America.) Nu există însă oare nicio stavilă în calea imperialismului  american? Eu consider că „Da!”. Există China!
Seminţele unei dispute între China şi SUA datează încă de la jumătatea secolului trecut:
- În 1950 SUA s-a trezit în faţa realei ameninţării chineze odată cu implicarea în criza din Coreea. Sfârşitul indecis al războiului (în 1953) a ridicat un semn de întrebare cu privire la forţa şi la fermitatea SUA.
 - Problema Taiwanului este încă percepută visceral de către Beijing. China revendică acest prosper teritoriu considerând că i-a fost furat de către capitalişti.
După o perioadă de aparent calm, în ultima vreme au avut loc o serie de incidente minore dar relevante pentru tendinţa agresivă a Chinei:
- În 8 martie 2009, la 70 mile marine de insula chineză Hainan, cinci vase chineze, o navă de colectare a informaţiilor, două nave de patrulă civilă şi două traulere au interceptat nava de cercetare a marinei SUA USNS Impeccable, suspectată că efectuează o misiune de spionaj. Ambarcaţiunile chineze au blocat vasul american şi au încercat să-i distrugă sonarul cu ajutorul unor cârlige. Incidentul s-a încheiat fără victime, însă consecinţele pentru relaţiile dintre cele două ţări ar fi fost dezastruoase dacă vreunul dintre marinari ar fi fost ucis.
- În 2006, un submarin chinez din clasa Song a urmărit, fără să fie detectat,  portavionul american USS Kitty Hawk şi a ieşit demonstrativ la suprafaţă în raza de acţiune a torpilelor.
- În 2009, un submarin chinez a lovit un crucişător american, distrugându-i sonarul.
- În 2001, un avion de recunoaştere american a fost acroşat de un avion de vânătoare chinez J-8 în apropierea insulei Hainan. În urma coliziunii, avionul chinez s-a rupt în două şi pilotul a murit. Avionul american a fost nevoit să aterizeze de urgenţă pe teritoriu chinez, iar echipajul a fost reţinut.
- China se orientează către forţele navale, după ce a avut mai multă vreme o armată de uscat, menită să-i protejeze graniţele întinse. După ce a făcut paradă cu J-20 – primul avion invizibil la radar construit de altă ţară decât SUA – la vizita secretarului american al Apărării Robert Gates, China se pregăteşte să lanseze la apă primul portavion şi există dovezi că a pregătit deja drone militare. Marina chineză are acum 70 de vase de suprafaţă, peste 60 de submarine şi 85 de nave rapide echipate cu rachete, fiind cea mai puternică forţă din Marea Chinei de Sud.
Interesant este şi faptul că SUA este cea mai mare piaţă pentru exporturile chinezeşti, în timp ce China este cel mai mare creditor extern al statului american. China solicită o diminuare a taxelor vamale (ceea ce contravine politicii protecţioniste americane) şi ameninţă cu măsuri echivalente.
Astfel de scandaluri (militare, politice si economice) pot oricând degenera şi pot fi folosite drept motive pentru un eventual război.
De altfel şi presa scrisă trage semnale de alarmă în aceasta privinţă. Pe canalele de ştiri şi în mediul electronic pot fi auzite/citite titluri precum: “CUM SE ÎNDREAPTĂ CHINA ŞI SUA SPRE RĂZBOI. Deocamdată, China cucereşte economic Europa”, ”Tensiuni între coloşi. De ce se tem analiştii că SUA şi China fac paşi spre al 3-lea Război Mondial”, ” Apar semnele unui posibil război între China şi SUA”, ” China vs SUA – Două imperii în război”. Aceste ştiri trebuie privite cu oarecare rezervă; oricât de pertinenţi ar fi aceşti profeţi/analişti, nimeni nu poate spune cu exactitate în ce direcţie ne vom îndrepta. Însă faptele rămân şi nu pot fi negate: SUA nu şi-a asigurat şi nu şi-a securizat încă pe deplin hegemonia, ba mai mult, în urma crizei economice (declanşată tot de ea) se regăseşte slăbită şi fără apetenţă. Războiul – şi în consecinţă nici faza ”Regatelor combatante” – nu s-a încheiat.
Pentru viitor nu se pot face decât speculaţii ce ies din sfera istoriei şi intră în sfera politologiei. Ele sunt justificate atâta timp cât pornesc de la premize istorice şi politice reale şi oneste.
Putem previziona o escaladare a conflictului. China – ţara care a intrat de curând în zona civilizaţiei Occidentale (după unele opinii în 1911 odată cu revoluţia lui Song Zhongshan , după altele în 1949 odată cu impunerea nuanţei (flavor) socialiste a lumii vestice)  poate deveni – dacă nu deja a devenit – un challenger pentru SUA. În cazul în care va ieşi învingătoare s-ar respecta întru totul tiparul clasic al evoluţiei unei civilizaţii aşa cum Neagu Djuvara l-a descoperit-importat şi demonstrat (utilizând modelele furnizate de alte civilizaţii).  Conform acestui tipar în faza regatelor combatante un nou stat apărut la periferie (în cazul nostru China) învinge celelalte state deja obosite de conflicte anterioare şi preia controlul (pentru mai bine de 500 de ani)… Mai în glumă mai în serios unele dintre persoanele cu care am discutat aceste idei îndemnau la învăţarea limbii chineze deoarece considerau că victoria Chinei este inevitabilă.
În final voi face consideraţii într-un cadru mai larg. Susţin ideea că salvarea – sau mai corect spus: una dintre salvările posibile ale  - civilizaţiei Occidentale constă într-un echilibru de forţe antagonice. Politice, financiare, economice şi sociale. Un război – rece ?! – sau o pace continuă (pe undeva aceste noţiuni sunt echivalente) cred ca vor împiedica intrarea în faza imperială a Occidentului şi prăbuşirea lui conform tezei emise/preluate de Neagu Djuvara.  O vreme am crezut că pentru civilizaţia Occidentală acest echilibru putea fi menţinut de către URSS şi SUA, coloşii ce au dominat politica postbelică; sper acum că o Chină mai puţin agresivă, mai cumpătată şi mai liberală poate prelua locul URSS pe talger cu succes. Asta dacă nu cumva în mod natural este programată autodistrugerea fiecărei civilizaţii indiferent de gradul de civilizaţie la care poate ajunge. Sunt semnale şi din alte sectoare ce definesc o civilizaţie că există un proces subtil (dar totodată avansat) de eroziune sau de transformare a Occidentului. Înainte să-şi facă efectul gravitaţia enormă generată de una sau două state dominante este foarte posibil ca unele schimbări accelerate (şi globalizate) în domeniul ştiinţelor, filozofiei, religiei să distrugă liantul intim al civilizatiei. Ceva asemănător acelor forte misterioase descrise de constanta universală ce se opun gravitaţiei şi vor duce în final la sfâşierea materiei – the BIG-RIP.
Voi încerca într-un viitor articol să trec în revistă semnalele/semnele ce prevestesc sfârşitul civilizaţiei occidentale.

Notă 1: Spre bucuria mea am descoperit în lucrarea "Tragedia Germaniei 1914-1945" scrisă de istoricul Lucian Boia următoarea frază ce (îmi) confirmă faptul că - într-adevăr -  perspectivele  Chinei (demografice, economice şi militare) sunt de natură să nască îngrijorări cu privire la tentaţia de hegemonie asupra unei lumi Occidentale slăbite: "Dacă se caută un candidat la hegemonie ar trebui privit mai atent spre China..." (pag. 9-10) 

 Notă 2 (adaugată ulterior - 18.XII.2012): Deşi ulterior Neagu Djuvara şi-a schimbat opinia - după cum reiese din "Războiiul de 77 de ani", în eseul "Civilizaţii şi tipare istorice" (1975) previziona totuşi şi el creşterea ameninţătoare a Chinei. Am descoperit în acel eseu cu surprindere următoarele paragrafe:

"Am ajuns într-un punct în care suntem ispitiţi să punem întrebarea: încotro se îndreaptă civilizaţia occidentală şi, odată cu ea, lumea? Spre hegemonia unei singure puteri? Şi care este puterea ale cărei şanse par să fie mai mari? Rusia?" (ne aflam în plin război rece când aceste rânduri au fost scrise – n.n.) "Statele Unite? Sau un al treilea concurent, şi mai periferic şi mai recent convertit la civilizaţia occidentală, cum e China?” – pag 178 (în încheierea capitolului despre civilizaţia occidentală)

"Rămâne de ştiut dacă aceasta transformare” – procesul de occidentalizare al Chinei – n.n. – "va fi încheiată la timp pentru ca, la rândul ei, China să devină un concurent periculos în cursa pentru hegemonie în cadrul civilizaţiei occidentale.” – pag. 260  (în încheierea capitolului despre civilizaţia chineză sau extrem-orientală)”.
Mai mult decât atât, pe atunci N.D. avea o cu totul altă viziune asupra rundelor din Faza regatelor combatante (viziune cu care sunt si eu (aproape) deacord!):  
1. 1520 – 1659 Tentativa (sau runda - cum o denumesc eu) spaniolă începe în 1519-1520 în momentul în care Carol Quintul este ales împărat, iar eşecul ei este consacrat de tratatul Pirineilor din 1659 când pierde teritorii în favoarea Franţei. (Propun ca data alternativă 1648 – data de încheiere a războiului de 80 de ani) – războiul de 120-130 de ani 
2. 1642 1815 (1618 – 1871) "Tentativa/Runda franceză începe în 1642 şi se precizează în 1667... Anul 1815 nu aduce o veritabilă prăbuşire, dar marchează sfârşitul oricărei veleităţi franceze de hegemonie." - pag. 173 (În acest caz nu sunt deacord cu varianta propusă de Neagu Djuvara; consider că de fapt începutul tentativei franceze este marcat de războiul de 30 de ani (1618-1648), iar sfârşitul de războiul franco-prusac 1870-1871, deci tentativa franceză durează din 1618 până în 1871) – războiul de 150 de ani.
3. 1866 (mai corect 1970) – 1945 Tentativa/Runda germană (cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul şi al doilea razboi mondial) – războiul de 75/80 de ani 
4. 1945 – 1991 Tentativa/Runda americană începuta odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi încheiată cu prăbuşirea colosului URSS - razboiul de 45 de ani
5. Urmează Tentativa/runda chinezească?