duminică, 11 decembrie 2011

Poemul 20 de Pablo Neruda

din volumul "Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare"
("Veinte poemas de amor y una canción desesperada")

Variantă nouă (11 dec 2011)

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.

Pot scrie, de pildă: “Noapte e înstelată,
Iar stelele, albastre, tremură în depărtare”.

Vântul nopţii se roteşte pe cer şi cântă.

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Eu am iubit-o şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

În nopţi ca aceasta am adăpostit-o în braţele mele.
Am sărutat-o de-atâtea ori sub cerul fără sfârşit.

Ea m-a iubit şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum să nu fi iubit ochii ei mari şi încremeniţi?

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Ca să-nţeleg că nu mai e a mea. Să simt că am pierdut-o.

Să aud noaptea imensă, mult mai imensă fără ea.
Şi versul se aşterne pe suflet, ca roua pe iarbă.

Ce dacă dragostea noastră nu s-a putut salva.
Noaptea e înstelată şi ea nu mai e lângă mine.

Atât. Undeva, departe, cineva cântă. Departe.
Sufletul meu nu s-a împăcat cu pierderea ei.

Ochii mei o caută ca s-o apropie.
Inima mea o caută şi ea nu mai e lângă mine.

Aceeaşi noapte înălbind aceeaşi copaci.
Noi - noi care-am fost - de-acum nu mai suntem la fel.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o!
Vocea mea trimite vântul să-i atingă urechea.

Altuia. Se va dărui altuia. La fel ca înaintea săruturilor mele.
Îşi va dărui vocea, trupul clar. Ochii ei infiniţi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă dragostea şi-atât de lungă uitarea.

Pentru că în nopţi ca aceasta am adăpostit-o în braţe,
Nu se împacă sufletul meu cu pierderea ei.

Chiar dacă îmi provoacă ultima durere,
Şi acestea sunt ultimele versuri pe care le scriu.

varianta originală:

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Escribir, por ejemplo: "La noche está estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos."

El viento de la noche gira en el cielo y canta.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.

En las noches como esta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.

Ella me quiso, a veces yo también la quería.
Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.

Oir la noche inmensa, más inmensa sin ella.
Y el verso cae al alma como al pasto el rocío.

Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.
La noche esta estrellada y ella no está conmigo.

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.

Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.
Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.

Porque en noches como esta la tuve entre mis brazos,
mi alma no se contenta con haberla perdido.

Aunque este sea el ultimo dolor que ella me causa,
y estos sean los ultimos versos que yo le escribo.


miercuri, 7 decembrie 2011

(CCCXII)

Credeam fierbinte-n toate minciunile minţite
De buza ta `nroşită ca pielea unui măr,
Dar iată: mi-e credinţa atâta de cuminte,
Că dragostea din vorbe-ţi se face adevăr.
Se face duh ce iartă aceasta coastă ruptă
Şi-ţi intră ca o pace în suflet şi-n plămâni;
Se face trup, iar carnea-i cu carnea ta se luptă…
Şi de acum căderea poţi doar să o amâni.
Nu-i un păcat această mirabilă-ntâmplare!;
Nici moartea o sentinţă că ştim şi suntem vii!
O să se împlinească demonica lucrare
A şarpelui doar mâine, când ne vom despărţi.
  Acum, când adevărul îl am şi-l înţeleg,
  Tânjesc după minciuna ce mă făcea întreg.