vineri, 21 octombrie 2011

Sărutul

de n-ar fi fost sărutul
n-aş fi ştiut niciodată
cum
să te iau să mă dau
să ne umplem cearceaful cu scrum
şi-aş fi ajuns din plictis
şi neputinţă
să te sugrum

de n-ar fi fost sărutul
înainte
înainte de toate
n-as fi ştiut să trec
distanţa si tăcerea ce ne-mparte
şi-aş fi rămas captiv în trup
pe veci
adică pân’ la moarte

de n-ar fi fost sărutul
l-am fi născut fiindcă
conjug
vom iubi ne iubim ne-am iubit
priveşte iubito priveşte
cum norii se-ating la zenit
de parcă sunt suflete
trupul
primeşte-l şi-nchide cu buza
acest circuit

joi, 20 octombrie 2011

Anul iepurelui de Arto Paasilinna





Mit

Am să vă spun tot adevărul
Despre cuviinciosul mit:
Cum pe-al ei măr crescuse părul
Al lui şarpe s-a-ntărit.

miercuri, 19 octombrie 2011

Începutul

Cuminţii şi-nvăţaţii
Cu toţii vor să ştie
De-Adam păcătuit-a 
Cu-n gând sau cu-n sărut,
Dar eu sunt prea sătul de
O-aşa ipocrizie!
Şi-n Paradis tot sexul 
A fost la început!

marți, 11 octombrie 2011

Proiectorul

Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai  mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări! – poate fi câştigată şi că poţi alerga mai repede decât moartea şi poţi ajunge la timp, dacă exersezi îndeajuns de mult.
Iată fragmentul din propriul meu film pe care îl aşez zilnic – în ultima vreme – în proiectorul conştiinţei:
Cu ceva vreme în urmă norocul – sau o forma ironică a fatalităţii – m-a aruncat ca pe o momeală în mijlocul unei petreceri fastuoase date în cinstea unei binecunoscute personalităţi a momentului. Nu îmi mai amintesc – şi nici nu are importanţă – de ce constrângeri au fost nevoie pentru a hibridiza două pături sociale şi politice atât de antagonice. (Poate trebuia să iasă un articol subţire pe teme mondene sau poate însoţeam vreo noua cucerire.) Pe atunci sămânţa ideilor socialiste prinsese în solul încă moale al primului meu roman – întâmpinat cu bunăvoinţă de critica şi de public, iar acolo – în cartierul situat la nord de brâul de smog al oraşului – puteai întâlni cele mai feroce conştiinţe liberale adunate laolaltă. Eu – povestaşul ce îşi ducea viata într-o cameră subînchiriată redactând buletinele de ştiri ale un radio local înfruntăm marii coloşi ai economiei – pe vremea când aceasta mai avea ceva sevă.
Îmi asumasem la început – din timiditate – un rol de satelit, însă curiozitatea sau plictisul morbid ce îi rodea precum un cancer pe toţi cei prezenţi m-a adus fără voia mea în centrul atenţiei. În marea de siluete bine legate purtând costume sau toalete fără cusur constituiam o pată de culoare. Închipuiţi-vă o pasăre flamingo – nu roz ci albastră – în mijlocul unui festin al leilor. Mă trezeam încercuit de grupuri de persoane ahtiate după amănunte din viata mea liberă, singuratică şi boemă. S-a dovedit că romanul meu se bucură de mare trecere în rândul lor. Părea că această viaţa pe care o duceam eu – descrisă cu oarecare talent în acel roman, dar pe care o detestam profund – era de fapt tot ceea ce îşi mai puteau dori, după ce îşi doriseră totul şi obţinuseră totul. Ei nu puteau să zboare ca mine. Scuturau cuburile de gheaţă în paharele de whisky sau amestecau în cocktail-uri fanteziste cu o măslină înfiptă într-o scobitoare şi oftau. Am încercat zadarnic să-i fac să înţeleagă agonia foamei, povara singurătăţii sau tristeţea cronică a neîmplinirii. Lipsa de somn, frigul, trădările şi mizeria. Umilinţa. Ar fi renunţat cu toţii la confortul caselor lor, la siguranţa zilei de mâine – din câteva decenii viitoare –, la trupurile tinere, calde şi iubitoare cu care îşi împărţeau existenţa, la tabieturile lor, la întrunirile lor – cum era şi cea de faţă, la exerciţiile sportive ce le întăreau sănătatea şi le readuceau roşeaţa în obraji, la respectul ce venea odată cu banii şi cu poziţia ocupată; ar fi renunţat la tot pentru o clipă din viaţa mea, iar eu – orbit de strălucirile obiectelor, aş fi acceptat schimbul fără să clipesc. Eu nu puteam să vânez ca ei.
Dintre toţi, cel mai aprig şi mai sincer admirator al poveştilor romanţate despre mine însumi era Y. Da! acel Y! – pe atunci un tânăr diplomat ce urma să fie trimis într-o ambasadă de peste ocean. Era un tânăr rotofei, cu obrazul plin şi mai alb decât gulerul cămăşii, cu buze subţiri şi cu pungi vineţii sub ochi. Purta un costum negru de lână şi catifea, elegant însă comun printre atâtea alte costume la fel de negre şi de elegante. Oare ce atracţie putea exercita vocea mea copleşită de emoţie asupra lui Y? Mă urmărea peste tot smulgându-mi detaliile cele mai personale şi alimentându-şi cu ele o invidie făţişă, însă onestă. Într-un moment în care am rămas numai noi doi în faţa unei mese încărcate cu dulciuri supraetajate mi-a mărturisit:
- Şi eu mi-am dorit să ajung scriitor. Asta se întâmpla în jurul vârstei de cincisprezece ani. Scriam pe atunci povestiri macabre şi poezii în genul lui Allan Poe. Am încercat şi un roman de aventuri intitulat „Misterele oraşului”. Ghiceşti probabil de unde mă inspirasem... A râs... Din fericire tata mi-a reprimat acest vis punându-mi pe foc toate manuscrisele. Sunt sigur că a făcut cel mai bun lucru pentru mine şi îi sunt profund recunoscător pentru asta; dacă nu ar fi făcut-o el, aş fi făcut-o eu acum după ce am vorbit cu tine.
Deşi strângea cu râvnă prăjituri în farfurioara pe care o ţinea în mână, era preocupat de altceva. Mâncatul era pentru el mai degrabă un soi de automatism. S-a întors spre mine, hotărându-se brusc:
- Dacă aş veni la tine cu un text, mi-ai putea spune o părere onestă despre el?
M-a salvat gazda – o bătrână cu o vârstă incertă – care m-a prins de cot şi m-a azvârlit în alte grupuri înfometate de nou. Y a continuat să mă urmărească fără să uite că îi datoram un răspuns.
Către miezul nopţii, obosit şi surescitat de vârtejul în care fusesem atras, m-am refugiat pe terasa luminată cu făclii muribunde. Era frig – un frig ce îmi biciuia simţurile amorţite şi mă trezea, iar pe măsură ce flăcările lingeau tot mai apatic întunericul, cerul plin de stele mi se prăbuşea în cap. Mă sprijineam cu mâinile pe balustradă şi priveam înspre oraşul ce strălucea difuz printre copacii rari ai unei păduri de conifere. Mi se părea tot mai dârz, tot mai rece şi tot mai departe. Îl trădasem venind la acea petrecere, iar el se răzbuna închizăndu-şi porţile sufletului pentru mine. Mă simţeam tras cu forţa din braţele lui de către petrecerea frivolă ce continua nestingherită în spatele meu.
Atunci l-am observat pentru prima data pe X – un lungan cu plete, îmbrăcat cu o redingotă sifonată cu mânecile întoarse şi colorate în violet. Stătea la doi paşi de mine şi mă fixa cu privirea. Aş fi putut să jur că înainte cu doar câteva secunde fusesem singura fiinţă umană de pe terasă, dar uneori umbrele pot fi înselătoare, iar eu fusesem distras de luminile oraşului şi de zgomotele petrecerii. De ce să nu recunosc că aceasta apariţie de niciunde produsese asupra mea o impresie profundă.
- Văd că nici tu nu faci parte din tagma bogaţilor lumii, a zis... Nu era o batjocură ci mai degrabă o prietenoasă constatare. Avea o voce plăcuta, insinuantă, aproape feminină...
- E atât de evident? M-am întrebat dacă fusesem trădat de garderoba sau de stângăcia cu care îmi purtam hainele. Probabil mi-am coborât privirea pentru a-mi verifica ţinuta.
A râs şi mi-a răspuns ca şi cum mi-ar fi citit gândurile:
- Nu te speria. Nu aspectul exterior te trădează (ca în cazul meu).. Am văzut că te-ai uitat oftând la oraş preţ de câteva minute. Fiecare dintre noi oftam după ceva. Fiecare dintre noi am pierdut ceva. Fiecare dintre noi suntem pe cale să pierdem ceva. Sau pierdem chiar în acest moment.
- D-voastră la ce vă uitaţi? D-voastră după ce oftaţi? Domnule... Eram agasat de faptul că mă tutuia.
- Eu mă uit la cer... M-am trezit cu el lângă umărul meu ca şi cum ar fi parcurs cei doi paşi ce ne despărţeau levitând; s-a prezentat: X – magician... Cu siguranţă nu faci parte din tagma bogaţilor lumii, a constat el după ce m-am prezentat şi eu cu titulatura pompoasă de scriitor. Nu te amăgi, a continuat, şi tu (ca şi mine de altfel) suntem aici pentru a distra o grămadă de bogătaşi ce au descoperit ca după multe milioane nu aştepta fericirea ci doar mai multe milioane. Suntem aici să oferim alternative.
- Dar noi? Noi ce alternative avem?...
- Hm! Ţi-ai dori o astfel de viaţă?... Vocea i-a devenit dintr-o dată gravă. A făcut un gest larg cu mâna arătând spre uşile de sticlă întredeschise prin care năvăleau pe terasă zgomote şi lumini, iar eu i-am urmat invitaţia de a mă uita într-acolo. Poate că privirea mea fermecată şi rânjetul meu tâmp încremenit pe chip i-au dat de înţeles că mă săturasem de foame, de frig, de umiliţe, de tot şi ca – da! – îmi doream cu ardoare o astfel de viaţa, crezând că aş şti mai bine decât oricine cum să convertesc banii în fericire. (Şi cât mă înşelam!). A fost un răspuns la fel de valid ca şi o inclinare a capului sau ca un Da hotărât.
Tocmai atunci Y îmi făcea semn din prag să mă întorc în sufragerie rotindu-şi mâna lui grăsună prin aer. Ieşise şi el pe terasă în căutarea mea, însoţit de perechea de gemene blonde în compania cărora îl abandonasem şi de un tip spân între doua vârste. Mi-am întors capul pentru a-mi lua la revedere de la ciudatul personaj însă lângă mine nu rămăsese decât o umbră subţire. Am ridicat din umeri şi am pornit în întâmpinarea lui Y. Cumva această dispariţie subită nu m-a mirat deloc; as fi fost mai surprins dacă X – magicianul materializat din neant, ar fi ales un mod mai convenţional de a mă părăsi.
- Ce făceai singur pe terasă, bătrâne? m-a apostrofat cu voce tare Y. Pierzi un spectacol extraordinar de hipnoză şi magie cu X. Ai auzit de X? E un personaj foarte original. Poate te inspiră!... Am trecut la braţul lui Y în imensa sufragerie unde se intonau ultimele acorduri false ale unei urări de „La mulţi ani!”. Invitaţii – ţinându-şi paharele de şampanie cu care tocmai toastaseră în mână – se adunaseră în mijlocul sălii, în jurul unui stativ înalt de care era atârnată o pânză albă. La indemnul lui Y ne-am alăturat şi noi grupului de curioşi... Am vorbit cu el adineauri şi mi-a promis că ne va citi trecutul şi viitorul. Şi mai mult decât atât: că le va schimba!.... Deja şoptea când a ajuns la aceste cuvinte...Ce părere ai?...
Eram obosit dincolo de punctul în care îmi puteam folosi voinţa şi astfel entuziasmul lui a trecut ca un fior electric şi în mine. În general, chiar dacă îmi foloseam din plin imaginaţia în momentele în care scriam, eram totuşi o persoană tributară realităţii imediate fiindcă în timpul zilei eram nevoit să redactez buletine de ştiri. Cum însă protagonistul numărului de magie urma să fie însuşi marele X, mi-am deschis larg urechile şi ochi şi cu ele odată şi mintea. Ce se putea întâmpla? Am fost nevoit să mă ridic pe vârfuri pentru a-l putea vedea pe X peste grupul tot mai compact de invitaţi. Stătea drept în faţă pânzei albe, cu părul său lung dat pe spate. Fixa tăcut audienţa în acelaşi mod în care mă fixase şi pe mine mai devreme, însă  acum – în lumină – sobrietatea lui contrasta violent cu îmbrăcămintea fistichie de comediant pe care o purta.
Dintr-o dată luminile s-au stins, s-a făcut tăcere şi X a început să vorbească:
- Se spune – iar eu am auzit acest lucru de câteva ori frecventând conferinţele marelui doctor în ştiinţe oculte M. – că poţi călători înapoi în timp cu ajutorul memoriei şi poţi face salturi în viitor (auto)convingându-te că visele sunt certitudini. Aţi văzut însă într-adevăr persoane care pot recupera trecutul cu onestitate, fără să-l cosmetizeze, fără să-l simplifice şi fără să reaşeze evenimentele într-o ordine logică? Aţi văzut cu adevărat persoane care îşi pot proiecta viitorul luând în consideraţie doar matematica probabilităţilor? Aţi văzut persoane care pot realiza toate astea fară sa-si sacrifice prezentul? Uitaţi-vă în jur cum marea noapte – oribila şi nesfârşita noaptea din care venim şi în care ne întorceam – nu ne dezvăluie decât cel mult trei minute înaintea şi îndărătul nostru. Aceste minute sunt singurul adevăr al omului comun. Restul este tăcere. Priviţi...
Deasupra capului meu atârna de tavan, ca un păianjen grotesc, un proiector negru. Tremura uşor şi scotea un păcănit ritmic în timp ce prindea între zimţii rotitelor sale găurile de pe marginea rolelor de film.
Şi atunci am văzut imaginile care se perindau pe pânză, ieşite parcă nu din proiectorul atârnat de tavan, ci din însăşi ţesătura destinului, din mintea unui demiurg ce-şi scria şi îşi rescria opera sub ochii noştii. Ce erau toate acestea? Un blestem? O iluzie? Hipnoză? Cine era X? Pe ecran, un tânăr îmbrăcat cu un costum albastru intra însoţit de alte patru persoane – doua femei şi doi bărbaţi dintre care unul spân – într-o sală în care era proiectat un film. Se uita la rândul lui la un alt tânăr îmbrăcat în costum albastru ce intra însoţit într-o altă sala şi tot aşa mai departe ca într-o infinită reflexie în oglinzi paralele. Apoi tânărul izbucnea în râs şi ieşea în fugă din încăpere. Nu putem distinge detalii, dar îmi era foarte limpede cine erau personajele acelui scurt metraj şi mă întrebam dacă şi ceilalţi văzuseră acelaşi lucru. Deşi toata fiinţa îmi era scuturată de şocurile unui râs nervos şi îmi doream cu ardoare să ies la aer fiindcă simţeam că mă înăbuş, am rămas totuşi  pe loc cu încăpăţânarea celui ce crede că poate lupta împotriva destinului şi a demiurgului ce îl împleteşte.  
În locul meu a ieşit din încăpere râzând în hohote Y şi am interes atunci că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată la fel; că se frânsese ceva în mine şi în drumul meu; că drumul meu, ce exista dincolo de mine, aparţinea altcuiva şi că mie îmi revenise un alt drum. Şi  m-am bucurat atunci de acel nou şi promiţător început. Acum...
Acum scriu cu o mână tremurândă la biroul meu de mahon, în pragul deceniului al nouălea de viaţă. Trăiesc zilnic toate semnele ce îmi anunţa trecerea, ascult zilnic prognozele pesimiste ale doctorilor şi mi s-a vorbit atât de mult despre moarte încât am ajuns să cred că deja am murit.  De aceea mă grăbesc să închei cât mai repede aceste rânduri. Prefer să îmi irosesc ultimele clipe în ultima şi singura mea încercare de a-mi recupera visul de tinereţe – acela de a deveni un scriitor –, decât să îmi compun vreun testament plicticos în care să enumăr moştenitorii feliilor din imperiul meu mediatic.
De la acea întâlnire cu X mi-am abandonat slujba măruntă de la radio (şi scrisul) şi am început să vând ziare, iar peste ani sărind cu perseverenţă din treaptă în treaptă am ajuns în vârf. Uneori mi-aş fi dorit să mai existe trepte în faţa mea înaintea morţii; să pot să privesc în sus şi să pot să duc cu mine o fărâmă de regret şi de speranţă; să îmi doresc o altă viaţă. Dar aşa cum spune X, această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre este tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Există un alt scenariu pentru el? Deja văd derulându-se genericul şi nimeni nu s-a ridicat în picioare şi nimeni nu aplaudă. Îi înţeleg: nici măcar eu nu aş aplauda!...

 Am să-i citesc acest text lui Y, iar el din prietenie – în primul rând! – şi apoi din profesionalism – îl aşteaptă probabil premiul Nobel pentru literatură anul acesta! – îmi va spune părerea sa.