sâmbătă, 22 octombrie 2011
vineri, 21 octombrie 2011
Sărutul
de n-ar fi fost
sărutul
n-aş fi ştiut niciodată
cum
să te iau să mă
dau
să ne umplem
cearceaful cu scrum
şi-aş fi ajuns din
plictis
şi neputinţă
să te sugrum
de n-ar fi fost
sărutul
înainte
înainte de toate
n-as fi ştiut să
trec
distanţa si tăcerea
ce ne-mparte
şi-aş fi rămas
captiv în trup
pe veci
adică pân’ la
moarte
de n-ar fi fost
sărutul
l-am fi născut fiindcă
conjug
vom iubi ne iubim
ne-am iubit
priveşte iubito priveşte
cum norii
se-ating la zenit
de parcă sunt
suflete
trupul
primeşte-l şi-nchide
cu buza
acest circuit
joi, 20 octombrie 2011
Mit
Am să vă spun tot
adevărul
Despre cuviinciosul
mit:
Cum pe-al ei măr
crescuse părul
Al lui şarpe
s-a-ntărit.
miercuri, 19 octombrie 2011
Începutul
Cuminţii
şi-nvăţaţii
Cu toţii vor să ştie
Cu toţii vor să ştie
De-Adam păcătuit-a
Cu-n gând sau cu-n sărut,
Cu-n gând sau cu-n sărut,
Dar eu sunt prea sătul de
O-aşa ipocrizie!
O-aşa ipocrizie!
Şi-n Paradis tot
sexul
A fost la început!
A fost la început!
marți, 11 octombrie 2011
Proiectorul
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul
nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia
tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem
cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar
actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne
poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?;
ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui
un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna
exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia
cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări! – poate fi câştigată
şi că poţi alerga mai repede decât moartea şi poţi ajunge la timp, dacă
exersezi îndeajuns de mult.
Iată fragmentul din propriul meu film pe care îl aşez
zilnic – în ultima vreme – în proiectorul conştiinţei:
Cu ceva vreme în urmă norocul – sau o forma
ironică a fatalităţii – m-a aruncat ca pe o momeală în mijlocul unei petreceri fastuoase
date în cinstea unei binecunoscute personalităţi a momentului. Nu îmi mai
amintesc – şi nici nu are importanţă – de ce constrângeri au fost nevoie pentru
a hibridiza două pături sociale şi politice atât de antagonice. (Poate trebuia
să iasă un articol subţire pe teme mondene sau poate însoţeam vreo noua
cucerire.) Pe atunci sămânţa ideilor socialiste prinsese în solul încă moale al
primului meu roman – întâmpinat cu bunăvoinţă de critica şi de public, iar
acolo – în cartierul situat la nord de brâul de smog al oraşului – puteai
întâlni cele mai feroce conştiinţe liberale adunate laolaltă. Eu – povestaşul
ce îşi ducea viata într-o cameră subînchiriată redactând buletinele de ştiri
ale un radio local înfruntăm marii coloşi ai economiei – pe vremea când aceasta
mai avea ceva sevă.
Îmi asumasem la început – din timiditate – un rol
de satelit, însă curiozitatea sau plictisul morbid ce îi rodea precum un cancer
pe toţi cei prezenţi m-a adus fără voia mea în centrul atenţiei. În marea de
siluete bine legate purtând costume sau toalete fără cusur constituiam o pată
de culoare. Închipuiţi-vă o pasăre flamingo – nu roz ci albastră – în mijlocul unui
festin al leilor. Mă trezeam încercuit de grupuri de persoane ahtiate după amănunte
din viata mea liberă, singuratică şi boemă. S-a dovedit că romanul meu se
bucură de mare trecere în rândul lor. Părea că această viaţa pe care o duceam
eu – descrisă cu oarecare talent în acel roman, dar pe care o detestam profund
– era de fapt tot ceea ce îşi mai puteau dori, după ce îşi doriseră totul şi obţinuseră
totul. Ei nu puteau să zboare ca mine. Scuturau cuburile de gheaţă în paharele
de whisky sau amestecau în cocktail-uri fanteziste cu o măslină înfiptă într-o
scobitoare şi oftau. Am încercat zadarnic să-i fac să înţeleagă agonia foamei,
povara singurătăţii sau tristeţea cronică a neîmplinirii. Lipsa de somn,
frigul, trădările şi mizeria. Umilinţa. Ar fi renunţat cu toţii la confortul
caselor lor, la siguranţa zilei de mâine – din câteva decenii viitoare –, la
trupurile tinere, calde şi iubitoare cu care îşi împărţeau existenţa, la
tabieturile lor, la întrunirile lor – cum era şi cea de faţă, la exerciţiile sportive
ce le întăreau sănătatea şi le readuceau roşeaţa în obraji, la respectul ce
venea odată cu banii şi cu poziţia ocupată; ar fi renunţat la tot pentru o
clipă din viaţa mea, iar eu – orbit de strălucirile obiectelor, aş fi acceptat
schimbul fără să clipesc. Eu nu puteam să vânez ca ei.
Dintre toţi, cel mai aprig şi mai sincer admirator
al poveştilor romanţate despre mine însumi era Y. Da! acel Y! – pe atunci un tânăr
diplomat ce urma să fie trimis într-o ambasadă de peste ocean. Era un tânăr
rotofei, cu obrazul plin şi mai alb decât gulerul cămăşii, cu buze subţiri şi
cu pungi vineţii sub ochi. Purta un costum negru de lână şi catifea, elegant
însă comun printre atâtea alte costume la fel de negre şi de elegante. Oare ce
atracţie putea exercita vocea mea copleşită de emoţie asupra lui Y? Mă urmărea
peste tot smulgându-mi detaliile cele mai personale şi alimentându-şi cu ele o
invidie făţişă, însă onestă. Într-un moment în care am rămas numai noi doi în
faţa unei mese încărcate cu dulciuri supraetajate mi-a mărturisit:
- Şi eu mi-am dorit să ajung scriitor. Asta se întâmpla
în jurul vârstei de cincisprezece ani. Scriam pe atunci povestiri macabre şi
poezii în genul lui Allan Poe. Am încercat şi un roman de aventuri intitulat
„Misterele oraşului”. Ghiceşti probabil de unde mă inspirasem... A râs... Din fericire
tata mi-a reprimat acest vis punându-mi pe foc toate manuscrisele. Sunt sigur
că a făcut cel mai bun lucru pentru mine şi îi sunt profund recunoscător pentru
asta; dacă nu ar fi făcut-o el, aş fi făcut-o eu acum după ce am vorbit cu
tine.
Deşi strângea cu râvnă prăjituri în farfurioara pe
care o ţinea în mână, era preocupat de altceva. Mâncatul era pentru el mai
degrabă un soi de automatism. S-a întors spre mine, hotărându-se brusc:
- Dacă aş veni la tine cu un text, mi-ai putea
spune o părere onestă despre el?
M-a salvat gazda – o bătrână cu o vârstă incertă –
care m-a prins de cot şi m-a azvârlit în alte grupuri înfometate de nou. Y a
continuat să mă urmărească fără să uite că îi datoram un răspuns.
Către miezul nopţii, obosit şi surescitat de vârtejul
în care fusesem atras, m-am refugiat pe terasa luminată cu făclii muribunde. Era
frig – un frig ce îmi biciuia simţurile amorţite şi mă trezea, iar pe măsură ce
flăcările lingeau tot mai apatic întunericul, cerul plin de stele mi se prăbuşea
în cap. Mă sprijineam cu mâinile pe balustradă şi priveam înspre oraşul ce strălucea
difuz printre copacii rari ai unei păduri de conifere. Mi se părea tot mai dârz,
tot mai rece şi tot mai departe. Îl trădasem venind la acea petrecere, iar el
se răzbuna închizăndu-şi porţile sufletului pentru mine. Mă simţeam
tras cu forţa din braţele lui de către petrecerea frivolă ce continua
nestingherită în spatele meu.
Atunci l-am observat pentru prima data pe X – un
lungan cu plete, îmbrăcat cu o redingotă sifonată cu mânecile întoarse şi
colorate în violet. Stătea la doi paşi de mine şi mă fixa cu privirea. Aş fi
putut să jur că înainte cu doar câteva secunde fusesem singura fiinţă umană de
pe terasă, dar uneori umbrele pot fi înselătoare, iar eu fusesem distras de
luminile oraşului şi de zgomotele petrecerii. De ce să nu recunosc că aceasta apariţie
de niciunde produsese asupra mea o impresie profundă.
- Văd că nici tu nu faci parte din tagma bogaţilor
lumii, a zis... Nu era o batjocură ci mai degrabă o prietenoasă constatare.
Avea o voce plăcuta, insinuantă, aproape feminină...
- E atât de evident? M-am întrebat dacă fusesem trădat
de garderoba sau de stângăcia cu care îmi purtam hainele. Probabil mi-am coborât
privirea pentru a-mi verifica ţinuta.
A râs şi mi-a răspuns ca şi cum mi-ar fi citit gândurile:
- Nu te speria. Nu aspectul exterior te trădează
(ca în cazul meu).. Am văzut că te-ai uitat oftând la oraş preţ de câteva
minute. Fiecare dintre noi oftam după ceva. Fiecare dintre noi am pierdut ceva.
Fiecare dintre noi suntem pe cale să pierdem ceva. Sau pierdem chiar în acest
moment.
- D-voastră la ce vă uitaţi? D-voastră după ce oftaţi?
Domnule... Eram agasat de faptul că mă tutuia.
- Eu mă uit la cer... M-am trezit cu el lângă umărul
meu ca şi cum ar fi parcurs cei doi paşi ce ne despărţeau levitând; s-a
prezentat: X – magician... Cu siguranţă nu faci parte din tagma bogaţilor
lumii, a constat el după ce m-am prezentat şi eu cu titulatura pompoasă de
scriitor. Nu te amăgi, a continuat, şi tu (ca şi mine de altfel) suntem aici
pentru a distra o grămadă de bogătaşi ce au descoperit ca după multe milioane
nu aştepta fericirea ci doar mai multe milioane. Suntem aici să oferim
alternative.
- Dar noi? Noi ce alternative avem?...
- Hm! Ţi-ai dori o astfel de viaţă?... Vocea i-a
devenit dintr-o dată gravă. A făcut un gest larg cu mâna arătând spre uşile de
sticlă întredeschise prin care năvăleau pe terasă zgomote şi lumini, iar eu
i-am urmat invitaţia de a mă uita într-acolo. Poate că privirea mea fermecată şi
rânjetul meu tâmp încremenit pe chip i-au dat de înţeles că mă săturasem de
foame, de frig, de umiliţe, de tot şi ca – da! – îmi doream cu ardoare o astfel
de viaţa, crezând că aş şti mai bine decât oricine cum să convertesc banii în
fericire. (Şi cât mă înşelam!). A fost un răspuns la fel de valid ca şi o
inclinare a capului sau ca un Da hotărât.
Tocmai atunci Y îmi făcea semn din prag să mă întorc
în sufragerie rotindu-şi mâna lui grăsună prin aer. Ieşise şi el pe terasă în căutarea
mea, însoţit de perechea de gemene blonde în compania cărora îl abandonasem şi
de un tip spân între doua vârste. Mi-am întors capul pentru a-mi lua la revedere
de la ciudatul personaj însă lângă mine nu rămăsese decât o umbră subţire. Am
ridicat din umeri şi am pornit în întâmpinarea lui Y. Cumva această dispariţie
subită nu m-a mirat deloc; as fi fost mai surprins dacă X – magicianul
materializat din neant, ar fi ales un mod mai convenţional de a mă părăsi.
- Ce făceai singur pe terasă, bătrâne? m-a
apostrofat cu voce tare Y. Pierzi un spectacol extraordinar de hipnoză şi magie
cu X. Ai auzit de X? E un personaj foarte original. Poate te inspiră!... Am
trecut la braţul lui Y în imensa sufragerie unde se intonau ultimele acorduri false
ale unei urări de „La mulţi ani!”. Invitaţii – ţinându-şi paharele de şampanie
cu care tocmai toastaseră în mână – se adunaseră în mijlocul sălii, în jurul
unui stativ înalt de care era atârnată o pânză albă. La indemnul lui Y ne-am alăturat
şi noi grupului de curioşi... Am vorbit cu el adineauri şi mi-a promis că ne va
citi trecutul şi viitorul. Şi mai mult decât atât: că le va schimba!.... Deja
şoptea când a ajuns la aceste cuvinte...Ce părere ai?...
Eram obosit dincolo de punctul în care îmi puteam
folosi voinţa şi astfel entuziasmul lui a trecut ca un fior electric şi în
mine. În general, chiar dacă îmi foloseam din plin imaginaţia în momentele în
care scriam, eram totuşi o persoană tributară realităţii imediate fiindcă în timpul
zilei eram nevoit să redactez buletine de ştiri. Cum însă protagonistul
numărului de magie urma să fie însuşi marele X, mi-am deschis larg urechile şi
ochi şi cu ele odată şi mintea. Ce se putea întâmpla? Am fost nevoit să mă
ridic pe vârfuri pentru a-l putea vedea pe X peste grupul tot mai compact de invitaţi.
Stătea drept în faţă pânzei albe, cu părul său lung dat pe spate. Fixa tăcut audienţa
în acelaşi mod în care mă fixase şi pe mine mai devreme, însă acum – în lumină – sobrietatea lui contrasta
violent cu îmbrăcămintea fistichie de comediant pe care o purta.
Dintr-o dată luminile s-au stins, s-a făcut tăcere
şi X a început să vorbească:
- Se spune – iar eu am auzit acest lucru de câteva
ori frecventând conferinţele marelui doctor în ştiinţe oculte M. – că poţi călători
înapoi în timp cu ajutorul memoriei şi poţi face salturi în viitor (auto)convingându-te
că visele sunt certitudini. Aţi văzut însă într-adevăr persoane care pot
recupera trecutul cu onestitate, fără să-l cosmetizeze, fără să-l simplifice şi
fără să reaşeze evenimentele într-o ordine logică? Aţi văzut cu adevărat
persoane care îşi pot proiecta viitorul luând în consideraţie doar matematica probabilităţilor?
Aţi văzut persoane care pot realiza toate astea fară sa-si sacrifice prezentul?
Uitaţi-vă în jur cum marea noapte – oribila şi nesfârşita noaptea din care
venim şi în care ne întorceam – nu ne dezvăluie decât cel mult trei minute înaintea
şi îndărătul nostru. Aceste minute sunt singurul adevăr al omului comun. Restul
este tăcere. Priviţi...
Deasupra capului meu atârna de tavan, ca un păianjen
grotesc, un proiector negru. Tremura uşor şi scotea un păcănit ritmic în timp
ce prindea între zimţii rotitelor sale găurile de pe marginea rolelor de film.
Şi atunci am văzut imaginile care se perindau pe pânză,
ieşite parcă nu din proiectorul atârnat de tavan, ci din însăşi ţesătura
destinului, din mintea unui demiurg ce-şi scria şi îşi rescria opera sub ochii noştii.
Ce erau toate acestea? Un blestem? O iluzie? Hipnoză? Cine era X? Pe ecran, un
tânăr îmbrăcat cu un costum albastru intra însoţit de alte patru persoane –
doua femei şi doi bărbaţi dintre care unul spân – într-o sală în care era
proiectat un film. Se uita la rândul lui la un alt tânăr îmbrăcat în costum
albastru ce intra însoţit într-o altă sala şi tot aşa mai departe ca într-o
infinită reflexie în oglinzi paralele. Apoi tânărul izbucnea în râs şi ieşea în
fugă din încăpere. Nu putem distinge detalii, dar îmi era foarte limpede cine
erau personajele acelui scurt metraj şi mă întrebam dacă şi ceilalţi văzuseră
acelaşi lucru. Deşi toata fiinţa îmi era scuturată de şocurile unui râs nervos
şi îmi doream cu ardoare să ies la aer fiindcă simţeam că mă înăbuş, am rămas
totuşi pe loc cu încăpăţânarea celui ce
crede că poate lupta împotriva destinului şi a demiurgului ce îl împleteşte.
În locul meu a ieşit din încăpere râzând în hohote
Y şi am interes atunci că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată la fel; că se
frânsese ceva în mine şi în drumul meu; că drumul meu, ce exista dincolo de
mine, aparţinea altcuiva şi că mie îmi revenise un alt drum. Şi m-am bucurat atunci de acel nou şi promiţător început.
Acum...
Acum scriu cu o mână tremurândă la biroul meu de
mahon, în pragul deceniului al nouălea de viaţă. Trăiesc zilnic toate semnele
ce îmi anunţa trecerea, ascult zilnic prognozele pesimiste ale doctorilor şi mi
s-a vorbit atât de mult despre moarte încât am ajuns să cred că deja am
murit. De aceea mă grăbesc să închei cât
mai repede aceste rânduri. Prefer să îmi irosesc ultimele clipe în ultima şi
singura mea încercare de a-mi recupera visul de tinereţe – acela de a deveni un
scriitor –, decât să îmi compun vreun testament plicticos în care să enumăr
moştenitorii feliilor din imperiul meu mediatic.
De la acea întâlnire cu X mi-am abandonat slujba măruntă
de la radio (şi scrisul) şi am început să vând ziare, iar peste ani sărind cu
perseverenţă din treaptă în treaptă am ajuns în vârf. Uneori mi-aş fi dorit să
mai existe trepte în faţa mea înaintea morţii; să pot să privesc în sus şi să
pot să duc cu mine o fărâmă de regret şi de speranţă; să îmi doresc o altă
viaţă. Dar aşa cum spune X, această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră
însăşi printre lumini şi umbre este tocmai proiecţia tridimensională a unui
film numit viaţă. Există un alt scenariu pentru el? Deja văd derulându-se genericul
şi nimeni nu s-a ridicat în picioare şi nimeni nu aplaudă. Îi înţeleg: nici măcar
eu nu aş aplauda!...
Am să-i
citesc acest text lui Y, iar el din prietenie – în primul rând! – şi apoi din
profesionalism – îl aşteaptă probabil premiul Nobel pentru literatură anul
acesta! – îmi va spune părerea sa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)