miercuri, 24 august 2011

(CCCVIII)

Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu eşti lună,
Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi;
Nu stăm de-aceeaşi parte a lumii împreună,
Ci ne privim prin tulburi şi-ntârziate-oglinzi,
Ca două stele triste ce se cunosc dar nu se
Apropie prin spaţiul tăcerilor mai mult,
Şi-au adormit iubirea pentru-a nu fi distruse
De foc si greutate, de geniu şi tumult
Şi le e frig şi frică să îşi repete -„Adio”
La vreo eclipsă fi’ndcă, ‘nainte de cuvânt,
Din echilibrul veşnic cu noapte şi cu ziuă,
A izbucnit viaţa măruntă pe pământ.
  Aceasta viată – lanţuri şi ziduri – voi iubi-o,
  Fiindcă-n ea eşti tu şi fiindcă-n ea eu sunt!


Niciun comentariu: