Poştaşul

Lăsaţi-mă să fiu în lumea voastră
Pribeagul trist ce-aduce uneori
De dincolo – de nicăieri – în traistă
Răspuns la netrimisele scrisori.

Lăsaţi-mă – cât îmi permite timpul –
Să duc pe omoplaţi cuvântul scris
În loc de aripi, chiar de-ar fi mai simplu
De resemnare să mă las ucis.

Lăsaţi-mă s-aleg între tranşee,
Chiar dacă la dezastru nu-s părtaş,
Căci de atâta lipsă de idee
Grenadele ţin locul de mesaj.

Nu mă vânaţi cu puşca şi dispreţul;
Secretele purtate nu le vând
La colţ analfabeţilor, căci preţul
Unui cuvânt e încă un cuvânt.

Lăsaţi-mă să-mi fac cu râvnă treaba,
Să leg un braţ de-un ochi şi-un ochi de-un braţ!
Lăsaţi-mă! – căci nu pot sta degeaba –
Când văd cum vă însinguraţi în laţ.

Aveţi nevoie de un armistiţiu,
De-o învoire scurtă la stăpân,
Ca pe deplin să renunţaţi la viciul
De-a spune vorbe care nu rămân.

Lăsaţi-mă deci să devin o foaie!
Lăsaţi-mă deci să devin un toc!
Pot să opresc cu ce aţi scris războaie;
Pot alergând să dau la toate foc;

Pot face depărtarea mai uşoară;
Pot insufla în aşteptări curaj.
Lăsaţi-mă deci să vă fiu o cioară,
Un porumbel, o barză sau postaş.

Nemesis de Philip Roth

(CCCIII)

Ar fi putut să fie o stea ce-şi lasă coada
– Vremelnică lumină – pe noaptea unui ochi;
Şi-ar fi putut – desigur! – să fie doar corvoada
Eternă-a-unui suflet atins de un deochi.
Ar fi putut să-mi treacă, ar fi putut să-ti treacă,
Cum trece lin pojarul de te întinzi în pat;
Şi-ar fi putut – desigur! – ca veşnic să ne placă
Să ne prefacem carnea-n cenuşă la Sabat.
Trecutul însă este scurtat de ploi şi acru,
Iar visul prea devreme în podul minţii-l sui,
Ca, măsurându-mi umbra, să îmi doresc să aflu
Ce-ar fi putut să fie cu amândoi şi nu-i.
  Cu-acest poem din mine plecarea ţi-o amân;
  Cu-acest poem în tine ca un oftat rămân.

Cartea infinitului de John D. Barrow

Te aştept

Deasupra mea se clatină tot cerul
Şi două palme nu îmi sunt de-ajuns.
Iubita mea, te-aştept în lumea-n care
Ca Dumnezee-alăturea te-am uns.

N-o să-mpărţim durerea şi blestemul
Şi-am să-mi ascund trecutele sub cruci;
Povara-ntreagă-mi va rămâne mie,
De tu cu grijă-n braţe-ai să mă duci.

Nici legile n-au să te asuprească,
Chiar de-o să ai genunchi zdreliţi de rob;
Vom împărţi puterea democratic
Şi voi dispune doar ce tu aprobi.

Voi fi frumoşi şi poate mai încolo
Vom deveni căzând şi înţelepţi,
Dar azi e clipa şi aici e locul
Să facem saltul. Vino! Te aştept!

Te-aştept orbecăind precum aşteptă
Drogaţii trişti o raţie de drog;
De-ai să întârzii cerul se va rupe
Şi noi o să ne rupem, deci... Te rog!

Să amânăm un pic sfârşitul lumii,
Să trecem noaptea perpendiculari
Si poate cerul n-o să mai coboare
Şi noi vom fi-va singuri tot mai rar.

Şi forţa şi răbdarea-mi se termină.
Presimt acestea-n junghiul din mijloc.
Şi dacă totuşi altfel nu se poate,
Eu către tine voi porni în loc.

Nu-mi cere la sfârşit să îţi dezvălui
Motivul ultim, laş şi indecent.
Ştii bine! Port în suflet Dumnezeii,
Da-mi urlă-n trup viaţa la prezent.

2.VII.2011