marți, 8 februarie 2011

de veghe

pentru Ioan Peia, pentru Radu Stefanescu şi nu în ultimul rând pentru tatăl meu...

la moarte tata îşi aşteptă rândul,
iar eu cu dumnezeii mă încaier,
căci fără el mă desfrunzeşte gândul
că sunt cu rădăcinile în aer.

pe-afară vântu-i aspru şi locvace
şi latră-a nefiinţă lung, dulăul,
dar înăuntru e atâta pace
c-aud cum se ascute fierăstrăul.

din propriul trunchi îşi făureşte scutul
ce-opreşte vorba, lacrima şi teama;
prin ochii lui se scurge-ncet trecutul
şi-n ochii mei o vede-acum pe mama.

ca un soldat veghez de-o săptămână
prin friguri şi prin doruri la răscruce,
dar e mai bine să îl ţin de mână
pân-obosesc, decât să-l ţin de cruce.

de neclintit în jurul meu sunt toate;
doar noi ne vom schimba de dimineaţă,
când aşchii mici din tatăl meu pe moarte
vor prinde-n rana sufletului viaţă.

dar pân-atunci şi-aşteaptă tata rândul
la moarte, eu – la încă o ţigară
şi alungat pentru-amândoi, cuvântul
„adio Tată!” a-ngheţat pe-afară.

Niciun comentariu: