duminică, 11 decembrie 2011

Poemul 20 de Pablo Neruda

din volumul "Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare"
("Veinte poemas de amor y una canción desesperada")

Variantă nouă (11 dec 2011)

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.

Pot scrie, de pildă: “Noapte e înstelată,
Iar stelele, albastre, tremură în depărtare”.

Vântul nopţii se roteşte pe cer şi cântă.

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Eu am iubit-o şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

În nopţi ca aceasta am adăpostit-o în braţele mele.
Am sărutat-o de-atâtea ori sub cerul fără sfârşit.

Ea m-a iubit şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum să nu fi iubit ochii ei mari şi încremeniţi?

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Ca să-nţeleg că nu mai e a mea. Să simt că am pierdut-o.

Să aud noaptea imensă, mult mai imensă fără ea.
Şi versul se aşterne pe suflet, ca roua pe iarbă.

Ce dacă dragostea noastră nu s-a putut salva.
Noaptea e înstelată şi ea nu mai e lângă mine.

Atât. Undeva, departe, cineva cântă. Departe.
Sufletul meu nu s-a împăcat cu pierderea ei.

Ochii mei o caută ca s-o apropie.
Inima mea o caută şi ea nu mai e lângă mine.

Aceeaşi noapte înălbind aceeaşi copaci.
Noi - noi care-am fost - de-acum nu mai suntem la fel.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o!
Vocea mea trimite vântul să-i atingă urechea.

Altuia. Se va dărui altuia. La fel ca înaintea săruturilor mele.
Îşi va dărui vocea, trupul clar. Ochii ei infiniţi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă dragostea şi-atât de lungă uitarea.

Pentru că în nopţi ca aceasta am adăpostit-o în braţe,
Nu se împacă sufletul meu cu pierderea ei.

Chiar dacă îmi provoacă ultima durere,
Şi acestea sunt ultimele versuri pe care le scriu.

varianta originală:

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Escribir, por ejemplo: "La noche está estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos."

El viento de la noche gira en el cielo y canta.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.

En las noches como esta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.

Ella me quiso, a veces yo también la quería.
Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.

Oir la noche inmensa, más inmensa sin ella.
Y el verso cae al alma como al pasto el rocío.

Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.
La noche esta estrellada y ella no está conmigo.

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.

Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.
Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.

Porque en noches como esta la tuve entre mis brazos,
mi alma no se contenta con haberla perdido.

Aunque este sea el ultimo dolor que ella me causa,
y estos sean los ultimos versos que yo le escribo.


miercuri, 7 decembrie 2011

(CCCXII)

Credeam fierbinte-n toate minciunile minţite
De buza ta `nroşită ca pielea unui măr,
Dar iată: mi-e credinţa atâta de cuminte,
Că dragostea din vorbe-ţi se face adevăr.
Se face duh ce iartă aceasta coastă ruptă
Şi-ţi intră ca o pace în suflet şi-n plămâni;
Se face trup, iar carnea-i cu carnea ta se luptă…
Şi de acum căderea poţi doar să o amâni.
Nu-i un păcat această mirabilă-ntâmplare!;
Nici moartea o sentinţă că ştim şi suntem vii!
O să se împlinească demonica lucrare
A şarpelui doar mâine, când ne vom despărţi.
  Acum, când adevărul îl am şi-l înţeleg,
  Tânjesc după minciuna ce mă făcea întreg.

vineri, 21 octombrie 2011

Sărutul

de n-ar fi fost sărutul
n-aş fi ştiut niciodată
cum
să te iau să mă dau
să ne umplem cearceaful cu scrum
şi-aş fi ajuns din plictis
şi neputinţă
să te sugrum

de n-ar fi fost sărutul
înainte
înainte de toate
n-as fi ştiut să trec
distanţa si tăcerea ce ne-mparte
şi-aş fi rămas captiv în trup
pe veci
adică pân’ la moarte

de n-ar fi fost sărutul
l-am fi născut fiindcă
conjug
vom iubi ne iubim ne-am iubit
priveşte iubito priveşte
cum norii se-ating la zenit
de parcă sunt suflete
trupul
primeşte-l şi-nchide cu buza
acest circuit

joi, 20 octombrie 2011

Anul iepurelui de Arto Paasilinna





Mit

Am să vă spun tot adevărul
Despre cuviinciosul mit:
Cum pe-al ei măr crescuse părul
Al lui şarpe s-a-ntărit.

miercuri, 19 octombrie 2011

Începutul

Cuminţii şi-nvăţaţii
Cu toţii vor să ştie
De-Adam păcătuit-a 
Cu-n gând sau cu-n sărut,
Dar eu sunt prea sătul de
O-aşa ipocrizie!
Şi-n Paradis tot sexul 
A fost la început!

marți, 11 octombrie 2011

Proiectorul

Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai  mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări! – poate fi câştigată şi că poţi alerga mai repede decât moartea şi poţi ajunge la timp, dacă exersezi îndeajuns de mult.
Iată fragmentul din propriul meu film pe care îl aşez zilnic – în ultima vreme – în proiectorul conştiinţei:
Cu ceva vreme în urmă norocul – sau o forma ironică a fatalităţii – m-a aruncat ca pe o momeală în mijlocul unei petreceri fastuoase date în cinstea unei binecunoscute personalităţi a momentului. Nu îmi mai amintesc – şi nici nu are importanţă – de ce constrângeri au fost nevoie pentru a hibridiza două pături sociale şi politice atât de antagonice. (Poate trebuia să iasă un articol subţire pe teme mondene sau poate însoţeam vreo noua cucerire.) Pe atunci sămânţa ideilor socialiste prinsese în solul încă moale al primului meu roman – întâmpinat cu bunăvoinţă de critica şi de public, iar acolo – în cartierul situat la nord de brâul de smog al oraşului – puteai întâlni cele mai feroce conştiinţe liberale adunate laolaltă. Eu – povestaşul ce îşi ducea viata într-o cameră subînchiriată redactând buletinele de ştiri ale un radio local înfruntăm marii coloşi ai economiei – pe vremea când aceasta mai avea ceva sevă.
Îmi asumasem la început – din timiditate – un rol de satelit, însă curiozitatea sau plictisul morbid ce îi rodea precum un cancer pe toţi cei prezenţi m-a adus fără voia mea în centrul atenţiei. În marea de siluete bine legate purtând costume sau toalete fără cusur constituiam o pată de culoare. Închipuiţi-vă o pasăre flamingo – nu roz ci albastră – în mijlocul unui festin al leilor. Mă trezeam încercuit de grupuri de persoane ahtiate după amănunte din viata mea liberă, singuratică şi boemă. S-a dovedit că romanul meu se bucură de mare trecere în rândul lor. Părea că această viaţa pe care o duceam eu – descrisă cu oarecare talent în acel roman, dar pe care o detestam profund – era de fapt tot ceea ce îşi mai puteau dori, după ce îşi doriseră totul şi obţinuseră totul. Ei nu puteau să zboare ca mine. Scuturau cuburile de gheaţă în paharele de whisky sau amestecau în cocktail-uri fanteziste cu o măslină înfiptă într-o scobitoare şi oftau. Am încercat zadarnic să-i fac să înţeleagă agonia foamei, povara singurătăţii sau tristeţea cronică a neîmplinirii. Lipsa de somn, frigul, trădările şi mizeria. Umilinţa. Ar fi renunţat cu toţii la confortul caselor lor, la siguranţa zilei de mâine – din câteva decenii viitoare –, la trupurile tinere, calde şi iubitoare cu care îşi împărţeau existenţa, la tabieturile lor, la întrunirile lor – cum era şi cea de faţă, la exerciţiile sportive ce le întăreau sănătatea şi le readuceau roşeaţa în obraji, la respectul ce venea odată cu banii şi cu poziţia ocupată; ar fi renunţat la tot pentru o clipă din viaţa mea, iar eu – orbit de strălucirile obiectelor, aş fi acceptat schimbul fără să clipesc. Eu nu puteam să vânez ca ei.
Dintre toţi, cel mai aprig şi mai sincer admirator al poveştilor romanţate despre mine însumi era Y. Da! acel Y! – pe atunci un tânăr diplomat ce urma să fie trimis într-o ambasadă de peste ocean. Era un tânăr rotofei, cu obrazul plin şi mai alb decât gulerul cămăşii, cu buze subţiri şi cu pungi vineţii sub ochi. Purta un costum negru de lână şi catifea, elegant însă comun printre atâtea alte costume la fel de negre şi de elegante. Oare ce atracţie putea exercita vocea mea copleşită de emoţie asupra lui Y? Mă urmărea peste tot smulgându-mi detaliile cele mai personale şi alimentându-şi cu ele o invidie făţişă, însă onestă. Într-un moment în care am rămas numai noi doi în faţa unei mese încărcate cu dulciuri supraetajate mi-a mărturisit:
- Şi eu mi-am dorit să ajung scriitor. Asta se întâmpla în jurul vârstei de cincisprezece ani. Scriam pe atunci povestiri macabre şi poezii în genul lui Allan Poe. Am încercat şi un roman de aventuri intitulat „Misterele oraşului”. Ghiceşti probabil de unde mă inspirasem... A râs... Din fericire tata mi-a reprimat acest vis punându-mi pe foc toate manuscrisele. Sunt sigur că a făcut cel mai bun lucru pentru mine şi îi sunt profund recunoscător pentru asta; dacă nu ar fi făcut-o el, aş fi făcut-o eu acum după ce am vorbit cu tine.
Deşi strângea cu râvnă prăjituri în farfurioara pe care o ţinea în mână, era preocupat de altceva. Mâncatul era pentru el mai degrabă un soi de automatism. S-a întors spre mine, hotărându-se brusc:
- Dacă aş veni la tine cu un text, mi-ai putea spune o părere onestă despre el?
M-a salvat gazda – o bătrână cu o vârstă incertă – care m-a prins de cot şi m-a azvârlit în alte grupuri înfometate de nou. Y a continuat să mă urmărească fără să uite că îi datoram un răspuns.
Către miezul nopţii, obosit şi surescitat de vârtejul în care fusesem atras, m-am refugiat pe terasa luminată cu făclii muribunde. Era frig – un frig ce îmi biciuia simţurile amorţite şi mă trezea, iar pe măsură ce flăcările lingeau tot mai apatic întunericul, cerul plin de stele mi se prăbuşea în cap. Mă sprijineam cu mâinile pe balustradă şi priveam înspre oraşul ce strălucea difuz printre copacii rari ai unei păduri de conifere. Mi se părea tot mai dârz, tot mai rece şi tot mai departe. Îl trădasem venind la acea petrecere, iar el se răzbuna închizăndu-şi porţile sufletului pentru mine. Mă simţeam tras cu forţa din braţele lui de către petrecerea frivolă ce continua nestingherită în spatele meu.
Atunci l-am observat pentru prima data pe X – un lungan cu plete, îmbrăcat cu o redingotă sifonată cu mânecile întoarse şi colorate în violet. Stătea la doi paşi de mine şi mă fixa cu privirea. Aş fi putut să jur că înainte cu doar câteva secunde fusesem singura fiinţă umană de pe terasă, dar uneori umbrele pot fi înselătoare, iar eu fusesem distras de luminile oraşului şi de zgomotele petrecerii. De ce să nu recunosc că aceasta apariţie de niciunde produsese asupra mea o impresie profundă.
- Văd că nici tu nu faci parte din tagma bogaţilor lumii, a zis... Nu era o batjocură ci mai degrabă o prietenoasă constatare. Avea o voce plăcuta, insinuantă, aproape feminină...
- E atât de evident? M-am întrebat dacă fusesem trădat de garderoba sau de stângăcia cu care îmi purtam hainele. Probabil mi-am coborât privirea pentru a-mi verifica ţinuta.
A râs şi mi-a răspuns ca şi cum mi-ar fi citit gândurile:
- Nu te speria. Nu aspectul exterior te trădează (ca în cazul meu).. Am văzut că te-ai uitat oftând la oraş preţ de câteva minute. Fiecare dintre noi oftam după ceva. Fiecare dintre noi am pierdut ceva. Fiecare dintre noi suntem pe cale să pierdem ceva. Sau pierdem chiar în acest moment.
- D-voastră la ce vă uitaţi? D-voastră după ce oftaţi? Domnule... Eram agasat de faptul că mă tutuia.
- Eu mă uit la cer... M-am trezit cu el lângă umărul meu ca şi cum ar fi parcurs cei doi paşi ce ne despărţeau levitând; s-a prezentat: X – magician... Cu siguranţă nu faci parte din tagma bogaţilor lumii, a constat el după ce m-am prezentat şi eu cu titulatura pompoasă de scriitor. Nu te amăgi, a continuat, şi tu (ca şi mine de altfel) suntem aici pentru a distra o grămadă de bogătaşi ce au descoperit ca după multe milioane nu aştepta fericirea ci doar mai multe milioane. Suntem aici să oferim alternative.
- Dar noi? Noi ce alternative avem?...
- Hm! Ţi-ai dori o astfel de viaţă?... Vocea i-a devenit dintr-o dată gravă. A făcut un gest larg cu mâna arătând spre uşile de sticlă întredeschise prin care năvăleau pe terasă zgomote şi lumini, iar eu i-am urmat invitaţia de a mă uita într-acolo. Poate că privirea mea fermecată şi rânjetul meu tâmp încremenit pe chip i-au dat de înţeles că mă săturasem de foame, de frig, de umiliţe, de tot şi ca – da! – îmi doream cu ardoare o astfel de viaţa, crezând că aş şti mai bine decât oricine cum să convertesc banii în fericire. (Şi cât mă înşelam!). A fost un răspuns la fel de valid ca şi o inclinare a capului sau ca un Da hotărât.
Tocmai atunci Y îmi făcea semn din prag să mă întorc în sufragerie rotindu-şi mâna lui grăsună prin aer. Ieşise şi el pe terasă în căutarea mea, însoţit de perechea de gemene blonde în compania cărora îl abandonasem şi de un tip spân între doua vârste. Mi-am întors capul pentru a-mi lua la revedere de la ciudatul personaj însă lângă mine nu rămăsese decât o umbră subţire. Am ridicat din umeri şi am pornit în întâmpinarea lui Y. Cumva această dispariţie subită nu m-a mirat deloc; as fi fost mai surprins dacă X – magicianul materializat din neant, ar fi ales un mod mai convenţional de a mă părăsi.
- Ce făceai singur pe terasă, bătrâne? m-a apostrofat cu voce tare Y. Pierzi un spectacol extraordinar de hipnoză şi magie cu X. Ai auzit de X? E un personaj foarte original. Poate te inspiră!... Am trecut la braţul lui Y în imensa sufragerie unde se intonau ultimele acorduri false ale unei urări de „La mulţi ani!”. Invitaţii – ţinându-şi paharele de şampanie cu care tocmai toastaseră în mână – se adunaseră în mijlocul sălii, în jurul unui stativ înalt de care era atârnată o pânză albă. La indemnul lui Y ne-am alăturat şi noi grupului de curioşi... Am vorbit cu el adineauri şi mi-a promis că ne va citi trecutul şi viitorul. Şi mai mult decât atât: că le va schimba!.... Deja şoptea când a ajuns la aceste cuvinte...Ce părere ai?...
Eram obosit dincolo de punctul în care îmi puteam folosi voinţa şi astfel entuziasmul lui a trecut ca un fior electric şi în mine. În general, chiar dacă îmi foloseam din plin imaginaţia în momentele în care scriam, eram totuşi o persoană tributară realităţii imediate fiindcă în timpul zilei eram nevoit să redactez buletine de ştiri. Cum însă protagonistul numărului de magie urma să fie însuşi marele X, mi-am deschis larg urechile şi ochi şi cu ele odată şi mintea. Ce se putea întâmpla? Am fost nevoit să mă ridic pe vârfuri pentru a-l putea vedea pe X peste grupul tot mai compact de invitaţi. Stătea drept în faţă pânzei albe, cu părul său lung dat pe spate. Fixa tăcut audienţa în acelaşi mod în care mă fixase şi pe mine mai devreme, însă  acum – în lumină – sobrietatea lui contrasta violent cu îmbrăcămintea fistichie de comediant pe care o purta.
Dintr-o dată luminile s-au stins, s-a făcut tăcere şi X a început să vorbească:
- Se spune – iar eu am auzit acest lucru de câteva ori frecventând conferinţele marelui doctor în ştiinţe oculte M. – că poţi călători înapoi în timp cu ajutorul memoriei şi poţi face salturi în viitor (auto)convingându-te că visele sunt certitudini. Aţi văzut însă într-adevăr persoane care pot recupera trecutul cu onestitate, fără să-l cosmetizeze, fără să-l simplifice şi fără să reaşeze evenimentele într-o ordine logică? Aţi văzut cu adevărat persoane care îşi pot proiecta viitorul luând în consideraţie doar matematica probabilităţilor? Aţi văzut persoane care pot realiza toate astea fară sa-si sacrifice prezentul? Uitaţi-vă în jur cum marea noapte – oribila şi nesfârşita noaptea din care venim şi în care ne întorceam – nu ne dezvăluie decât cel mult trei minute înaintea şi îndărătul nostru. Aceste minute sunt singurul adevăr al omului comun. Restul este tăcere. Priviţi...
Deasupra capului meu atârna de tavan, ca un păianjen grotesc, un proiector negru. Tremura uşor şi scotea un păcănit ritmic în timp ce prindea între zimţii rotitelor sale găurile de pe marginea rolelor de film.
Şi atunci am văzut imaginile care se perindau pe pânză, ieşite parcă nu din proiectorul atârnat de tavan, ci din însăşi ţesătura destinului, din mintea unui demiurg ce-şi scria şi îşi rescria opera sub ochii noştii. Ce erau toate acestea? Un blestem? O iluzie? Hipnoză? Cine era X? Pe ecran, un tânăr îmbrăcat cu un costum albastru intra însoţit de alte patru persoane – doua femei şi doi bărbaţi dintre care unul spân – într-o sală în care era proiectat un film. Se uita la rândul lui la un alt tânăr îmbrăcat în costum albastru ce intra însoţit într-o altă sala şi tot aşa mai departe ca într-o infinită reflexie în oglinzi paralele. Apoi tânărul izbucnea în râs şi ieşea în fugă din încăpere. Nu putem distinge detalii, dar îmi era foarte limpede cine erau personajele acelui scurt metraj şi mă întrebam dacă şi ceilalţi văzuseră acelaşi lucru. Deşi toata fiinţa îmi era scuturată de şocurile unui râs nervos şi îmi doream cu ardoare să ies la aer fiindcă simţeam că mă înăbuş, am rămas totuşi  pe loc cu încăpăţânarea celui ce crede că poate lupta împotriva destinului şi a demiurgului ce îl împleteşte.  
În locul meu a ieşit din încăpere râzând în hohote Y şi am interes atunci că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată la fel; că se frânsese ceva în mine şi în drumul meu; că drumul meu, ce exista dincolo de mine, aparţinea altcuiva şi că mie îmi revenise un alt drum. Şi  m-am bucurat atunci de acel nou şi promiţător început. Acum...
Acum scriu cu o mână tremurândă la biroul meu de mahon, în pragul deceniului al nouălea de viaţă. Trăiesc zilnic toate semnele ce îmi anunţa trecerea, ascult zilnic prognozele pesimiste ale doctorilor şi mi s-a vorbit atât de mult despre moarte încât am ajuns să cred că deja am murit.  De aceea mă grăbesc să închei cât mai repede aceste rânduri. Prefer să îmi irosesc ultimele clipe în ultima şi singura mea încercare de a-mi recupera visul de tinereţe – acela de a deveni un scriitor –, decât să îmi compun vreun testament plicticos în care să enumăr moştenitorii feliilor din imperiul meu mediatic.
De la acea întâlnire cu X mi-am abandonat slujba măruntă de la radio (şi scrisul) şi am început să vând ziare, iar peste ani sărind cu perseverenţă din treaptă în treaptă am ajuns în vârf. Uneori mi-aş fi dorit să mai existe trepte în faţa mea înaintea morţii; să pot să privesc în sus şi să pot să duc cu mine o fărâmă de regret şi de speranţă; să îmi doresc o altă viaţă. Dar aşa cum spune X, această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre este tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Există un alt scenariu pentru el? Deja văd derulându-se genericul şi nimeni nu s-a ridicat în picioare şi nimeni nu aplaudă. Îi înţeleg: nici măcar eu nu aş aplauda!...

 Am să-i citesc acest text lui Y, iar el din prietenie – în primul rând! – şi apoi din profesionalism – îl aşteaptă probabil premiul Nobel pentru literatură anul acesta! – îmi va spune părerea sa. 

sâmbătă, 24 septembrie 2011

sâmbătă, 27 august 2011

Ecranizări romane de dragoste 2

Prima parte: Ecranizări romane de dragoste


11. Cold mountain de Charles Frazier




12. Marile Speranţe de Charles Dickens




13. Pe aripile vântului de Margaret Mitchell





14.  Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul


 15. Anna Karenina de Lev Tolstoi




16. Lolita de Vladimir Nabokov



17. Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz



18.  Mândrie şi prejudecată de de Jane Austen


19. Adio, arme! de Ernest Hemingway




20. La răscruce de vânturi de Emily Bronte






Schema


miercuri, 24 august 2011

(CCCX)

Peste tărâmul care ne-ncape umbra-s rege
Şi între noi Iubirea-i porunca cea dintâi,
Dar – iată! – vin ispite şerpeşti să ne dezlege
Şi îmi alung Iubirea ca tu să îmi rămâi.
Rămâi menhir pe trupu-mi!, chiar de în suflet poate
Pe unde-ai fost stăpână nu va mai fi nimic;
Chiar dacă ne aşteaptă pe amândoi o moarte,
Rămâi! şi de pe tronul de insomnii abdic.
Vom fi stingheri şi singuri, vom îndura surghiunul
Luminii şi-amintirea acestui timp mănos
N-o sa ne-mparta-avutul, ci-o să ne ţină-ntr-unul,
Topindu-ne-nvelişul de carne pân’ la os.
  (Ca să îmi aflu calea din nou spre Paradis
  Mi-nchipui câteodată căderile din vis.)

(CCCVIII)

Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu eşti lună,
Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi;
Nu stăm de-aceeaşi parte a lumii împreună,
Ci ne privim prin tulburi şi-ntârziate-oglinzi,
Ca două stele triste ce se cunosc dar nu se
Apropie prin spaţiul tăcerilor mai mult,
Şi-au adormit iubirea pentru-a nu fi distruse
De foc si greutate, de geniu şi tumult
Şi le e frig şi frică să îşi repete -„Adio”
La vreo eclipsă fi’ndcă, ‘nainte de cuvânt,
Din echilibrul veşnic cu noapte şi cu ziuă,
A izbucnit viaţa măruntă pe pământ.
  Aceasta viată – lanţuri şi ziduri – voi iubi-o,
  Fiindcă-n ea eşti tu şi fiindcă-n ea eu sunt!


luni, 15 august 2011

(CCCIX)

De-mi iei din veşnicia de frământări doar ora
Şi trupul tău atavic mi-l dai ca un zaraf
La schimb voi fi de-acuma, pierdut, al tuturora
Şi am să-mi lepăd cântul de dragoste în praf.
Ce rost să dau vieţii, cădelniţând iubirea,
Când rostul tău teluric în miezu-acestei lumi
Nu e să-ţi laşi în forme îmbogăţită firea
Şi nici să creşti în spirit, ci numai să consumi.
Învaţă-mă femeie cum să trăiesc în carne!;
Cum să absorb prin simţuri plăcerea în dezmăţ!
Învaţă-mă scriptura acelui zeu cu coarne!
Învaţă-mă că totul şi toate au un preţ!
  Învaţă-mă! În mine nimic n-o să se-ntoarne,
  Fiindcă eu Iubirea nu pot să te învăţ.

vineri, 5 august 2011

(CCCVII)

Cuprins de remuşcare declar în scris acestea
(Ca să nu pot, Iubito, vreodat’ să retractez):
N-am îngrijit cu soare şi săptămâni povestea
De dragoste şi-am smuls-o din piept pentru un crez;
Acum, din laşitate, când totul se termină,
Ca martor la procesul vieţii mele mint;
Tu nu atragi dezastre; tu nu ai nicio vină
Că îmi ucid destinul cu gloanţe de argint.
Tu nu-mi împlânţi coşmarul în somn, ci-aduci trezirea;
Când mă-ndoiesc, de mine mă îndoiesc că pot;
Tu nu-mi eşti bici când sufăr, ci însăşi mântuirea
Şi nu îmi scazi alături, când scad, căci tu-mi eşti tot.
  Semnez ca în registrul de stări civile: Nu!
  Nu-mi iert tot ce îmi iartă silaba blândă – tu!

joi, 4 august 2011

(CCCVI)

De când îmi ştiu menirea, în nesfârşita lume
Pe care-n mine-o cuget, ca Demiurg exist
Şi Dragostea există şi Sufletu-mi ca fum e,
Doar tu nu eşti şi Dorul de tine arde Trist.
Tu eşti în locu-n care există doar Instincte
Şi Sânge şi Organe şi Mori definitiv,
În care ai miliarde de neuroni nu Minte,
Iar eu în lumea asta nu-s Trist ci Depresiv.
Aş renunţa la toate: la Vise, la Scânteie;
M-as prăbuşi – Luceafăr – ca să te am deplin
În carne, însă astfel nu te-aş iubi, femeie,
Iar tu-ai fugi Atrasă de-un tânăr Cătălin.
  Rămân stăpân pe haos şi-un ochi urcat pe cer
  Ca să te-Ador, Iubito, ci nu ca să te cer!

sâmbătă, 23 iulie 2011

Poştaşul

Lăsaţi-mă să fiu în lumea voastră
Pribeagul trist ce-aduce uneori
De dincolo – de nicăieri – în traistă
Răspuns la netrimisele scrisori.

Lăsaţi-mă – cât îmi permite timpul –
Să duc pe omoplaţi cuvântul scris
În loc de aripi, chiar de-ar fi mai simplu
De resemnare să mă las ucis.

Lăsaţi-mă s-aleg între tranşee,
Chiar dacă la dezastru nu-s părtaş,
Căci de atâta lipsă de idee
Grenadele ţin locul de mesaj.

Nu mă vânaţi cu puşca şi dispreţul;
Secretele purtate nu le vând
La colţ analfabeţilor, căci preţul
Unui cuvânt e încă un cuvânt.

Lăsaţi-mă să-mi fac cu râvnă treaba,
Să leg un braţ de-un ochi şi-un ochi de-un braţ!
Lăsaţi-mă! – căci nu pot sta degeaba –
Când văd cum vă însinguraţi în laţ.

Aveţi nevoie de un armistiţiu,
De-o învoire scurtă la stăpân,
Ca pe deplin să renunţaţi la viciul
De-a spune vorbe care nu rămân.

Lăsaţi-mă deci să devin o foaie!
Lăsaţi-mă deci să devin un toc!
Pot să opresc cu ce aţi scris războaie;
Pot alergând să dau la toate foc;

Pot face depărtarea mai uşoară;
Pot insufla în aşteptări curaj.
Lăsaţi-mă deci să vă fiu o cioară,
Un porumbel, o barză sau postaş.

vineri, 15 iulie 2011

(CCCIII)

Ar fi putut să fie o stea ce-şi lasă coada
– Vremelnică lumină – pe noaptea unui ochi;
Şi-ar fi putut – desigur! – să fie doar corvoada
Eternă-a-unui suflet atins de un deochi.
Ar fi putut să-mi treacă, ar fi putut să-ti treacă,
Cum trece lin pojarul de te întinzi în pat;
Şi-ar fi putut – desigur! – ca veşnic să ne placă
Să ne prefacem carnea-n cenuşă la Sabat.
Trecutul însă este scurtat de ploi şi acru,
Iar visul prea devreme în podul minţii-l sui,
Ca, măsurându-mi umbra, să îmi doresc să aflu
Ce-ar fi putut să fie cu amândoi şi nu-i.
  Cu-acest poem din mine plecarea ţi-o amân;
  Cu-acest poem în tine ca un oftat rămân.

luni, 4 iulie 2011

Te aştept

Deasupra mea se clatină tot cerul
Şi două palme nu îmi sunt de-ajuns.
Iubita mea, te-aştept în lumea-n care
Ca Dumnezee-alăturea te-am uns.

N-o să-mpărţim durerea şi blestemul
Şi-am să-mi ascund trecutele sub cruci;
Povara-ntreagă-mi va rămâne mie,
De tu cu grijă-n braţe-ai să mă duci.

Nici legile n-au să te asuprească,
Chiar de-o să ai genunchi zdreliţi de rob;
Vom împărţi puterea democratic
Şi voi dispune doar ce tu aprobi.

Voi fi frumoşi şi poate mai încolo
Vom deveni căzând şi înţelepţi,
Dar azi e clipa şi aici e locul
Să facem saltul. Vino! Te aştept!

Te-aştept orbecăind precum aşteptă
Drogaţii trişti o raţie de drog;
De-ai să întârzii cerul se va rupe
Şi noi o să ne rupem, deci... Te rog!

Să amânăm un pic sfârşitul lumii,
Să trecem noaptea perpendiculari
Si poate cerul n-o să mai coboare
Şi noi vom fi-va singuri tot mai rar.

Şi forţa şi răbdarea-mi se termină.
Presimt acestea-n junghiul din mijloc.
Şi dacă totuşi altfel nu se poate,
Eu către tine voi porni în loc.

Nu-mi cere la sfârşit să îţi dezvălui
Motivul ultim, laş şi indecent.
Ştii bine! Port în suflet Dumnezeii,
Da-mi urlă-n trup viaţa la prezent.

2.VII.2011

marți, 28 iunie 2011

când noaptea-şi deschide în mine-abatorul



când noaptea-şi deschide în mine-abatorul,
de foame te rup ca o haită de câini,
de parcă Isus îşi hrăneşte poporul
şi nu-mi mai rămâne nici peşte, nici pâini;

şi-apoi între buze îţi sfarăm ulciorul
de sete şi cioburi mă taie la mâini,
de parcă blesteme veghează omorul
şi timpu-a secat pân` la urmă-n fântâni.

voiam să te chem la banchete-n Gomoră
şi-apoi în Sodomă la crunte beţii;
voiam să-mi fii mamă, voiam să-mi fii soră
şi cea care scoate din mine copii;        

voiam să fiu singur cel ce te adoră,
nu vinul şi carnea tu însăţi să-mi fii!

28.VI.2011

miercuri, 1 iunie 2011

(CCCII)

Au fost la începuturi doar fulgere-n privire,
Doar tunete în glasuri şi umbra unor stropi
De lacrime sub gene, dar iată c-o iubire
A izbucnit deodată în noi ca un potop…
Trecutul se scufundă, iar oasele ni-s leoarcă
Şi ne-am trezit în lumea acvatică străini
C-o singură salvare: să ne-mbarcăm pe-o arcă
Spre malul fericirii perene, clandestin.
`Nainte să se rupă şi ultimele diguri,
Urmează-mă sub punte, departe de păcat,
Căci vor pieri cu toţii şi vom rămâne singuri,
Tu ultima femeie, eu ultimul bărbat.
  Pământul tot sub ape de-acum ni s-a închis
  Ca sa ne reîntoarcem, Iubito,-n Paradis.

1.VI.2011

marți, 31 mai 2011

Ecranizări romane de dragoste

1. Ispasirea de Ian McEwan

Ecranizare:


2. Dragostea in vremea holerei de Garcia Marchez

Ecranizare:



3. Sfarsitul unei iubiri de Graham Green

Ecranizare:


4. Valul pictat de Somerset Maugham

Ecranizare:


5. Marele Gatsby de Scott Fitzgerald

Ecranizare:


6. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Ecranizare:


7. Cititorul de Bernhard Schlink

Ecranizare:

8. Pacientul englez de Michael Ondaatje

Ecranizare:


9. Jurnalul de Nicholas Sparks

Ecranizare:


10. Love Story de Erich Segal

Ecranizare:


11. Iubita locotenentului francez de John Fowles


Ecranizare:

sâmbătă, 30 aprilie 2011

luni, 25 aprilie 2011

(CCCI)

Precum de nicăierea o flacără coboară
La cei ce Îl aşteaptă pe Dumnezeu de Paşti
Să le lumine calea, în sufletu-mi de ceară,
Cu fiecare rugă, de nicăieri te naşti.
Îmi întăresc credinţa, dar nu te pot atinge,
Căci rănile pe care ţi le-am făcut mă frig
Şi eşti aşa plăpândă că suflul meu te-ar stinge
De-aş îndrăzni spre ceruri ca numele să-ţi strig.
Chiar dacă tu, departe, îţi retractezi versete
Şi flacăra-ţi târzie nu se mai face trup,
Iar eu rămân o umbră închisă în perete,
Din mine niciodată credinţa n-am s-o rup.
  De-ai să mă ierţi, iubito, de fiecare pată
  Şi peste nefiinţă voi spune - niciodată.

sâmbătă, 16 aprilie 2011

(CCC)

Te-aleg cum îşi alege artistul o bucată
De marmură. Din tine îmi voi sculpta febril,
În atelierul muzei noptatice cu-o daltă
De carne înflorită spre ceruri, un copil.
Te-aleg şi el m-alege, căci îl aud cum strigă
Cu glasul meu cerându-şi un tata dintre vii
Şi cum, pe dinăuntru închis, se încovrigă,
Iar strigătul acesta mi-inspiră simfonii.
Acum eşti doar o coală foşnind a nerăbdare,
De care eu – poetul neinspirat – mă tem;
Te-aleg căci prin iubire el nu-i o maculare
Şi fi’ndcă însuşi dorul de el e un poem…
  Iubirea nu consumă frumos şi tinereţe;
  Iubirea e o artă ce naşte frumuseţe!


16.IV.2011

sâmbătă, 19 martie 2011

(CCXCIX)

(cu rime imperfecte)

La-ntrecerea vieţii rămân stingher în urmă
Cu sufletul de flăcări în trupu-mi de atlet,
Dar nu voiesc o altă triumfătoare urnă
În care greutatea de zgură s-o deşert.
Sunt istovit de facla iubirii dintre coaste
Ce-n lipsa ta îmi arde fărâmele de cer,
Dar o feresc căci alta în mine nu se naşte
Şi-mi este pe cărare însoţitor nu ţel.
Nu mă opresc, nu stărui şi nu mă uit în spate,
Căci nu există apa sau milă pentru-nvins;
De cad câteodată cu pleoapele-asudate
Îmi reaprinde dorul chibritul unui vis.
  Mă depărtez de tine în spaţiu şi în timp;
  De nu se schimbă lumea nici eu n-am să mă schimb!

18.III.2011

sâmbătă, 5 martie 2011

(CCXCVIII)

Sunt doar un gol în ziduri când nu îmi eşti aproape
– Fereastră spre `năuntru –, fiindcă-ntre oglinzi,
Nemărginitu-mi suflet şi trupul ce-l încape,
Ai reuşit cu vraja iubirii să le prinzi.
Din adâncimi fictive eu nu eman lumină,
Ci, şlefuit cu grijă de vise şi trăiri,
Întorc `napoi slăbită lumina ta senină
Şi-exist doar de în mine vreodată te admiri.
Atunci sunt tu în orice mişcare, trăsătură
Sau haină; sunt mai gingaş, mai chipeş şi mai şic.
Cum să înveţi iubirea de îţi priveşti cu ură
Răsfrânt fidel în mine mimeticul nimic?
  De-ai să mă spargi, Iubito, trădându-mă, furioasă
  Pe adevăr, blestemul îţi va intra în casă.

luni, 28 februarie 2011

(CCXCVII)

Mă ocoleşti cu-n rictus de milă şi de greaţă
Ce-ţi urâţeşte visul în dimineţi, postum!
Te-ntrebi de-a fost iubire?! A fost cu siguranţă
Un foc, de ne rămâne sub coaste numai scrum!
Regreţi? Îţi ştergi din suflet un an precum o viaţă
Cu-aceeaşi uşurare cu care laşi în drum
Poverile? Fiindcă nu-mi mai răsari în faţă
C-o lacrimă mai grele mi-s pleoapele acum!
Ştiu! S-a sfârşit! Adio! Tăcerea însă nu e
O-ncuvi’nţare-a vinei că sunt juma’te gri;
În crucea despărţirii cuvintele-ţi sunt cuie
Şi mor încet în tine, ca vie tu să fii!
  Iubirea pe iubirea ce a murit se suie,
  Iar fericirea este un groaznic alibi.

joi, 24 februarie 2011

Depeche Mode

Somebody



A Question of Lust



It Doesn't Matter Two


I Want You Now



Sweetest Perfection

luni, 21 februarie 2011

(CCXCVI)

Ţi-am auzit în zborul de albatroşi chemarea
Spre putrezirea-n tihnă, înlănţuiţi, în port
Şi-am scris aceste versuri, ne’nduplecat, pe marea
Iubirii în furtună, ca un jurnal de bord.
Am navigat prin timpuri şi am învins uitarea
Îmbietor cântată de muza din fiord,
Căci inima – busola ce îmi arată calea –
Mi-a fost continuu-atrasă de tine ca de nord…
Ce dor îmi suflă-n coaste? Mi-e ancoră-ntrebarea:
Eu – care sunt şi apa şi cer şi foc şi vânt –
Să mă îndrept spre hăul ce îl ascunde zarea
Sau să mă-ntorc spre tine strigându-te: Pământ!
  De-adun plecări şi-ntoarceri, prea’ndepărtate far,
  Vor da întotdeauna un tragic număr par!

20.II.2011

marți, 8 februarie 2011

de veghe

pentru Ioan Peia, pentru Radu Stefanescu şi nu în ultimul rând pentru tatăl meu...

la moarte tata îşi aşteptă rândul,
iar eu cu dumnezeii mă încaier,
căci fără el mă desfrunzeşte gândul
că sunt cu rădăcinile în aer.

pe-afară vântu-i aspru şi locvace
şi latră-a nefiinţă lung, dulăul,
dar înăuntru e atâta pace
c-aud cum se ascute fierăstrăul.

din propriul trunchi îşi făureşte scutul
ce-opreşte vorba, lacrima şi teama;
prin ochii lui se scurge-ncet trecutul
şi-n ochii mei o vede-acum pe mama.

ca un soldat veghez de-o săptămână
prin friguri şi prin doruri la răscruce,
dar e mai bine să îl ţin de mână
pân-obosesc, decât să-l ţin de cruce.

de neclintit în jurul meu sunt toate;
doar noi ne vom schimba de dimineaţă,
când aşchii mici din tatăl meu pe moarte
vor prinde-n rana sufletului viaţă.

dar pân-atunci şi-aşteaptă tata rândul
la moarte, eu – la încă o ţigară
şi alungat pentru-amândoi, cuvântul
„adio Tată!” a-ngheţat pe-afară.

miercuri, 2 februarie 2011

convenabil


(variantă)

I
e prea mult întuneric
dincolo de o lungime de braţ
în jurul meu şi al ei

(dacă ar fi fost ziuă
nu m-ar fi copleşit
claustrofobia singurătăţii)

II
am băut până când am ajuns
să calculez distanţa
ce mă desparte de stelele verzi

(dacă aş fi fost treaz
nu m-aş fi gândit la ea
în termeni ştiinţifici)

III
dar şi mai grav este că
mi-am piedut busola şi harta
şi nu mai ştiu unde stă

(dacă aş fi ştiut
m-aş fi dus la ea
pentru a-mi recupera sufletul)

IV
ce convenabil: e noapte
am băut şi nici măcar
nu mai ştiu unde stă

(mai convenabil ar fi fost însă
ca ea să nu existe
să nu existe deloc)

4.II.2011

marți, 1 februarie 2011

(CCXCV)

Îmi caut noaptea-n perne un gând să mă mângàie
Pe piept şi să mă-mpingă-n al somnului abis;
Un gând rotund în care să-mi ţin destinu-n frâie
Şi care să-mi citească un viitor nescris;
Un gând precum o viaţă trăită-ntr-o oglindă
Pe suprafaţa cărei se lasă-un abur dens;
Un gând să mă răsfeţe cu-acea minciună blândă
Că doar iubirea are în jurul nostr-un sens;
Un gând în care răul şi binele există;
În care pot cu psalmii dorinţei să te chem
Şi-n care doar de clipa în care tu eşti tristă
Să am o veşnicie curajul să mă tem.
  N-adorm fiindcă-n mine am să rămân închis,
  De gândul, ca un flutur, mi se transformă-n vis.

31.I.2011

luni, 31 ianuarie 2011

Universul elegant de Brian Greene



Film documentar:

Programul de televiziune difuzat de PBS se constituie într-o miniserie de trei episoade.

În prima parte a seriei, "Visul lui Einstein", ni se face o introducere în teoria stringurilor, dar şi o prezentare a celor două direcţii majore în care s-a dezvoltat fizica modernă, două teorii aparent incompatibile - relativitatea generală (care descrie cu succes Universul la nivel macro: stelele, sistemele solare sau galaxiile) şi mecanica cuantică (unde se explică fenomenele care au loc în lumea constituenţilor fundamentali ai materiei - atomii şi particulele subatomice).

Albert Einstein, inventatorul relativităţii generale, a visat până la sfârşitul vieţii să găsească o teorie unificatoare care să descrie toate faţetele Universului în care trăim. Nu a reuşit, iar provocarea a fost transmisă mai departe viitoarelor generaţii de fizicieni. Asta până la descoperirea teoriei stringurilor, susţin autorii miniseriei.






În episodul doi călătoria către Marea Teorie Unificatoare continuă. Intitulată "String's the thing", partea a doua a seriei prezintă ideile care au dat naştere teoriei stringurilor, cum a apărut Modelul Standard al particulelor elementare, ne face cunoştinţă cu lumea multidimensională pe care o implică acest nou design al Universului, cât şi cu variantele teoretice ale acestei extraordinare încercări de a găsi ecuaţia magică în stare să descrie toate faţetele realităţii vizibile şi invizibile.




Ultima parte a a seriei, intitulată "Bine aţi venit într-a 11-a dimensiune!" înfăţişează povestea lui Edward Witten. În 1995, acesta, ajutat de colaboratorii săi de la Institutul Princeton pentru Studii Avansate, a revoluţionat teoria stringurilor reuşind să unifice cu succes cele 5 versiuni diferite ale teoriei care existau pe atunci într-o teorie unică botezată "M-theory", un model matematic care presupune existenţa a 11 dimensiuni.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

(CCXCIV) (continuare)

Şi iată-ne la capăt! Ne-aşteptă începutul
Cu alte nesfârşite primejdii si tăceri;
Ne va tăia iubirea învingător trecutul,
Sau am învins fiindcă suntem şi azi ca ieri?
Trecutul: la răscruce ne-am înecat cu vise
Şi-am învăţat iertarea greşindu-ne cumplit;
Ni-s porţile de humă pe dinăuntru-nchise,
Dar dincolo de ele trecutul a murit.
Şi totuşi viitorul, cu-ntunecate ape
Se bucură sub gheaţă, tăcut, ca un mişel;
Ne vrea sleiţi şi singuri, dar noi, de-mi stai aproape,
Cum am trecut trecutul, vom trece şi de el.
  În ciuda zbuciumării prin care am trecut,
  Nu-i viitor mai dulce decât un nou trecut.

29.I.2011

vineri, 28 ianuarie 2011

(CCXCIII)

A fost o vreme soare şi linişte pe sferă
Şi-am cultivat iubirea cu trupurile, goi;
Dar azi, pe dinăuntru, o apăr ca-ntr-o seră
De vifor şi de şarpe, de mere şi noroi.
O mint pe rădăcină cu lacrimi şi pe frunză
Cu şubreda căldură a unui stins alean
Că tu, jucând o farsă, prin preajmă-i stai ascunsă
Şi-i cer să facă poame de fericire-n van.
E-n încăpăţânarea cu care-i dau speranţa
Ca pe un drog, de-a pururi (şi-ţi las şi ţie loc
Alăturea de mine pe talger, în balanţa
Vieţii şi a morţii), un tragic nenoroc.
  Ce nu poate să moară, nu are-un început!
  Să ne trăim, iubito, iubirea la trecut!

28.I.2011

marți, 11 ianuarie 2011

Sonet 83

...Leonidas, king of the Spartans, shouts: “Fight with spirit,
Spartans; perhaps we will dine today among the ghosts!”
CICERO

Sunt ultimul spartan. De-atâta sânge
Pământul se-ncleiază sub picioare
Şi ca de-o stâncă-,n scutul meu, o mare
Învolburată de persani, se frânge.

Cu fiecare val, în trecătoare
La Termopile,-n jurul meu se strânge
O spumă de cadavre. Xerxe plânge
De neputinţă şi de disperare.

Un vânt de flăcări; se ascunde luna
Sub norul de săgeţi dinspre apus
Şi mă-mpresoară lăncii - mi-e totuna:

Pe drumul către Hades sunt condus
De-alai de umbre înteţind furtuna
Căci n-am să mor ci-am să cobor în sus.

24 februarie 2007

vineri, 7 ianuarie 2011

Originea universului de John D. Barrow





(CCXCII) (Ea către el)

Multumesc eL...

Te-ntrebi cum de atâtea ciudate felinare
În lumea-mi dinăuntru se-aprind ca în poveşti,
Îmi simţi în trup căldura şi tot îi dai târcoale
Intrării, însă-n buze să-mi baţi nu îndrăzneşti.
De ce îţi este frică? Nu joacă-n mine iele,
Nu sunt o închisoare sau magic labirint;
Te cer ca se te mântui, să-ţi fiu o nouă piele,
Să-ţi schimb în vis trecutul şi numele-n alint.
În lumea mea spre inimi din arme pleacă fluturi,
Iubirea-i gravitate, copiii sunt înalţi,
Căderile-s prilejuri pentru-alte începuturi,
Dar dacă vrei să intri te rog să te descalţi…
  Voi spune: fără tine mai bine ar fi fost
  În lumea mea, dar lumea n-ar fi avut vreun rost.