luni, 29 noiembrie 2010

femeie vinovată...

femeie vinovată de fiecare cui
ce îmi străpunge limba în noaptea cu pistrui;
de sorii morţi sub pleoape; de frigul din noiembre,
ce îmi fărâmiţează scheleticele membre;
de capul spart de vise ca oul lui Columb;
de nara ce-mi strănută prin lanul de porumb;
de vorbele tăiate cu dinţi ca ghilotina;
şi de urechea-n care s-a rătăcit lumina;
de ploaia tot mai deasă ce mi se-ncurcă-n păr;
de gânduri otrăvite cu boabe de-adevăr;
de glonţul ce aşteaptă apelul lângă tâmplă;
şi-n general de toate câte mi se întâmplă…
mă-ntorc după o lungă zidire în deşert
să-ţi spun cu groază-n suflet „iertându-mă, te iert!”;
te iert cum El te iartă;  şi cu iertarea mumii
ce te ajunge şi pe fruntariile lumii;
te iert ca o sentinţă de mâine până ieri,
chiar dacă tu iertarea  nicicând n-ai să mi-o ceri;
te iert c-eres şi silă, cum ierţi de  talpă-o râmă;
te iert căci peste suflet tot trupu-mi se dărâmă
şi moartea plictisită în humă nu aşteaptă;
te iert căci poate astfel o-ntârzii cu o treaptă;
te iert cu-nţelepciunea cu care ierţi nebuni;
te iert că n-am scăpare; te iert ca să îţi spun…
că-mi sângerează limba; că-s ameţit de toamnă;
că nu mai ştiu nici somnul nici focul ce-nseamnă;
că fără spor mi-e fuga-n zigzag de orizont;
că am ieşit din mine şi vârful mi-este bont;
că-s peste tot dezastre; că viaţa are colţi
şi o trăiesc în beznă la două mii de volţi;
că tot ce mi se-ntâmplă cu tine are rost;
că fără tine-s schimnic; că fără mine-ai fost
femeia tuturora, femeia nimănui;
că mi-ai trezit în sânge milioanele de pui;
şi că de toate astea eşti vinovată cert;
şi că în toate astea-s motive să te iert.

Niciun comentariu: