luni, 29 noiembrie 2010

zeul cel mare

împlineam vârsta răstignirii… în arena era întuneric,
iar îndoiala nu mă părăsise… şi atunci zeul cel mare
s-a apropiat de mine şi mi-a spus masându-mi sufletul:
eşti pregătit! eu nu mai pot face nimic pentru tine!
când erai mic şi nu-mi înţelegeai legile te-am învăţat
cu frica drumul uneori te-am si amăgit tocmai ca să te duci
spre moarte cu liniştea cu care te duceai la culcare
ai crescut ai învăţat lecţia timpului iar eu ţi-am devenit
tata dar nici blândeţea nu este suficentă de-acum
eşti şi tu un zeu iar eu nu te mai pot apăra
nu mai ai nevoie de mine eşti pregătit! eşti singur!
hai intră în arena şi înfruntăţi adversarii…şi atunci
luminile din arena s-au aprins… eu contra tuturor
celorlalţi zei… un singur spectator… zeul cel mare

femeie vinovată...

femeie vinovată de fiecare cui
ce îmi străpunge limba în noaptea cu pistrui;
de sorii morţi sub pleoape; de frigul din noiembre,
ce îmi fărâmiţează scheleticele membre;
de capul spart de vise ca oul lui Columb;
de nara ce-mi strănută prin lanul de porumb;
de vorbele tăiate cu dinţi ca ghilotina;
şi de urechea-n care s-a rătăcit lumina;
de ploaia tot mai deasă ce mi se-ncurcă-n păr;
de gânduri otrăvite cu boabe de-adevăr;
de glonţul ce aşteaptă apelul lângă tâmplă;
şi-n general de toate câte mi se întâmplă…
mă-ntorc după o lungă zidire în deşert
să-ţi spun cu groază-n suflet „iertându-mă, te iert!”;
te iert cum El te iartă;  şi cu iertarea mumii
ce te ajunge şi pe fruntariile lumii;
te iert ca o sentinţă de mâine până ieri,
chiar dacă tu iertarea  nicicând n-ai să mi-o ceri;
te iert c-eres şi silă, cum ierţi de  talpă-o râmă;
te iert căci peste suflet tot trupu-mi se dărâmă
şi moartea plictisită în humă nu aşteaptă;
te iert căci poate astfel o-ntârzii cu o treaptă;
te iert cu-nţelepciunea cu care ierţi nebuni;
te iert că n-am scăpare; te iert ca să îţi spun…
că-mi sângerează limba; că-s ameţit de toamnă;
că nu mai ştiu nici somnul nici focul ce-nseamnă;
că fără spor mi-e fuga-n zigzag de orizont;
că am ieşit din mine şi vârful mi-este bont;
că-s peste tot dezastre; că viaţa are colţi
şi o trăiesc în beznă la două mii de volţi;
că tot ce mi se-ntâmplă cu tine are rost;
că fără tine-s schimnic; că fără mine-ai fost
femeia tuturora, femeia nimănui;
că mi-ai trezit în sânge milioanele de pui;
şi că de toate astea eşti vinovată cert;
şi că în toate astea-s motive să te iert.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Să plec...

Să plec de-acum?! Ce drum îmi mai rămâne
Spre orizontul negru şi imund,
Când drumurile se întorc spre tine
Pe-acest pământ, de dor tot mai rotund?

Să plec de-acum?! Nu ăsta este leacul
Greşelii şi-al condiţiei de om.
Ce dacă între noi se-ntinde veacul
Sau frontiera scurtă de atomi?

Să plec de-acum?! Nu repeta cuvântul
De două ori; de nu ai sa mă ierţi,
Cândva voi sta în praguri îngânându-l,
Iar tu-ai să strigi iertarea la pereţi!

Să plec de-acum?! N-am să îţi pun sub lupă
Purtările şi n-am să te recuz,
Dar nu am să mai fiu acelaşi după
Scăderea ce ne dă cu unu-n plus;

Deci încă predic dorul de pereche
Când fuga e scăparea din eşec.
De la distanţa buzei de ureche
Îţi dau răspunsul limpede: Nu plec!

marți, 16 noiembrie 2010

Vara indiană

Vara indiană îmi înseamnă fruntea cu mirul
După-amiezii. O nouă credinţă îmi izvorăşte
Din piept. Te Deum. Un vis ciclic, neîntrerupt
De nicio dimineaţă. Contururile lucrurilor
Se topesc devenind aure. Oamenii sunt mai neclari
Decât îngerii coborâţi din lumină. Copacii
Se scutură de aripi. De poame. Şi de păcate.
Trăiesc nostalgia unor iubiri şi a unor anotimpuri
Ce se întâmplă în timp ce n-ar trebui
Să se întâmple. Ar trebui să-mi fie frig
Pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi totuşi iată:
Hazardul dispare şi totul începe să aibă un sens.
Drumurile se îndreaptă şi se termină cu parcuri.
Blocurile devin steiuri. Metalele devin aur
Iar carnea – duh prin sublimare… Sunt Faust.
Înţelepciunea bătrâneţii în trupuri tinere. Sunt Faust
– Beat de presimţirea iubirii şi de iminenţa
Morţii într-o competiţie strânsă… Aerul îngheaţă
Uneori în plămâni ca o ameninţare. Şi atunci
Îmi întind şi mai mult fruntea şi îmi opresc
Inima pentru a prinde clipa. Vara indiană.
Iubirea verticală. Şi pe Ea. Ea – regăsita.

luni, 15 noiembrie 2010

Copilei

I
De când frigul toamnei
Calcinează oase,
Cu singurătatea
Fac un compromis
Şi-ţi trimit mesaje
Verzi şi dureroase
Ca un urlet peste
Marele abis.

II
După-atâtea clipe
Puse la-olaltă,
Talia clepsidrei
S-a lărgit prea mult
Şi-ncheind spirala
Vieţii într-o haltă,
M-am oprit cu tine
Timpul sa-l ascult.

III
Înainte-i negru...
Dar privind în spate
Văd o sinuoasă
Cale printre ani;
Am cules de-a valma
Vise şi păcate,
Iar de ele-n traistă
Nu încap şi bani.

IV
Ţi le las pe toate
- Nu ca o povară -
Ci ca mărturie-a
Unui crud destin;
Cuşcă mi-a fost trupul,
Sufletul - o fiară
Şi de foame mi l-am
Devorat deplin.

V
Moartea mă presimte
Cum îi dau târcoale,
Da-m s-o prind în gheare
Într-o bună zi;
O să aibă grijă
Unii, în urale,
Să-mi arate unde
O mai pot găsi.

VI
O să-ntrebe alţii
Cine-am fost, pe cine,
Cum, de ce si unde
Oare am iubit.
Lasă-i să-mi dezbrace
Faptele de bine
Şi să îmi transforme
Umbra într-un mit!

VII
Alţii-apoi vor trage
Prea uşor concluzii
Despre rest; vor spune
Că am fost obtuz,
C-am călcat în străchini
Şi-am vânat iluzii,
Însă juriul asta-n
Silă îl recuz.

VIII
Nu am fost nici înger,
N-am sfinţit pământul,
Nu am fost nici harnic
Şi nici înţelept,
Însă doar 'nainte-ţi
Am să-mi sting avântul
Şi voi sta în boxa
Acuzării drept.

IX
Pregăteşte-mi locu-n
Sufletu-ţi de-a latul;
Judecă-mă aspru,
Însă mai târziu,
Când vei înţelege
În sfârşit păcatul
De a fi prin lumea
Asta moartă, viu.

X
Îţi voi sta 'năuntru
Astfel pentr-o vreme,
Nemişcat şi rece,
Ca-ntr-un mare dric,
Până când  uitarea
Şi-alte noi probleme
Mă vor face-n tine
Ne-nsemnat şi mic

XI
Tu - sculptură-n carne -
Ce-mi imită chipul
Prin înnoitoare
Umede oglinzi,
Vie fii la rându-ţi;
Nu-ncerca nisipul
Ce se scurge-n palme
Cu regret să-l prinzi!

XII
Du-mă mai departe,
Într-o altă viaţă;
Liniştea şi pacea
Eu le voi plăti,
Stând de veghe noaptea
Până-n dimineaţă 
Somnului de tihnă
Alor tăi copii.

XIII
Rădăcina-ţi dreaptă
Se întoarce iată
Unde îi e locul -
Dincolo - în lut.
Te iubesc! Mă iartă,
Prea-iubită fată,
Chiar de-mi cer iertare
Doar cu un sărut!

XIV
De când frigul toamnei
Calcinează oase,
Cu singurătatea
Fac un compromis
Şi-ţi trimit mesaje
Verzi şi dureroase,
Ca un urlet peste
Marele abis.