duminică, 24 ianuarie 2010

(CCLXXIX)

Te-am detronat din mine cu preţul nemuririi;
Din sufletu-mi albastru de-atâta nenoroc
Mi-am şters hieroglifa rotundă a iubirii
Şi-am însemnat păcatul cu viermii lui în loc.
Mă simt uşor căci golul lăsat de tine-mi creşte
Pe dinăuntru, însă e cerul mai posac,
Am aripa de zahăr zdrobită într-un cleşte
Şi mă învaţă zborul cu susu-n jos un drac.
Cum de-am crezut că semăn la suflet cu aceia
Ce pun zâmbind pe ochii Iubirilor un ban
Şi pentru care-n veacul fără-de-zei femeia,
De frig şi sărăcie, e sclav şi nu tiran.
‘Mi lipseşti precum lipseşte în camera comorii
Fereastra-ntredeschisă prin care intră zorii.

Update:

Pentru contestatarii acestui sonet precum şi pentru iubitorii lui tăcuţi am să fac un mic exerciţiu de striptease literar (în aceste condiţii cuvântul autocritică suna mult prea sobru). Am să caut să răspund la întrebările care stau suspendate ca o sabie a lui Damocles deasupra capului meu: Este poetul un tip coerent, consecvent şi logic sau datorită puternicelor sentimente ce îl animă a intrat în lumea minunată a lui Alice? Foloseşte el nişte reţete lirice învechite sau, în spatele formei clasice şi a convenţiei de limbaj pe care o propune şi şi-o asumă, se regăsesc noile valenţe ale sonetului? Sacrifică poetul pe altarul rimei si al ritmului ideea?

1. Primul vers se constituie în cheia de boltă a poeziei. Dacă de la Luceafăr încoace renunţarea la iubire înseamnă întoarcerea la Demiurg - nemurirea! - (ideea a fost uzitată şi de Cristi într-un alt sonet), aici poetul afirmă contrariul: renunţarea la iubire înseamnă renunţarea la tot de îl face special, la tot de îl înalţă, la tot ceea ce îl face mai bun. Renunţând la iubire, poetul devine un om obişnuit, supus chemărilor cărnii şi lipsit de un ideal care să-l anime (strofa următoare accentuează aceasta idee). Cu sufletul întunecat (până la acel negru cu nuanţe albăstrui) de "nenoroc" poetul îşi înscrie în suflet "păcatul" mai mult pentru ca viermi lui să îi şteargă cicatricea lăsată de iubire ("hieroglifa rotundă a iubirii"). (Uneori viermii sunt utilizaţi pentru a înlătura cangrene; iubirea este pentru poet în acest punct o cangrenă). Este o fugă de iubire, o dezertare, un act deliberat mai mult decât o cădere în mrejele păcatului. Poetul renunţă la nemurire (ce alt sacrificiu poate fi mai mare?) într-o clipă de deznădejde pe care mai apoi (in strofa 3) o va regreta! S-ar putea spune, pe un alt nivel de analiză, că poetul caută drama pentru a-şi reîmprospăta iubirea, se coboară pentru a putea privi din nou în sus, pentru a cere iertare.

2. Urmarea deciziei de a-şi smulge iubirea din suflet (demers amar şi inutil, cu rezultate inverse) este ca poetul deşi are sufletul gol, nu mai poate zbura: cerul este mai posac, aripa lui
de zahăr (metaforă ce sugerează atât culoarea cât şi aspectul fragil, casant) este zdrobită de un cleşte şi nu mai primeşte sfaturi decât de la drăcuşorul de pe umărul său stâng (fiindcă şi-a
alungat deja îngerul) - drăcuşor ce îi arată sensul spre Iad. Valorile lui sunt răsturnate cu "susu'n jos", iar el devine conştient de pierderea pe care a suferit-o. Nu ştim dacă există
salvare, dar cu siguranţă există căinţă. Căinţa din ultima strofă.

3. Poetul se delimitează de restul oamenilor; căderea sa este cu atât mai graţioasă şi mai cumplită cu cât este însoţită de regrete şi de conştiinţa a ceea ce a devenit, dar şi a ceea ce nu este cu adevărat. Poetul nu poate renunţa la iubire atât de uşor pe cât a crezut; nu poate fi asemeni celor ce lasă "pe ochii iubirilor un ban" - metaforă a renunţării pline de cruzime, a renunţării fără resentimente, a uitării. Nu poate crede că în veacul fără-de-zei (trimitere la
binecunoscutul citat al lui Malraux) femeia a decăzut la statutul de sclav pentru că în sufletele bărbaţilor (celorlalţi) este frig şi sărăcie; nu poate înlocui un tiran - detronat! - cu un sclav.
Sufletul lui este un palat, nu o închisoare.

4. ... Sau mai degrabă o cameră a comorii care nu îşi dezvăluie valoarea decât în prezenţa luminii. În distihul final, poetul îşi enunţă jindul după lumină, fără însa a implora - înţelegerea ca prim pas spre ispăşire.

Niciun comentariu: