joi, 28 ianuarie 2010

metamorfoza

Prolog
până ieri am crezut că gerul
şi aşteptarea au un sens

I
dar in dimineaţa asta am constatat
ca blana mizericordiei nu mă mai încape
fiindcă
am trăit prea intens
fără să mă dau jos din pat

II
de la atâta fast-food
mi-a crescut o cocoaşa peste noapte
iar de la atâta singurătate
mi s-a înverzit şi
mi s-a umflat pielea
de pe spate

III
nu-i nimic
este doar un atac
de panică
oare când am sa mă transform complet
din bărbat
în gândac

IV
până atunci doar tu mai ai sens
astfel încât
pentru a vedea cerul
mă dau jos din pat

Epilog
rămâne rămâne rămâne
doar gerul

miercuri, 27 ianuarie 2010

profilaxie

I
Dacă ieşiţi din casă
Purtaţi măşti chirurgicale
Ocoliţi-vă şi nu vă priviţi în ochi
E periculos
Dragostea este foarte
Contagioasă

II
Cei lucizi
Cei ce iau vitamine cu egoism
Şi îşi inoculează vaccinul cu minciuni
Fac doar forme uşoare
Zac la pat trei săptămâni
Şi apoi devin imuni

III
Dar dacă aveţi suflet de poet
Atenţie
Din dragoste se moare
Nedemn şi încet

IV
Deci dacă ieşiţi din casă
Feriţi-vă
Dragostea este contagioasă

Epilog
Ah! Şi încă un sfat de sus
Dacă cumva vă îmbolnăviţi de dor
Să nu care cumva să scrieţi
Vreun poem
S-ar putea să fiţi poeţi
Iar poeţii
– V-am mai spus –
Mor

duminică, 24 ianuarie 2010

(CCLXXIX)

Te-am detronat din mine cu preţul nemuririi;
Din sufletu-mi albastru de-atâta nenoroc
Mi-am şters hieroglifa rotundă a iubirii
Şi-am însemnat păcatul cu viermii lui în loc.
Mă simt uşor căci golul lăsat de tine-mi creşte
Pe dinăuntru, însă e cerul mai posac,
Am aripa de zahăr zdrobită într-un cleşte
Şi mă învaţă zborul cu susu-n jos un drac.
Cum de-am crezut că semăn la suflet cu aceia
Ce pun zâmbind pe ochii Iubirilor un ban
Şi pentru care-n veacul fără-de-zei femeia,
De frig şi sărăcie, e sclav şi nu tiran.
‘Mi lipseşti precum lipseşte în camera comorii
Fereastra-ntredeschisă prin care intră zorii.

Update:

Pentru contestatarii acestui sonet precum şi pentru iubitorii lui tăcuţi am să fac un mic exerciţiu de striptease literar (în aceste condiţii cuvântul autocritică suna mult prea sobru). Am să caut să răspund la întrebările care stau suspendate ca o sabie a lui Damocles deasupra capului meu: Este poetul un tip coerent, consecvent şi logic sau datorită puternicelor sentimente ce îl animă a intrat în lumea minunată a lui Alice? Foloseşte el nişte reţete lirice învechite sau, în spatele formei clasice şi a convenţiei de limbaj pe care o propune şi şi-o asumă, se regăsesc noile valenţe ale sonetului? Sacrifică poetul pe altarul rimei si al ritmului ideea?

1. Primul vers se constituie în cheia de boltă a poeziei. Dacă de la Luceafăr încoace renunţarea la iubire înseamnă întoarcerea la Demiurg - nemurirea! - (ideea a fost uzitată şi de Cristi într-un alt sonet), aici poetul afirmă contrariul: renunţarea la iubire înseamnă renunţarea la tot de îl face special, la tot de îl înalţă, la tot ceea ce îl face mai bun. Renunţând la iubire, poetul devine un om obişnuit, supus chemărilor cărnii şi lipsit de un ideal care să-l anime (strofa următoare accentuează aceasta idee). Cu sufletul întunecat (până la acel negru cu nuanţe albăstrui) de "nenoroc" poetul îşi înscrie în suflet "păcatul" mai mult pentru ca viermi lui să îi şteargă cicatricea lăsată de iubire ("hieroglifa rotundă a iubirii"). (Uneori viermii sunt utilizaţi pentru a înlătura cangrene; iubirea este pentru poet în acest punct o cangrenă). Este o fugă de iubire, o dezertare, un act deliberat mai mult decât o cădere în mrejele păcatului. Poetul renunţă la nemurire (ce alt sacrificiu poate fi mai mare?) într-o clipă de deznădejde pe care mai apoi (in strofa 3) o va regreta! S-ar putea spune, pe un alt nivel de analiză, că poetul caută drama pentru a-şi reîmprospăta iubirea, se coboară pentru a putea privi din nou în sus, pentru a cere iertare.

2. Urmarea deciziei de a-şi smulge iubirea din suflet (demers amar şi inutil, cu rezultate inverse) este ca poetul deşi are sufletul gol, nu mai poate zbura: cerul este mai posac, aripa lui
de zahăr (metaforă ce sugerează atât culoarea cât şi aspectul fragil, casant) este zdrobită de un cleşte şi nu mai primeşte sfaturi decât de la drăcuşorul de pe umărul său stâng (fiindcă şi-a
alungat deja îngerul) - drăcuşor ce îi arată sensul spre Iad. Valorile lui sunt răsturnate cu "susu'n jos", iar el devine conştient de pierderea pe care a suferit-o. Nu ştim dacă există
salvare, dar cu siguranţă există căinţă. Căinţa din ultima strofă.

3. Poetul se delimitează de restul oamenilor; căderea sa este cu atât mai graţioasă şi mai cumplită cu cât este însoţită de regrete şi de conştiinţa a ceea ce a devenit, dar şi a ceea ce nu este cu adevărat. Poetul nu poate renunţa la iubire atât de uşor pe cât a crezut; nu poate fi asemeni celor ce lasă "pe ochii iubirilor un ban" - metaforă a renunţării pline de cruzime, a renunţării fără resentimente, a uitării. Nu poate crede că în veacul fără-de-zei (trimitere la
binecunoscutul citat al lui Malraux) femeia a decăzut la statutul de sclav pentru că în sufletele bărbaţilor (celorlalţi) este frig şi sărăcie; nu poate înlocui un tiran - detronat! - cu un sclav.
Sufletul lui este un palat, nu o închisoare.

4. ... Sau mai degrabă o cameră a comorii care nu îşi dezvăluie valoarea decât în prezenţa luminii. În distihul final, poetul îşi enunţă jindul după lumină, fără însa a implora - înţelegerea ca prim pas spre ispăşire.

joi, 21 ianuarie 2010

Naşterea

De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei ceşti de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operaţie, îşi îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorinţele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în faţa acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiţie de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni şi toate grijile dulci ale alăptării, hăinuţelor şi numelui au dispărut. În locul tuturor acestor lucruri simte răceala ramelor de metal pe care îşi sprijină picioarele cum îi urcă dintre tălpi spre miezul fiinţei. Şi o uşoară amorţeală deasupra genunchilor flexaţi, acolo unde sunt strânse chingile. Zace imobilizată într-o postură dezonorantă prin senzualitatea ei în faţa doctorului şi a moaşelor, dar frigul, amorţeala şi spaima sunt mai puternice decât pudoarea. Halatul nu îi mai acoperă vintrele. Dacă ar şti că totul depinde doar de cei prezenţi în sală, de aparatele sofisticate ce o înconjoară cu lumini şi sunete ciudate, ar fi liniştită, în ciuda durerii acute ce îi taie din când în când respiraţia. E însă singură aici, întinsă pe patul alb fără cute şi tot Universul îşi face loc prin pântecele ei. Toţi se aşteaptă ca ea să ducă greul, să îşi coordoneze respiraţia, mişcările bazinului şi ale abdomenului, să împingă la momentul potrivit, dar ea nu se poate concentra. A uitat tot. Atâtea lecturi despre etapele teribile ale travaliului scrise de mamoşi pricepuţi, unele serioase, academice, alte pe jumătate glumeţe, atâtea lecturi care să o liniştească, degeaba. Îşi zice că nimic nu te poate pregăti pentru acest moment şi într-adevăr nimeni nu o întreabă dacă este pregătită înainte să înceapă. Ei ştiu mai bine. Ar vrea să spună ceva ca să-i oprească sau să-i întârzie, însă o contracţie neanunţată, ce îi încordează muşchii spatelui şi o aruncă într-o parte, îi transformă protestele într-un geamăt înfundat şi gâlgâit.
Una dintre moaşe îi comunică doctorului gradul de dilataţie, iar cealaltă îi tamponează fruntea, şoptindu-i fără nicio urmă de compasiune: „Respiră!”. Se simte obosită şi descurajată dincolo de marginile oboselii şi ale descurajării. Unde este el? Ar fi trebuit să fie aici, să o ţină de mâna, să îi dea din calmul lui, din puterea lui, iar ea, la rândul ei, să îi transmită prin această conexiune toată durerea pe care o resimte. Astfel arată în imaginaţia ei încălzită de hormoni scena naşterii: cu el prezent la capul ei, cu doctori blânzi şi asistente subţiri si drăguţe, cu un pat moale, cu multe flori şi daruri. Dar el a dezertat – aşteptă afară plimbându-şi laşitatea prin zăpadă –, moaşa care îi face toaleta este masivă şi are mustaţă, miroase pătrunzător a spirt şi a clor, iar ea strânge în palme barele de la marginea patului. Aude iar „Respiră!” şi ea respiră docil până când crampele se estompează iar timpul se dilată şi el lângă tâmplele ei. De la înălţimea staturii sale impozante doctorul o priveşte curios în timp ce îşi îndeasă pe falangele lui groase ca nişte trunchiuri de copaci, mănuşile de cauciuc. Pentru el este o formalitate: prea puţină emoţie şi prea mult automatism. E pregătit să înceapă. Se apleacă cu toţii asupra ei.
Până nu demult, moartea cu tot misterul său laic şi bisericesc, ce afecta definitiv nu numai o singură viaţa ci toate vieţile din jurul locului în care se cuibărea, i se părea cel mai înspăimâtător lucru. Nu îşi închipuise niciodată că tocmai începutul vieţii poate fi mai traumatizant decât sfârşitul ei, că mirosurile ei dulci-acrişoare pot fi mai greţoase decât mirosurile îmbălsămării şi că sfâşierea ei continuă nu cu linişte, ci cu suferinţă. Acum îşi aminteşte de înmormântarea tatălui ei în urmă cu câţiva ani buni şi de tot mănunchiul de trăiri contradictorii ce îi răscoliseră sufletul şi i-l pregătiseră pentru maturitate. Aceasta este adevărata maturitate. În această sală prea puţin încălzită, în această noapte lugubră de februarie cu un amurg prematur, lângă aceşti străini pe care îi simte atât de îndepărtaţi. Se chinuie să împingă de minute bune cu ochii închişi, călcând din ce în ce mai des pe cuiele durerilor. La fiecare crampă cerul ei interior se umple de o ploaie de stele în toate culorile pământului. Ţipetele pe care le aruncă în sus cu buzele ţuguiate sunt ele însele câte un copil al durerilor care se revendică din ea. Copilul celălalt însă se încăpăţânează să nu treacă prin poarta ei de carne deşi s-a poziţionat corect şi îşi caută şi el ieşirea, înotând prin resturile lichidului din placentă. Mâinile doctorului ce umblă în voie prin interiorul ei vlăguit îl caută şi îl îndrumă cu blândeţe, dar ceva se pune împotriva voinţei tuturora. Şi ea la rândul ei îl încurajează. Îl simte cum se rupe de ea, cum se transformă dintr-o umbră într-o fiinţă umană, cum alunecă la vale lăsând-o înaintea unui hău întunecat. „Încă un pic dragul meu! Încă un pic!”. O altă sforţare inutilă, un alt urlet supraomenesc, o altă prăbuşire şi un alt oftat din partea moaşelor nerăbdătoare. Pentru prima dată de la începutul travaliului îşi deschide ochii pentru a-şi împrospăta speranţa; printr-o perdea de ceaţă vede chipul asudat şi schimonosit de încordare al doctorului. Se privesc. El o întreabă fără cuvinte cât mai poate îndura, iar ea îi răspunde în aceleaşi fel că se află în vârful unui munte, într-un loc în care nu mai poate rămâne. De aici, de sus, vede limpede până dincolo de orizont şirul nesfârşit de mame ce îşi încredinţează copii acestei lumii cu un preţ pe care niciodată stirpea bărbătească nu o îl va înţelege. Regretă pentru prima dată că nu a optat pentru cezariană, regretă ca nu a eludat durerea, deşi tocmai această durere parcă o leagă şi mai mult de obiectul umed şi cald ce i se zbate între picioare şi îi alungă dorinţa de fugă prin leşin sau prin moarte. Nu moartea a rămas cel mai înspăimântător lucru; viaţa este o pedeapsa mult mai mare. Pentru câteva clipe o tăcere sinistră se revarsă în încăpere: doctorul şi moaşele tac, ea se reculege, instrumentele nu se mai izbesc cu clinchete în tăviţe, iar aparatele şi-au suspendat activitatea.
Simte şi ea momentul de cumpănă. Tonul steril al conversaţiei ce a ocolit-o până acum i-a dat un sentiment fragil de siguranţă şi echilibru. Oricât de singură este cu monştrii ei, oricât de mult i-a pătruns frigul în oase, oricât de tare a amorţit, ceilalţi îşi joacă rolul fără greşeală. Doar pentru ea este o premieră. Când însă doctorul cere scalpelul, anestezicul local şi injecţia cu adrenalină, se cutremură până în punctul din care izvorăşte energia ei vitală. Chiar şi pruncul i se trage un pic înapoi. Se eliberează de mâinile moaşei ce îi presează umerii de pat şi încearcă să se ridice pe coate. „Liniştiţi-vă, doamnă!” Cum să se poată linişti când i se vorbeşte pe un ton atât de impersonal şi de nefiresc? Fiinţa ei şi fiinţa din interiorul ei sunt nedreptăţite. Sau poate chiar în pericol. Se alimentează din presentimentul unui dezastru. Îşi închipuie că doctorul nu le poate salva pe amândouă şi că este pus în faţa unei alegeri cumplite; că ea trebuie să moară pentru a elibera o altă viaţă. Dragostea de mamă o înnobilează, îi învăluie pruncul ca o armură şi îi măreşte pupilele. Îşi înfige privirea în tavan, acolo unde ar vrea să-şi citească viitorul interzis şi se pregăteşte pentru acea moarte care i se pare acum de râvnit. Nu-şi va vedea copilul mergând pentru prima dată la şcoală, nu îşi va vedea copilul căsătorindu-se sau având copii la rândul său. Nu a plâns până acum de durere; plânge acum cuprinsă de o înduioşare fără margini, iar lacrimile îi udă obrazul şi urechile. Este prea ameţită pentru a înţelege că doctorul va face doar o mica incizie pentru a lărgi orificiul prin care osul tare al craniului nu poate trece. Nu înţelege nici după ce i se explică întreaga procedura de câteva ori.
Contactul cu lama scalpelului – mai mult o gâdilătură în zona pelviană – o găseşte într-o lume fermecată şi strălucitoare, în care suferinţa nu poate pătrunde, plină de arome si de flori, creată anume pentru sfinţi. Se leagănă în braţele beatitudinii induse de anestezie, până când o trezeşte chipul rotund ca o lună al moaşei. „Împingeţi acum! Încă un pic!”. Împinge. Împinge iar gândurile ei se dezbară de spaime şi zboară lin cu aripi de fericire spre tatăl copilului pe care şi-l închipuie om-de-zăpadă în faţa spitalului, spre mama ei ce vine cu trenul spre Bucureşti tocmai de la Iaşi, spre tatăl ei ce o priveşte de pe un tron de nori, spre mustaţa moaşei ce i se pare acum atât de drăgălaşă, spre doctorul pe care îi vine să-l îmbrăţişeze şi nu în ultimul rând spre copilul ei pe care îl simte ieşind din ea şi intrând într-o lume încă imperfectă, cu o viaţă pe care tocmai prin suferinţa cu care a fost plătită merită să fie trăită până la ultima ei cotitură. Îi este atât de cald încât amorţeala din membre devine de plumb. Oftează adânc fiindcă tot golul rămas înăuntrul ei se umple de dragoste; o dragoste atât de perfectă încât înlocuieşte ombilicul tăiat de mâna sigură a doctorului cu alte funii de zeci de ori mai trainice şi mai lungi, pe care nimeni, niciodată nu le va mai putea tăia. Miracolul întâmplat în seara de Crăciun în urmă cu mai bine de două mii de ani pe care l-a celebrat de atâtea ori până la vârsta adultă, miracol care se repeta şi aici cu ei, îi transformă pe amândoi în personaje biblice. Fecioara şi Pruncul.
Îşi doreşte să-l vadă; este mai mult o curiozitate fiindcă deja îl simte prezent în aceeaşi încăpere cu ea. Copilul a încăput însă în mâinile celor două moaşe şi este gata să dea primul examen al vieţii sale. Înainte de a fi şters şi împăturit în feşi, doctorul îi măsoară frecvenţa cardiacă, respiraţia, tonusul, reacţiile şi coloritul; îl apucă de picioare şi îl loveşte cu palma peste fund fără menajamente. Plămada cenuşie şi murdară însă tace. Se încolăceşte ca un mic vierme, se crispează, îşi deschide gura pentru a sorbi cu nesaţ aer, dar tace cu înverşunare. Ca un mucenic, gândeşte ea fără a împărtăşi temerile doctorului care îi mai aplică la fund o a doua palmă; ea sufla asupra pruncului iar el, străbătut de un fior, ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit, scoate un urlet acut şi modulat. Scorul Apgar este opt, dar ei nu-i pasă fiindcă tocmai ascultă cântecul unui înger. Îşi exprimă încă o dată dorinţa de a-l vedea. „Doar o secundă, pentru că trebuie să vă coasem!”
Din coconul alcătuit din feşi nu îi ies în afară decât braţele şi capul. Are o carnaţie roz, translucidă pe alocuri şi atunci când îşi forţează plămânii cu ţipetele lui sănătoase face gropiţe în obraji. Se încruntă când mama sa îl cuprinde în braţe şi îi sărută ochii întredeschişi, dar nu se linişteşte. E dolofan şi pielea lui face pliuri când dă din mâini. Degeaba încearcă ea să recunoască pe chipul lui urme ale trăsăturilor ei sau ale soţului. Urechile, buzele, ochii sunt toate la locul lor, dar poartă încă amprenta locului din care coboară; a locului unde toţi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea Lui – Raiul. A locului unde şi ea a urcat pentru a şi-l alege. Deşi ştie prea bine adevărul, se amăgeşte totuşi că ochii lui moştenesc culoarea albastru-spălăcit de la tatălui ei pentru a dedica această nouă viaţa iubirii părinteşti.
Momentul de tandreţe a trecut. Copilul i-a fost aproape smuls din braţe de o moaşa autoritară, iar acum din nou lumina tăioasă a lămpilor o forţează să îşi închidă ochii. Doctorul aplecat asupra ei mânuieşte cu îndemânare acul încovoiat prin urechile căruia este trecută aţa ortopedică. În ciuda stării de rău în care se cufundă are senzaţia că a uitat ceva. Îşi adună fărâmele gândurilor: copilul va fi bine; soţul ei probabil se va dezgheţa la cârciumă cu prietenii; mama sa va ajunge peste câteva ore în Bucureşti; socrii îi vor vizita de dimineaţă. Zâmbeşte, deşi tocmai atunci doctorul înfige acul în carnea ei: va afla mâine sexul copilului.