joi, 30 decembrie 2010

(CCXCI) (El către ea)

Mă chemi să calc prin tine ca printr-o altă lume,
Să lepăd la hotare trecutul meu întreg,
Să mă dezbrac de piele, să-mi inventez alt nume
Şi să mă-ncred în vorba-ţi pe care n-o-nţeleg.
Dar eu sunt cel de astăzi şi de aici!… În tine
Am simţurile moarte şi nu sunt cel dintâi,
Mi-s gândurile parcă întoarse şi haine
Şi nu-mi mai ştiu nici mâna cu care te màngâi.
De ce mă ceri ‘năuntru şi mă zideşti în uşă,
Când cel ce te adoră afară doar pot fi?
De-am să mă uit cu totul voi fi ca o păpuşă
Cu care dormi în braţe dar nu o poţi iubi!
  Doar liberă Iubirea cu mine se perindă
  Prin faţa ta şi creşte privindu-se-n oglindă!

30.XII.2010

miercuri, 29 decembrie 2010

Big Bang de Simon Singh


(27-29 dec)
www.simonsingh.net
Review

Update:

Adaug la acestă postare rezumatele capitolelor drept note de lectură:


Capitolul 1 Începuturile

La început, oamenii, explicau totul prin mituri, zei şi monştrii.

1. În sec al VI-lea BC, în Grecia filozofii au început să vorbească despre Univers în termenii fenomenelor naturale (nu supranaturale)

Protosavanţii greci căutau teorii şi modele care să fie:
-         simple
-         precise
-         naturale
-         viabile

Ei au fost în stare să măsoare dimensiunea pământului, a soarelui şi a lunii, precum şi distanţele dintre ele, făcând apel la:
-         experiment/observaţie
-         logică/teorie + matematică

Astronomii greci au ajuns la un model geocentric fals în care soarele, stelele şi planetele se rotesc în jurul unui pământ fix.

2. Când modelul geocentric dădea greş, astronomii răspundeau cu soluţii ad-hoc (de ex. Epiciclurile lui Ptolemeu explicau mişcarea retrograde a planetelor)

Teologii îi îndemnau pe astronomi să rămână fideli modelului geocentric, conform cu Biblia.

3. În sec al XVI-lea
Copernic a elaborat un model heliocentric al Universului, în care Pământul şi celelalte planete se roteau în jurul Soarelui. Era simplu ţi destul de precis.

Din păcate modelul heliocentric a fost ignorat pentru că:
-         autorul lui era practic necunoscut
-         modelul sfida bunul simt
-         era mai puţin exact decât modelul lui Ptolemeu
-         conservatorismul religios (şi ştiinţific) înăbuşă gândirea originală

4. Modelul lui Copernic a fost îmbunătăţit de Kepler folosind observaţiile lui Tycho. El a arătat că planetele urmează orbite (uşor) eliptice, nu circulare. Acum, modelul heliocentric era mai simplu şi mai precis decât modelul geocentric.

5. Galilei a susţinut modelul heliocentric. El a folosit telescopul care a dezvăluit că Jupiter are luni, Soarele are pete, iar Venus are faze, ceea ce contrazicea vechea teorie şi o confirma pe cea nouă.

Galilei a scris o carte în care explica de ce modelul heliocentric era corect. Din păcate, în 1633, Biserica l-a persecutat pe Galilei şi l-a obligat să retracteze.

În secolele următoare, Biserica a devenit mai tolerantă. Astronomii au adoptat modelul heliocentric, iar ştiinţa a înflorit.

6. Pe la 1900, cosmologii au tras concluzia că Universul nu a fost creat, ci a existat dintotdeauna. Nu aveau nicio dovadă în sprijinul acestei teorii. Ipoteza Universului etern nu era decât un mit.

7. Cosmologii din sec XX s-au întors la marea întrebare şi au abordat-o ştiinţific:
Universul a fost creat?
sau
A existat dintotdeauna?



Capitolul 2 Teorii ale Universului

1. Pe la 1670, Cassini a demonstrat ca lumina ar putea avea o viteza finita observând unul dintre sateliţii lui Jupiter

Viteza luminii s-a dovedit a fi de 300000 km/s.

2. Savanţii din epoca Victoriană credeau ca Universul e umplut cu eter – un mediu prin care se propaga lumina.

Se credea ca viteza luminii era măsurata in raport cu eterul.

Prin urmare, cum Pământul se mişca prin spaţiu, el trebuia sa se mişte si prin eter, dând naştere unui “vânt eteric”. Astfel, viteza luminii care se propaga împotriva vântului eteric trebuia să difere de cea a luminii care se propagă în acelaşi sens cu vântul eteric.

În 1880, Michelson şi Morley au testat aceasta concluzie şi au găsit că vitezele nu diferă. Astfel s-a demonstrat că eterul nu există.

3. Dacă lumina nu se propagă prin eter, atunci Albert Einstein a arătat că:
- viteza luminii este constantă în raport cu observatorul,
ceea ce intra in contradicţie cu ce ştim despre toate celelalte forme de mişcare.

A avut dreptate.

Cu această presupunere (+ relativitatea galileană) Einstein a elaborat Teoria relativităţii speciale (1905). Conform ei, Spaţiul si Timpul sunt flexibile si alcătuiesc o entitate unica numita spaţiu-timp.

1915 – Einstein a elaborat Teoria Generala a Relativităţii, o noua teorie a gravitaţiei, mai bună decât cea a lui Newton, fiindcă e valabila si in regiuni cu gravitaţie intensa (de ex. în apropierea stelelor).

4. Teoria lui Einstein despre gravitaţie şi cea a lui Newton au fost testate studiindu-se:
- orbita lui Mercur si
- devierea luminii in apropierea Soarelui (1919)
În ambele cazuri Einstein a avut dreptate, iar Newton s-a înşelat.


5. Cu noua sa teorie a gravitaţiei, Einstein a studiat Universul ca întreg.

Problemă: - Atracţia gravitaţionala ar duce la colapsul Universului.
Soluţie: - Einstein a adăugat constanta cosmologica la relativitatea generala.

Aceasta produce un efect antigravitaţional, care ar opri prăbuşirea Universului, ceea ce corespunde perspectivei generale asupra unui univers static şi etern.

6. Între timp Friedmann şi Lemaitre au ignorat constanta cosmologica şi au propus un Univers care ar putea fi dinamic.

Ei au descris un Univers în expansiune.

Lemaitre a introdus notiunea de Atotputernicul Atom primordial compact, care ar fi explodat, s-ar fi extins si ar fi evoluat devenind Universul de azi.

ð     Numim acum acest model modelul Big Bang al Universului

Univers Big Bang?
Contra
Univers static si etern?

Friedmann, Lemaitre si Universul lor in expansiune sunt ignoraţi.

Fără dovezi observaţionale in sprijinul lor, modelul Big Bang era suferind.

Majoritatea savanţilor au continuat sa creadă intr-un Univers static si etern.


Capitolul 3 Marea Dispută

1. Astronomii au construit telescoape tot mai mari si mai bune.

Ei au explorat cerul si au măsurat distantele pana la stele.

2. Pe la 1700, Herschel a arătat ca Soarele e înglobat într-un grup de stele – Calea Lactee.

Aceasta este galaxia noastră, poate singura galaxie.

3. 1781Messier a catalogat nebuloasele (pete palide) care nu păreau să fie stele (puncte de lumina distincte).

Marea dispută privea natura nebuloaselor:
ð     sunt corpuri din Calea Lactee sau
ð     sunt galaxii separate

Este Calea Lactee unica galaxie?
sau
Galaxiile sunt răspândite pretutindeni in Univers?

4. 1912 Henrietta Leavit a studiat stelele variabile cefeide şi a arătat ca perioada lor de variaţie poate fi folosita pentru a determina strălucirea lor reala şi distanţa până la ele.

Astronomii dispuneau acum de o riglă pentru a măsura Universul.

5. 1923 Edwin Huble a identificat o variabilă cefeidă într-o nebuloasă şi a dovedit ca se afla la mare distanta de Calea Lactee! Prin urmare, nebuloasele (cele mai multe dintre ele) erau galaxii separate, fiecare alcătuită din miliarde de stele, aşa cum e şi Calea Lactee.

Universul e plin de galaxii.

6. Spectroscopie – diferiţi atomi emit/absorb anumite lungimi de unda ale luminii, astfel încât astronomii au studiat lumina stelelor pentru a vedea din ce sunt alcătuite.

Astronomii au observat că lungimile de undă din lumina stelelor erau uşor deplasate. Aceasta se putea explica prin:
Efectul Doppler:
-         pentru o stea care se apropie, lumina e deplasată spre lungimi de undă mai mici (deplasare spre albastru)
-         pentru o stea care se îndepărtează, lumina e deplasată spre lungimi de undă mai mari (deplasare spre roşu)

Majoritatea Galaxiilor par sa fuga de Calea Lactee (prezintă deplasare spre roşu).

7. 1929 Huble a arătat ca există o relaţie directă între distanţa până la o galaxie şi viteza ei.

Aceasta poartă numele de Legea lui Hubble:

Dacă galaxiile se îndepărtează, atunci:
a)      Mâine ele vor fi mai departe de noi
b)      Dar ieri se aflau mai aproape
c)      Iar anul trecut erau încă şi mai aproape
d)      La un moment dat din trecut toate galaxiile trebuie să fi fost exact în acelaşi loc cu noi.

Măsurătorile lui Hubble păreau să ducă la concluzia că Universul a început într-o stare mica şi condensată, iar apoi s-a extins. În prezent, expansiunea lui continuă.

Este aceasta o dovada in favoarea modelului Big Bang?

Capitolul 4 Hoinarii Cosmosului

1. Lemaître a luat observaţiile lui Hubble privind expansiunea Universului drept dovezi că modelul Big Bang al Universului (creaţie si evoluţie) era corect.

2. Einstein şi-a schimbat părerea ţi a susţinut modelul Big Bang.

ð     dar majoritatea savanţilor continuau să creadă în modelul tradiţional al unui Univers etern şi static.
ð     Ei au criticat modelul Big Bang fiindcă din el rezulta că Universul era mai tânăr decât stelele pe care le conţine

Univers Big Bang
contra
Univers etern  şi static

Partizanii Big Bang-ului trebuiau să găsească o dovadă că teoria lor era corectă. Alminteri, Universul etern şi static ar fi rămas teoria dominantă.

Fizica atomică era un domeniu vital pentru testare: putea oare explica modelul Big Bang de ce atomii uşori (de ex. hidrogenul si heliul) sunt mai răspândiţi decât atomii grei (de ex. fierul si aurul) în Universul de astăzi?

3. Rutherford a dedus structura atomului.

Nucleul central conţine protoni (+) şi neutroni, iar în jurul lui se rotesc electroni. (-).

Fuziune: Doua nuclee mici se unesc pentru a forma un nucleu mai mare şi eliberează energie. De asta străluceşte soarele!

4. Anii 1940 -  Gamow, Alpher si Herman au descris Universul Timpuriu ca pe o supă simplă şi densa de protoni, neutroni si electroni. Ei sperau să poată forma atomi tot mai mari prin fuziune la temperatura ridicată a Big Bang-ului.

Succes: Big Bang-ul putea explica de ce în alcătuirea Universului de azi sunt 90% sunt atomi de hidrogen şi 9% sunt atomi de heliu.

Eşec: Big Bang-ul nu putea explica formarea atomilor mai grei decât heliul.

5. Între timp, Gamow, Alpher si Herman au prezis că un ecou luminos al Big Bang-ului trebuie să fi fost emis la 300000 de ani după momentul creaţiei şi ar putea fi detectat în prezent.

Descoperirea acestui ecou ar dovedi existenţa Big Bang-ului, dar nimeni n-a căutat aşa-numita radiaţie cosmică de fond de microunde (CFM).

6. Tot în anii 1940 Hoyle, Gold şi Bondi au propus modelul stării staţionare, conform căruia Universul se află în expansiune, dar e creată materie nouă care formează noi galaxii în interstiţiile crescânde dintre galaxii.

Ei susţineau că Universul evoluează, dar în ansamblul lui rămâne neschimbat şi durează dintotdeauna.
Aceasta perspectiva era compatibilă cu deplasările spre roşu observate de Hubble şi înlocuia modelul tradiţional de Univers etern şi static.

Disputa cosmologică se concentra acum asupra acestor modele:

Univers Big Bang
şi
Univers Staţionar

Cosmologii erau împărţiţi în două tabere care susţineau cele doua modele.


Capitolul 5 Schimbarea paradigmei

1. 1950 – Comunitatea cosmologică era scindată între partizanii Big Bang-ului şi partizanii modelului stării staţionare. Înainte de a stabili care descriere a Universului e cea corectă, trebuia să se răspundă la unele întrebări:

Dacă a existat un Big Bang atunci:
-         De ce Universul e mai tânăr decât stelele?
-         Cum s-au format elementele grele?
-         Unde se afla radiaţia CFM?
-         Cum s-au format galaxiile?

2. Mai întâi Baade şi apoi Sandage au recalibrat scara distanţelor până la galaxii şi au arătat că Big Bang-ul prezicea de fapt un Univers mult mai bătrân, compatibil cu vârstele stelelor şi galaxiilor din el.

3. Hoyle a reuşit să explice apariţia elementelor grele şi a arătat că ele s-au format prin fuziune în centrul stelelor bătrâne.

Problema nucleosintezei fusese rezolvată:
-         elementele grele s-au format în stelele muribunde
-         elementele uşoare s-au format curând după Big Bang.

4. Anii `60 – Radioastronomia a dus la descoperirea unor noi galaxii (galaxii tinere şi cuasari) care păreau să se afle doar la distanţe foarte mari.

Aceasta distribuţie neomogenă a galaxiilor contrazicea modelul stării staţionare care pretindea ca Universul era în lunii mari pretutindeni la fel.

Aceasta observaţie era însă în deplin acord cu modelul Big Bang.

5. Mijlocul anilor `60 Penzias şi Wilson au descoperit din întâmplare radiaţia CFM prezisă de Alpher, Gamow şi Herman în 1948, aducând o dovadă puternică în favoarea Big Bang-ului.

(Aceasta descoperire întâmplătoare a fost răsplătită în 1978 cu premiul Nobel.)

Aproape toţi cosmologii au trecut în tabăra Big Bang-ului.

6. 1992 – Satelitul Cobe

A descoperit uşoare variaţii în radiaţia provenind din diferite parţi ale cerului, ceea ce indică uşoare variaţii în densitatea Universului Timpuriu care au putut constitui germenii formării galaxiilor.

ð     Schimbarea paradigmei de la Univers Etern la un Univers Big Bang s-a încheiat.


Modelul Big Bang s-a dovedit a fi corect!

SFĂRŞIT



  

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Caverna

(pentru Gheorghe Rechesan)

glandele mele lacrimare secretă acid

l-am lăsat să se scurgă pe dinăuntru
până când într-o dimineaţă
m-am trezit cu o cavernă în suflet

o cavernă
în adâncul căreia forfoteau diavoli
o cavernă
în care nu puteam să cad fiindcă nu exista mai jos
o cavernă
cu un ecou înmiit

şi astfel din acea dimineaţă
râsul meu ajunge la îngeri

joi, 23 decembrie 2010

(CCXC)

De veacuri în derivă, tot sufletu-mi, cu plânsul,
L-am prefăcut în groapă pentr-un imens cavou
Al dorurilor, însă, pe când săpam, într-însul
Mi s-a născut şi râsul cu-n înmiit ecou.
La fiecare treaptă a coborârii mele
Tot mai adânc în mine, în noapte şi în Iad,
Mi-am aninat tablouri cu hohote în stele
Şi m-am simţit mai vesel, căci nu puteam să cad.
Îţi datorez acestea: pot străluci-n afară
Lăuntricele-mi goluri ca Phoenix în azur,
Fiindcă tu,-ntr-o clipă, pentru întâia oară,
M-ai molipsit de viaţă cu zâmbetul tău pur.
  M-ai învăţat, Iubito, ca doar atunci când sângeri
  Pe dinăuntru, râsul ţi-ajunge pân’ la îngeri.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

(CCLXXXIX)

Nu-i spune Frumuseţii pe nume! Nu învaţă
Nici Dragostea-n oglinda cuvintelor de fum,
Nici Fericirea-n cercul acelor ce-o răsfaţă,
Ci şovăiala, lenea şi-orgoliul, postum.
I-o veşnică răscruce viaţa ce-i oferă
Ofrande-nveninate cu basme din gablonz
Şi nu va şti că suntem doar jumătăţi de sferă
Şi cum e s-ai pe ţeavă doar pentru tine glonţ…
De-aceea eu în preajmă-ţi voi sta cu îndârjire,
Arzându-mi fiecare pornire-n creuzet;
Voi fi sărac în vorbe şi darnic în iubire
– Pe drumul meu va scrie – de-ai să-l alegi! – „Poet”.
  Îţi spun: Nu eşti frumoasă ca să atragi în cleşti
  Iubirea; eşti frumoasă pe cât de mult iubeşti!

Variantă distih final:
  Şi am să-ţi spun: Frumoasă ca să atragi nu eşti...
  Iubito, eşti frumoasă pe cât de mult iubeşti.

vineri, 10 decembrie 2010

voi creşte...

voi creşte adânc încet şi neştiut
cum obişnuiesc să crească iarna
copacii sau unghiile-n carne
până când voi avea statura morţii
şi atunci nu voi mai roşi în faţa ei
voi avea îndrăzneala să o invit la
un furibund passo-doble sa o privesc
cum privesc înapoi oglinzile
să-i şoptesc complimente să-i şoptesc
eşti frumoasă – cu braţele tale
de care nici lumina nu poarte scăpa
şi cu fragilitatea ta la zero absolut
eşti frumoasă eşti frumoasă
mai frumoasă decât amanta mea
rutinată pe care o chem în pat
în fiecare noapte şi pe care o alung
apoi în fiecare dimineaţă cu câtă
voluptate mă prind cu ramurile
de rădăcini şi câtă viaţă îmi extrag
din aşteptarea acelei vârste
când voi avea statura morţii

duminică, 5 decembrie 2010

(CCLXXXVIII)

Fiorul prin vertebre înşurubat coboară,
Căci n-am crezut vreodată că mintea mea din malţ
Şi inima-mi umflată ca un balon – uşoară,
Atât de sus cu tine eu pot să le înalţ.
Juma'te fericire şi jumătate spaimă...
E-un germene-al ratării în fiecare zbor
Şi chiar de peste umeri ca nişte aripi stai, mă
Uit înapoi c-un vaiet şi-n jos şovăitor.
Ca pe-un Icar mă arde un soare al iubirii.
Ţi-s braţele de ceară? Ai dor în temelii?
Ne vom schimba în duhuri cu darul nemuririi
Sau peste tot trecutul noi ne vom prăbuşi?
  Cu gândurile-acestea sunt tot mai singur sus,
  Căci îndoiala-n aer e o cădere-n plus!

joi, 2 decembrie 2010

Noiembrie

Coboară cioclii gerului din lună
Purtându-mă pe umeri spre fiord,
Căci fără tine în trecuta lună
- Noiembrie-am făcut atac de cord.

C-un pumn de zile - cuie de tristeţe,
Mi-au sigilat tot cerul la sicriu.
Mai am în mine-un strop de tinereţe;
Îngroapă-mă în tine încă viu.

Nu-mi aşeza drept cruce înc-o jalbă!
Prin gheaţa încă proaspătă m-atinge
Doar vina că mai singură te las,

Că nu mai esti, de-atâta negru, albă,
Că lacrime deasupra mea vei ninge
Şi c-ai s-aştepţi al verii parastas.

miercuri, 1 decembrie 2010

ridică-te

ridică-te... o noua zi la intersecţia dintre viaţa visată
şi viaţa netrăită… întotdeauna exista varianta drumului
care se înfundă… de ce alegem drumul care continuă
la nesfârşit la nesfârşit... am mai fost pe aici nu nu este
o zi noua nici măcar pentru mine… şi atunci ce-ar fi
dacă la baie aş umple cada cu sânge din venele clădirii
şi m-as cufunda în ea până când mi s-ar umezi creierul
doar câteva secunde ar face diferenţa câteva secunde…
şi atunci ce-ar fi dacă la bucătărie aş căuta să-mi unesc
linia vieţii cu linia dragostei folosind cuţitul… doar
câţiva centimetri ar face diferenţa câţiva centimetri…
şi atunci ce-ar fi dacă aş privi mai atent prin ochiul
aragazului până când focul s-ar urca pe mine… doar
câteva grade ar face diferenţa câteva grade… şi atunci
ce-ar fi dacă aş deschide fereastra pentru a lăsa vestul
să intre şi m-aş apleca în afară până când legea
gravitaţiei ar fi de neevitat… doar câteva grame ar face
diferenţa câteva grame… ridică-te… acestea sunt
drumurile care se înfundă… mă gândesc la ele
în timp ce îmi fac duş îmi timp ce îmi tai pâinea
în timp ce îmi pregătesc omleta în timp ce ies pe uşă…
moartea este alcătuita din aceleaşi patru elemente…
o poţi întâlni în fiecare zi… în fiecare zi ridică-te…

luni, 29 noiembrie 2010

zeul cel mare

împlineam vârsta răstignirii… în arena era întuneric,
iar îndoiala nu mă părăsise… şi atunci zeul cel mare
s-a apropiat de mine şi mi-a spus masându-mi sufletul:
eşti pregătit! eu nu mai pot face nimic pentru tine!
când erai mic şi nu-mi înţelegeai legile te-am învăţat
cu frica drumul uneori te-am si amăgit tocmai ca să te duci
spre moarte cu liniştea cu care te duceai la culcare
ai crescut ai învăţat lecţia timpului iar eu ţi-am devenit
tata dar nici blândeţea nu este suficentă de-acum
eşti şi tu un zeu iar eu nu te mai pot apăra
nu mai ai nevoie de mine eşti pregătit! eşti singur!
hai intră în arena şi înfruntăţi adversarii…şi atunci
luminile din arena s-au aprins… eu contra tuturor
celorlalţi zei… un singur spectator… zeul cel mare

femeie vinovată...

femeie vinovată de fiecare cui
ce îmi străpunge limba în noaptea cu pistrui;
de sorii morţi sub pleoape; de frigul din noiembre,
ce îmi fărâmiţează scheleticele membre;
de capul spart de vise ca oul lui Columb;
de nara ce-mi strănută prin lanul de porumb;
de vorbele tăiate cu dinţi ca ghilotina;
şi de urechea-n care s-a rătăcit lumina;
de ploaia tot mai deasă ce mi se-ncurcă-n păr;
de gânduri otrăvite cu boabe de-adevăr;
de glonţul ce aşteaptă apelul lângă tâmplă;
şi-n general de toate câte mi se întâmplă…
mă-ntorc după o lungă zidire în deşert
să-ţi spun cu groază-n suflet „iertându-mă, te iert!”;
te iert cum El te iartă;  şi cu iertarea mumii
ce te ajunge şi pe fruntariile lumii;
te iert ca o sentinţă de mâine până ieri,
chiar dacă tu iertarea  nicicând n-ai să mi-o ceri;
te iert c-eres şi silă, cum ierţi de  talpă-o râmă;
te iert căci peste suflet tot trupu-mi se dărâmă
şi moartea plictisită în humă nu aşteaptă;
te iert căci poate astfel o-ntârzii cu o treaptă;
te iert cu-nţelepciunea cu care ierţi nebuni;
te iert că n-am scăpare; te iert ca să îţi spun…
că-mi sângerează limba; că-s ameţit de toamnă;
că nu mai ştiu nici somnul nici focul ce-nseamnă;
că fără spor mi-e fuga-n zigzag de orizont;
că am ieşit din mine şi vârful mi-este bont;
că-s peste tot dezastre; că viaţa are colţi
şi o trăiesc în beznă la două mii de volţi;
că tot ce mi se-ntâmplă cu tine are rost;
că fără tine-s schimnic; că fără mine-ai fost
femeia tuturora, femeia nimănui;
că mi-ai trezit în sânge milioanele de pui;
şi că de toate astea eşti vinovată cert;
şi că în toate astea-s motive să te iert.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Să plec...

Să plec de-acum?! Ce drum îmi mai rămâne
Spre orizontul negru şi imund,
Când drumurile se întorc spre tine
Pe-acest pământ, de dor tot mai rotund?

Să plec de-acum?! Nu ăsta este leacul
Greşelii şi-al condiţiei de om.
Ce dacă între noi se-ntinde veacul
Sau frontiera scurtă de atomi?

Să plec de-acum?! Nu repeta cuvântul
De două ori; de nu ai sa mă ierţi,
Cândva voi sta în praguri îngânându-l,
Iar tu-ai să strigi iertarea la pereţi!

Să plec de-acum?! N-am să îţi pun sub lupă
Purtările şi n-am să te recuz,
Dar nu am să mai fiu acelaşi după
Scăderea ce ne dă cu unu-n plus;

Deci încă predic dorul de pereche
Când fuga e scăparea din eşec.
De la distanţa buzei de ureche
Îţi dau răspunsul limpede: Nu plec!

marți, 16 noiembrie 2010

Vara indiană

Vara indiană îmi înseamnă fruntea cu mirul
După-amiezii. O nouă credinţă îmi izvorăşte
Din piept. Te Deum. Un vis ciclic, neîntrerupt
De nicio dimineaţă. Contururile lucrurilor
Se topesc devenind aure. Oamenii sunt mai neclari
Decât îngerii coborâţi din lumină. Copacii
Se scutură de aripi. De poame. Şi de păcate.
Trăiesc nostalgia unor iubiri şi a unor anotimpuri
Ce se întâmplă în timp ce n-ar trebui
Să se întâmple. Ar trebui să-mi fie frig
Pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi totuşi iată:
Hazardul dispare şi totul începe să aibă un sens.
Drumurile se îndreaptă şi se termină cu parcuri.
Blocurile devin steiuri. Metalele devin aur
Iar carnea – duh prin sublimare… Sunt Faust.
Înţelepciunea bătrâneţii în trupuri tinere. Sunt Faust
– Beat de presimţirea iubirii şi de iminenţa
Morţii într-o competiţie strânsă… Aerul îngheaţă
Uneori în plămâni ca o ameninţare. Şi atunci
Îmi întind şi mai mult fruntea şi îmi opresc
Inima pentru a prinde clipa. Vara indiană.
Iubirea verticală. Şi pe Ea. Ea – regăsita.

luni, 15 noiembrie 2010

Copilei

I
De când frigul toamnei
Calcinează oase,
Cu singurătatea
Fac un compromis
Şi-ţi trimit mesaje
Verzi şi dureroase
Ca un urlet peste
Marele abis.

II
După-atâtea clipe
Puse la-olaltă,
Talia clepsidrei
S-a lărgit prea mult
Şi-ncheind spirala
Vieţii într-o haltă,
M-am oprit cu tine
Timpul sa-l ascult.

III
Înainte-i negru...
Dar privind în spate
Văd o sinuoasă
Cale printre ani;
Am cules de-a valma
Vise şi păcate,
Iar de ele-n traistă
Nu încap şi bani.

IV
Ţi le las pe toate
- Nu ca o povară -
Ci ca mărturie-a
Unui crud destin;
Cuşcă mi-a fost trupul,
Sufletul - o fiară
Şi de foame mi l-am
Devorat deplin.

V
Moartea mă presimte
Cum îi dau târcoale,
Da-m s-o prind în gheare
Într-o bună zi;
O să aibă grijă
Unii, în urale,
Să-mi arate unde
O mai pot găsi.

VI
O să-ntrebe alţii
Cine-am fost, pe cine,
Cum, de ce si unde
Oare am iubit.
Lasă-i să-mi dezbrace
Faptele de bine
Şi să îmi transforme
Umbra într-un mit!

VII
Alţii-apoi vor trage
Prea uşor concluzii
Despre rest; vor spune
Că am fost obtuz,
C-am călcat în străchini
Şi-am vânat iluzii,
Însă juriul asta-n
Silă îl recuz.

VIII
Nu am fost nici înger,
N-am sfinţit pământul,
Nu am fost nici harnic
Şi nici înţelept,
Însă doar 'nainte-ţi
Am să-mi sting avântul
Şi voi sta în boxa
Acuzării drept.

IX
Pregăteşte-mi locu-n
Sufletu-ţi de-a latul;
Judecă-mă aspru,
Însă mai târziu,
Când vei înţelege
În sfârşit păcatul
De a fi prin lumea
Asta moartă, viu.

X
Îţi voi sta 'năuntru
Astfel pentr-o vreme,
Nemişcat şi rece,
Ca-ntr-un mare dric,
Până când  uitarea
Şi-alte noi probleme
Mă vor face-n tine
Ne-nsemnat şi mic

XI
Tu - sculptură-n carne -
Ce-mi imită chipul
Prin înnoitoare
Umede oglinzi,
Vie fii la rându-ţi;
Nu-ncerca nisipul
Ce se scurge-n palme
Cu regret să-l prinzi!

XII
Du-mă mai departe,
Într-o altă viaţă;
Liniştea şi pacea
Eu le voi plăti,
Stând de veghe noaptea
Până-n dimineaţă 
Somnului de tihnă
Alor tăi copii.

XIII
Rădăcina-ţi dreaptă
Se întoarce iată
Unde îi e locul -
Dincolo - în lut.
Te iubesc! Mă iartă,
Prea-iubită fată,
Chiar de-mi cer iertare
Doar cu un sărut!

XIV
De când frigul toamnei
Calcinează oase,
Cu singurătatea
Fac un compromis
Şi-ţi trimit mesaje
Verzi şi dureroase,
Ca un urlet peste
Marele abis.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Iunie


În Iunie bat fluturii la poarta
Înmiresmată-a florilor cu-aripa,
Şi-n zborul lor îmi oglindesc risipa
De gânduri ce îmi încovrigă soarta.

Sub cerul gol – căci Zeii-şi uită pipa –
Un porumbel îşi mângâie consoarta,
Copiii sar ca nişte purici coarda,
Iar eu mi-agăţ în cuiul tâmplei clipa.

E-atât de cald de parcă din seminţe
De stele cresc deasupra mii de sori,
De parcă sunt un puzzle de dorinţe

De vise, de acorduri şi culori,
De parcă-s strâns în braţe de fiinţe
De foc şi-ncet îmi intră vara-n pori.

29-30 X 2010

duminică, 17 octombrie 2010

Foaia de hârtie

Sunt gelos! În rafturi poezia-mi calpă
S-a ascuns de faima altor geniali
Scriitori şi-n faţă Desdemona albă
Îmi aşteaptă pana ca pe un pumnal.
‘Şi-oglindeşte galeş pe retină-mi nurii
Ca Morgana – ştima din deşertu-arid –
Şi, privind la rându-mi către ea, mă-nfurii,
Fi’ndcă-mi văd în suflet mincinosul vid.
Umbra mi se-ntinde neagră peste coală,
Însă-mi doarme-n leagăn sexul lung şi-obez –
Euterpe. Fila e atât de goală!
Şi-mi lipseşte forţa să o violez.
  Într-o clipă moartă, ca s-o fac să plângă,
  O alung strivind-o ghem în palma stângă.

16.10.2010

vineri, 8 octombrie 2010

Mai

Se-mbujorează florile-n pervaze;
Ciocnesc în grupuri, zâmbete, amicii
Şi-n clipele de-odihnă-ale Furnicii,
De 1 Mai, în miez, oraşul treaz e.

Pe malul zării, val de artificii;
Din Orient, în vela zilei, raze
Abat norodul ostenit spre oaze
În care-aşteptă berile şi micii.

Ademeniţi pe-oglinda străvezie,
Delfini de zahăr zburdă-n cerc; perechi,
Din rana caldă-a sufletului, raze

De dragoste, în marea de topaze,
Aruncă şi spre-adâncuri se îmbie
În dansuri cu cireşe la urechi.

10 III 2008
11 Martie 2008

Aprilie

Aprilie – o horă de petunii;
Miresme moi şi calde ce îmbată
În dimineţi de miere câte-o fată
Şi toţi băieţii ce-o privesc ca hunii.

Se umflă ziua; plouă câteodată
Şi-apoi iar soare. La-nceputul lunii
E-o sărbătoare veselă-a minciunii
Şi alta tristă-a Celui-Fără-Pată.

Mi-e sufletul amorf în creuzetul
Încins al primăverii – ochii ei,
Ca două păsări ce se-ntorc în bietul

Parc străjuit de carpeni şi de tei,
În noi matriţe au trezit poetul.
Aprilie – aleargă-n mine miei.

17 II 2008

Martie

În Martie – o scurtă aritmie:
Pe pajiştea retinei trec lăcuste
Cu salt seducător, cu toc si fuste;
Şi-n urma lor culorile învie.

Prin parc, pe stradă şi-n autobus te
Atacă-n zori, la prânz şi la chindie,
Cu zâmbete, cumplita seminţie
Ce vrea din grâul dragostei să guste.

Cetate cucerită; robii poartă,
Mugind haotic, apucaţi de streche,
Tribut – podoabe pentru gât, ureche

Sau degete şi flori la Noua Poartă.
E Martie. Oftez! Ce tristă soartă:
Doar eu sunt un erou fără pereche!

14 II 2008

Februarie

Februarie. Se-ascute lancea ierbii;
Grăbite păsări îşi înnoadă zborul;
Un clinchet dulce tulbură izvorul
Şi-n miez de codru se adapă cerbii,

Iar prin cojocul gros al babei Dochii,
Împuţinat de aurul amiezii,
Ca purecii sar caprele şi iezii,
Când primăvara îşi deschide ochii.

E-un început de veacuri şi de lume;
Ciobanul cânta oilor din nai
Şi-apoi le cheamă-n stână, blând, pe nume,

Spre târg coboară tinerii pe cai,
Iar eu mă-ntreb: Pe-aici, de ce anume
Am poposit, ca şarpele în Rai?

28 ianuarie 2008

Ianuarie

Ianuarie – torturi de frig. În noapte,
Răstălmăcit de umbre, prin fereastră,
(Ca zeii-americani sculptaţi pe creastă)
Un chip vetust se-acoperă cu lapte.

Îngheaţă lent în jur tăcerea vastă,
În semineu melancolia-i coaptă,
Iar lupii-aduc, din alt tărâm, în soaptă,
Pe calea lunii, negura albastră.

Un basm de plumb îmi picură în pleoapă
Căldura verii ce-a trecut – visez
O plajă-ntinsă, cer senin, o apă,

Frumoase cafenii şi un obez
Servind coctailuri de fructe. Crapă
De ziua. Încă-i iarnă. Hibernez.

16 II 2008

joi, 7 octombrie 2010

Octombrie

Octombrie! Bat norii de cenuşă
Cu albe picături de untdelemn
Şi despărţiri în zăvorâta uşă
A sufletului - foc în trup de lemn.

Pe-ncheieturi, cu zangăt de cătuşă,
Cad frunzele dintr-un copac solemn,
Iar tu, la poala lui, ca o păpuşă
Stricată-mi spui cât de puţin însemn.

Săgeţi din păsări căutându-şi sudul
Ţi-ndrumă pasul moale şi august,
Iar eu rămân să-ţi duc sub pleoape nudul,

Să îmi amestesc sângele cu must
Şi-n spuza încă fumegandă crudul
Şi vechiul adevăr din noi să-l gust.

marți, 14 septembrie 2010

Drumul de Cormac McCarthy



Carte: Drumul, de Cormac McCarthy

Drumul - Libraria Bucuresti (descrierea cartii)

Drumul de Cormac McCarthy (10 pagini)

Îmi pot imagina dacă închid ochii lumea lui Cormac McCarthy: “ cioburi acoperite de-o crustă cenuşie. Oase de păsări de mare. Linia fluxului marcată de o saltea îndesată de ierburi, oase de peşte, milioane de oase de peşte, întinzându-se de-a lungul ţărmului cât vedeai cu ochii, ca un izoclin al morţii. Un uriaş mormânt de sare. Fără sens. Fără sens.”, etc...

Îmi pot imagina dacă închid ochii lumea lui Cormac McCarthy. O lume prin care două fiinţe fără nume şi fără identitate – pentru ca identitatea lor a dispărut odată cu “lumea veche”– tată şi fiu – trec în căutarea unui iluzoriu liman, apărând zi după zi şi noapte după noapte ceea ce pare a fi ultimul “foc” – ultima relicvă – a umanităţii. O apără de foame, de frig, de spaimă, de singurătate. De cenuşa ce le intră până şi în suflet. Şi de moarte deşi aici – în decorul postapocaliptic – sunt alte lucruri mai cumplite decât moartea, iar supravieţuirea cu orice preţ poate înseamna decăderea şi pierderea sensului vieţii. Îl apără cu ultimele două gloanţe dintr-un revolver. Cu dialoguri frânte şi cu îmbrăţişări.

Îmi pot imagina dacă închid ochii lumea lui Carmac McCarthy, dar apoi nu mă pot sustrage întrebării: Cum ar arata lumea dacă atunci când mi-aş închide ochii aş visa lumea de acum, iar când i-aş deschide din nou aş vedea de fapt urmele pârjolului, normalele de gunoi şi scrum, oraşele pustiite. Înţeleg ce umple lumea veche. Şi ce gol va rămâne în urma ei. Înţeleg mai bine câtă căldură poate da o îmbrăţişare şi câtă substanţă poate avea un cuvânt.

Recomand lectura cărţii...

sâmbătă, 11 septembrie 2010

ultimul om

sunt ultimul om...

mă-nconjoară
subtile minciuni...

nu există
lumina
nici timpul
nici viaţa
ci simple oglinzi mişcătoare...

mi-e umbra un ac ce măsoară
uitarea…

şi-n forma ei tristă
prin visele gri
dimineaţa
reflexia-nmiită îmi moare...

vineri, 13 august 2010

Ian McEwan

Gradina de ciment (1978)









Mangaieri straine (1981)









Copilul furat (1987)










Inocentul (1989)








Cainii negrii (1992)









Amsterdam (1998)










Ispasire (2001)








Sambata (2005)









Pe plaja Chesil (2007)









Mi-am trecut rând pe rând, cu obstinaţie, pe parcursul unui an intreg, în panoplia de lecturi opera romanească a lui Ian McEwan (Polirom) – mai puţin romanul Durabila Iubire, roman care a apărut la noi doar în colectia Cotidianul (şi anterior în colecţia Romanul Secolului XXI) şi pe care l-am achiziţionat abia astăzi de la un anticar din zona Obor.

Urmează deci şi Durabila Iubire.



vineri, 6 august 2010

Toamnă ante-portas




















E toamnă şi noaptea se-ntinde de parcă
Pe Calea Lactee mor ultimii sori;
E toamnă şi vântul începe să toarcă
Lungi stoluri de păsări din caier de nori;
E toamnă şi ultimii fluturi din arcă
Prin rui osuare n-au poftă de flori;
E toamnă şi-n plasa de unde o barcă
Se zbate cu mine la piept până-n zori.
E toamnă şi umbra copacilor moare
În apa impură a ochiului meu;
E toamnă; îmi umplu plămânii cu sare
Şi-mi sting lumânarea de veghe din seu;
E toamnă prin frunze cu trup de fecioare;
Mi-e carnea uşoară şi sufletul greu.

joi, 15 iulie 2010

(CCLXXXVII)

Iubirea pentru tine mi s-a născut bătrână
Şi-am îngrijit-o-n suflet ca-ntr-un pios azil
Cu-nchipuiri plăpânde şi vicioase până
A-ntinerit şi-ncape în straie de copil.
În schimbu-nţelepciunii de-acum învaţă jocul
Şi în făptura-i sacră nespusul adevăr
- Mai groaznic ca minciuna, (ca să-mi păstreze locul
În preajma ta), se-ascunde ca viermele în măr.
N-o chinuie prezentul, îşi uită viitorul
Şi-şi retrăieşte-n tihnă un veşnic început,
Căci a rămas orfană de un părinte - dorul
Ce-a poposit odată în noi şi ne-a durut
Când ea se va întoarce prin buzele de lut
- Prunc mort, va fi de parcă nici nu s-ar fi născut.

luni, 24 mai 2010

(CCLXXXVI) El către Ea

Mă spovedesc: în mine n-am aşezat iubirea
Mai sus de viaţă fi’ndcă n-o cunoşteam de-ajuns
Şi-n fuga mea zăluda mi-am vindecat orbirea
Abia când la mormântu-mi cu moartea am ajuns.
În locul meu acolo am îngropat o hidră
De drumuri înnodate ce duc în Iad şi-ncerc
În clipa regăsirii, furată din clepsidră,
Să îmi recapăt tronul şi să închid un cerc.
Primeşte-mă! Iertarea e-o cruntă răzbunare
Şi nu îţi cer de-aceea decât să mă-nţelegi;
De-aş fi rămas iubirea s-ar fi topit la soare;
Plecând, ea străluceşte deasupra lumii-ntregi!
Iubirea-i nemişcată; ea n-are început
Şi nici sfârşit; noi trecem prin ea cu un sărut!

duminică, 16 mai 2010

(CCLXXXV) Ea catre El

Cuvintele acestea ce au surpat tăcerea
Clădită între mine şi tine a reproş
Ascund în coji minciuna mai dulce decât mierea,
Dispreţul şi trădarea cu-n ţipăt de cocoş!
În clopotul din suflet mi-a fost iubirea limbă
Şi nopţi la rând în patul în care nu erai
Am privegheat, dar astăzi, când te aud se schimbă
Uitarea-n groapă pentru zăpezile de mai.
Trecutul nu-l răscumperi cu-n viitor de vorbe!
Nu-ţi căuta de moarte în braţe-mi sanctuar!
Întoarce-te in vise – chiar dacă doru-mi orb e! –
Căci nu te voi fărâme, la bătrâneţe,-n dar!
…Cum ai ştiut Iubite, răspunsul ce acuză
Şi-alungă, cu sărutul să mi-l opreşti pe buză?

16.V.2010

luni, 3 mai 2010

(CCLXXXIV)

Ne-am încheiat războiul cu scrâşnetu-i şi trânta
Ca o îmbrăţişare în care-aş fi murit,
Iar azi, în miez de pace, e frig şi pe pământ a
Căzut din mine fierul iubirii ruginit.
În fiecare rană – de-acum o cicatrice ! –
Se-ascunde-o amintire, iubitul meu duşman,
Mi-a evadat durerea din trup şi sunt ferice,
Dar într-o zi de doru-i descresc cât într-un an.
Cu ce prilej de ceartă de-acum să mă apropii,
Când între noi distanta tratatele-o sfinţesc,
Când am uitat securea dormind pe fundul gropii
Şi acceptăm tăcerea ca pe un dat firesc?
Trăiam pe-atunci chiar dacă eram aproape mort,
Iar astăzi, viu, în suflet duhoarea morţii-o port!

3.V.2010

sâmbătă, 20 martie 2010

(CCLXXXIII)

De foame-mi se usucă pe buze adevărul,
Iar ramul tău devine din ce în ce mai lung
Şi îşi ascunde-n slava neprihănită mărul
- Acolo unde astăzi eu nu mai pot s-ajung.
M-a ars până la seva o vară de păcate,
M-a altoit cu fiere şi cresc de-atunci în jos
Nutrindu-mă din noaptea pe care-o duc în spate.
Să mai râvnesc la măru-ţi acum e de prisos!
Rămân cu jurământul de la-nceput de timpuri,
Ce ne legase trainic în lut cu rădăcini
Şi-aştept să mă acoperi în alte anotimpuri,
La poala ta, cu frunze, cu umbre şi cu vini,
Căci o să treacă vremea ca o fărădelege,
Eu voi pieri iar altul din tine va culege!

miercuri, 17 martie 2010

Ce mai am de învăţat (continuare)…

Mai am de învăţat cum să separ izbânda de trufie, iubirea de carne şi moartea de uitare;


Mai am de învăţat că oamenii sunt mai presus de relaţiile ce îi leagă şi că un om, chiar dacă nu îşi poate ajunge sie însuşi, poate însemna totul pentru cel de lângă el;


Mai am de învăţat că adevărul este mai simplu decât minciuna şi tocmai de aceea axiomele vieţii sunt atât de simple încât par banale;


Mai am de învăţat că diferenţa dintre un tânăr şi un bătrân nu se măsoară în ani ci în vise, mai am de învăţat cum pot învinge timpul schimbându-mă zilnic şi totuşi rămânând acelaşi;


Mai am de învăţat ca munca nu este unul din mijloacele vieţii, ci însuşi unul dintre scopurile ei primordiale


Şi mai am de învăţat de la tine că iubirea este ca un râu: dacă este îndeajuns de puternică îşi poate face drum în timp şi prin piatră;


Mai am de învăţat…


Va urma...