miercuri, 28 octombrie 2009

Religia mea

Religia mea nu se hrăneşte
Cu ţipătul întreit al cocoşului...
În religia mea fiecare ascunde
Înăuntrul său un zeu ce îşi recită
Pe dinafară testamentul.
“Iubiţi-vă zeii!“, vă spun,
“Cum vă iubiţi pe voi înşivă în zori
Şi nu uitaţi că va trebui să
Ne alegem dintre noi adoratorii -
Cei ce vor ridica temple din nimicuri,
Vor aduce ofrande şi se vor ruga.”
Alegeţi-mă pe mine, fiindcă eu
Pot iubi, pot ierta, pot să mă tem,
Iar religia mea nu se hrăneşte
Cu ţipătul întreit al cocoşului!...

duminică, 25 octombrie 2009

Elegie ermetica VII

Nu pot dormi de două ori pe aceeşi pernă,
După cum nu pot mânca de două ori
Aceeaşi mâncare şi după cum nu pot
Muri de două ori; de ce ne întorceam
Atunci de la Omega la Alfa, pentru a găsi
Originea eşecului, tocmai acum
Când timpul a devenit de neînţeles
Şi locuim la căpatul întunericului?
Chiar nu întelegi că nu vom mai retrăi
Criza de schizofrenie a iubirii decât
Dacă voi pleca, fără surle şi trâmbiţe,
Însoţit de regrete, într-o zi în care toate
Se anunţă de-a-ndoaselea, într-o zi
Ca oricare alta: sâmbătă?; perna pe care
O îmbrăţisam, cartofii prăjiti, somnul profund
Ce mă cuprindea după ce faceam dragoste,
Nu vor mai fi acolo, dar cel puţin aşa voi
Ajunge să-mi amintesc de partea mea
Dreaptă, de partea mea bună, de partea
Pe care o iubesc fiindcă mă face
Să mă simt întreg, de tot ceea ce las
În urmă pentru a regăsi mai apoi
Mult mai dulce, mult mai fierbinte,
Mult mai rotund, mâine sau ieri.

25 octombrie 2009

Sonet II de William Shakespeare

Când vor săpa în fruntea ta tranşee
Întunecate, patruzeci de ierni,
Trufaşa tinereţe-o să se-ncheie
Şi-o să te-acoperi doar cu buruieni.
La întrebarea: “Unde-i frumuseţea
Şi bogăţia zilelor?”, nici mie
Să nu-mi răspunzi că-n ochi e tinereţea
Ascunsă, din ruşine sau mândrie.
“Îţi iroseşti, prietene”,-ţi voi spune
“Comorile!”; cândva vei înţelege
Că un copil din tine o s-adune
Tot ce-i mai bun, iar răul îl va şterge.
Cu sânge cald nutrit, pe zi ce trece,
Ai să renaşti, oricât ţi-ar fi de rece.

Sonet II de William Shakespeare

When forty winters shall besiege thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty's field,
Thy youth's proud livery so gazed on now,
Will be a totter'd weed of small worth held:
Then being asked, where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days;
To say, within thine own deep sunken eyes,
Were an all-eating shame, and thriftless praise.
How much more praise deserv'd thy beauty's use,
If thou couldst answer 'This fair child of mine
Shall sum my count, and make my old excuse,'
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel'st it cold.