luni, 28 septembrie 2009

Calendarul

A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară şi apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte şi de lume încât am început să înțeleg că timpul şi spaţiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu îşi mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 şi fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în faţa spitalului şi îşi revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieţii precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prinţesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă! - şi îmi amintesc că într-o zi ca aceasta: umedă, liniştită şi capricioasă, în intersecţie, Nicolae a hotărât că balaurul cu patru capete va mai zdrobi un cavaler . Pe vremea aceea balaurul obişnuia să mănânce doar patru cavaleri într-o lună.
Cred că asta s-a întâmplat chiar în ziua în care un fluture negru a poposit în vechiul calendar pe ultima zi din septembrie. Da! Aşa este! În ultima zi de septembrie, a nu-ştiu-cărui an...

Jucăm sah pe o bancă din fundul curții spitalului. Nicolae clipește des ca și cum ar presimți ceva, astfel încât nu mă mai surprinde huruitul maşinii negre ce agaţă bordura, într-o curbă strânsă, scrâşnetul frânei, geamătul înfundat al trecătorului transformat în făcăleţ peste capota strălucitoare şi apoi gongul apoteotic: fiarele contorsionate în buza de piatră a podului. Succesiunea de sunete trezeşte în mine ecouri binecunoscute şi reusesc să văd totul începând cu actul 2. Moartea încă se mai plimbă pe străzile oraşului cu aceeaşi nonşalanţă cu care o făcea în timpul războiului. Nici dacă ar fi să revăd roabele pline vârf cu păpuşi stricate, scoase de sub molozul blocului Filantropiei, maldărele de zdrenţe, ziare şi carne deja rece din jurul gurilor de aerisire de dincolo de pod, tancurile cu botul stropit cu sânge şi noroi, toate la un loc defilând prin faţa spitalului, pe sub castanii sărăciţi de umezeala toamnei timpurii şi tot nu aș fi surprins. Nici atunci și nici acum moartea nu este întâmplătoare. Moartea nu se schimbă; doar oamenii se pot schimba! Se pot schimba, dar nu se pot ascunde şi iată că am ajuns şi eu, cu timpul, să aştept moartea, așa cum o fac şi ceilalţi colegi de palier: lângă fereastră, neclintit ca o fantomă în zilele întunecate şi reci, iar în zilele în care soarele mai zvântă bulevandul cu o lumină purie, sub umbrarul din colţul parcului prin plasa cu romburi mari a gardului. Dar moartea nu întră în curtea spitalului decât rareori, pentru a se odihni în oasele vreunui octogenar; preferă să se plimbe pe străzi pentru a oferi spectacole grandioase amatorilor de senzaţional şi nouă, celor ce o sfidam...
Îmi împart aceste gânduri zilnice (tot așa cum îmi împart și mâncarea!), cu Nicolae - un fost colonel rus într-o brigadă de motorizate - de fiecare dată când o maşină neagră se înfige în buza podului şi rămâne acolo fumegând, iar el îşi întrerupe eterna poveste despre o oarecare Tatiana şi îmi dă dreptate. Şi el a văzut moartea, ba poate chiar a avut prilejul să o privească de câteva ori în faţă pe câmpul de luptă, dar acum pare că şi-o aminteste mult mai nuanţat decât mine, fiindca îl văd afectat ori de cate ori îi dobor piesele de şah în cursul partidelor interminabile menite să topească timpul. Pentru mine în război a murit o lume, pentru el doar Tatiana. Redevine soldat; se ridică gâfâind în picioare şi îşi duce mâna la chipiul imaginar. Poate că moartea îl salută şi ea la rândul ei ca pe un adversar vechi şi pe care a ajuns să îl respecte şi să-l evite.
”Şah mat!”. ”Al câtelea accident este în luna asta?”. “Doar al treilea dar cred că sunt şi victime de data asta!”. Mai adaugă şi nişte consideraţii cu privire la progres în timp ce îşi ia poziţia marţială şi se apropie de gard pentru a vedea mai bine. Al treilea accident... Nu poţi însă învinovăţi pe nimeni şi nimic, în afară de numărul tot mai mare de locuitori ai oraşului-în-care-moartea-se-plimbă-pe-străzi, număr ce transformă inexorabil procentul în certitudine, iar acest lucru nu poate fi decât subiectul unui pariu sau obiectul unei curiozităţi, a unei invidii sau a amândurora la un loc. “Îmi datorezi trei poli!”...
În doar câteva momente, de jur-împrejurul scenei crește un gard uman... Invidie?! Da. În fiecare din noi pândeşte o formă de invidie agresivă, ca o mască încruntată şi spuzită, sub masca bunăvoinţei zilnice, ca un ultim bastion în calea anihilării totale a animalului de către civilizaţie. O invidie care nu te urcă pe tine însuţi în lumină, ci aruncă negură în jur. O poţi recunoaşte uşor odată ce ai recunoscut-o înăuntrul tău, odată ce ai înţeles că tocmai acest sentiment meschin agită masele în jurul tragediilor cotidiene: “Li s-a întâmplat lor şi nu mie!”; “Eu încă sunt în viaţa!”. Ca şi cum viaţa este o cursă în care nu ai voie să te împiedici... Nu auzim decât un murmur imperceptil care crește odată cu multimea, dar pot să îmi închipui ce spun vocile care se împletesc în acel murmur: spun ceea ce și noi am spune dacă am fi de față și am da din coate pentru a crapa coaja mulțimii în căutarea miezului... Iar din punctul acesta se instaurează ireversibil greaţa; atâta greaţă cât îţi poate fi de tine însuţi ştiind că şi alţii sunt şi simt la fel, ba chiar mai rău. Fie că vei întinde mâna condescendent către cel apropiat victimei, fie că ai să ceri detalii unui martor ocular, fie că ai să-i căinezi soarta în momentul în care o să arunci, peste movila de pământ reavăn, buchetul de flori, în tine va zâmbi sentimentul de satisfacţie al invincibilităţii. Ai mai multă viaţa la dispoziţie, mai multa fericire și mai multe șanse dacă cel care a plecat și le-a irosit pe ale sale. Cu atât mai mult cu cât cunoști mai puțin persoana și cu cât viața lui (sau moartea!) a stat sub stampila inutilității sau a destinului cu “Așa NU!”.
“Cum a murit?”; “Îl cunoșteați?”. Acum este prea târziu ca eu și Nicolae să ne mai ascundem această bucurie bolnavă unul față de celălalt: ne întindem gâturile ca niște broaște testoase afară din carapace când își face apariția mașina salvării, pentru a întrezări prin nișa creată în mulțime rămășitele vieții și uneori chiar ne aruncăm în valurile amețitoare ale mulțimii după ce ne strecurăm în chip de vizitatori pe poarta principală. Și asta doar pentru a ne valida bucuria că am mai devansat niște nefericiți și, binențeles!, pentru a valida și rezultatele pariului. Datorită gutei ce îi macină membrele inferioare, Nicolae este mult mai pesimist decât mine: în fiecare lună asteapta peste 4 accidente mortale și de fiecare dată ridică miza de parcă singura minune și satisfacție pe care viața i-o mai poate da este ameliorarea invidiei și nu a durerii. Insistă însă întotdeauna să salute din picioare. Iar eu accept să primesc nimicurile lui fără nicio valoare: fotografii decolorate cu fostele lui iubite, o baionetă cu care a omorât un german şi nişte medalii cam ruginite, pentru că memoria lui este mai scurtă decât a mea şi pot să i le înapoiez înainte de începutul unei noi luni şi a unei noi provocări. Doar de calendarul din ’42 pe care a însemnat cu roşu ziua când ar fi trebuit să se căsătorească cu o oarecare Tatiana şi cu negru ziua în care aceasta Tatiana a murit într-un bombardament, nu se desparte. “Am iubit-o cât pentru cinzeci de vieţi!”. Am impresia că măsoară încă zilele cu acest calendar pentru că nu îl mai interesează atât de mult în ce zi a săptămânii se află câtă vreme aici, în toate zilele, este oricum miercuri. Şi totuși iată-l că liciteaza cu acest obiect, întorcându-se spre mine cu ochii lui ca două luni înaintea eclipsei: “O să mai fie un accident mortal până la sfârşitul lunii”. Dar luna se încheie mâine iar aceast pariu, încheiat cu o strângere de mână la ieşirea din cantină, sfidează legile hazardului; dimineţile sunt într-adevar mai îngheţate, noaptea se grăbeşte, s-au terminat concediile şi oamenii sunt mai agitaţi, dar nimic nu anunţă că zeii vor face pe placul unui bătrân mâncat de gută...
“Mergem şi noi”? Ce aş putea răspunde când rusul o ia deja înainte? “Simt că o să câştig de data asta...”; Nu pot decât să dau din cap... Îşi lasă de pe umeri cojocul de lână, îşi pune un pardesiu scămoșat și prea strâmt pentru trupul lui mare şi ocoleşte cabina portarului sprijinindu-se de zidul atins de lepra mucegaiului, cât mai aproape de geam pentru că nimeni dinăuntru să nu observe că are încă în picioare papucii. Aproape că aleargă dar eu mă întorc în camera fiindcă anotimpurile au pentru mine semnificaţia lucrurilor cu care îmi acopăr trupul, iar dacă el poate umbla cu primavara pe umeri, eu nu mă pot feri de frig decât cu ajutorul toamnei ce stă agăţată în cuiul bătut pe interiorul uşii în camera în care locuiesc. Şi astfel trec din nou pe lângă cantină, mă strecor printre clădirile cu fațade pudrate și cu ochii mici, intru pe ușa de fier a corpului din stânga, înfiptă strâmb în locul de îmbinare a laturilor L-ului ți apoi urc treptele cu mozaic, aproape orb, până când ochii mi se obișnuiesc cu semiîntunericul. Ar putea să fie oricare din zilele în care ploaia mă surprinde în parc, mutând piesele de lemn și mă grăbesc să ajung în post, lângă fereastră, pentru a nu pierde începutul spectacolului în care moartea se produce. Doar că nu întotdeauna moartea așteptă... Și de ce ar aștepta un bătrân înfrigurat? Nu îmi datorează nimic și nu îi pot pretinde nimic, pentru că din mine timpul s-a scurs precum nisipul dintr-o clepsidră spartă... Din nou invidia, doar că de data asta îl învidiez pe Nicolae pentru ca are prilejul într-o zi oarecare de miercuri să vadă primul urmele accidentului. “Simt că o să câștig de data asta...”
Mă consolez cu gândul că de acum încolo, o lună întreagă, voi putea să contorizez zilele cu ajutorul calendarului lui Nicolae. Calendarul... Prin ușa camerei lui, deschisă tot timpul, îl pot vedea atârnat de peretele din stânga ferestrei– “Am să îl agăț și eu, la mine în camera, în același loc!” și, mai departe, dincolo de fereastra, pot vedea parcul și intersecția blestemată. Nu are nici un rost să caut un motiv pentru care a mai apărut încă un punct, ca un fluture negru, pe ultima zi din septembrie, fiindcă prin intersectia încă blocată de lumea înfometată de aceeași invidie ca și mine, un bătrân în papuci încercă să treacă încet, în același moment în care salvarea, încarcată deja, se repede spre spital.
Oare de ce nu pot simți în astfel de momente decât invidie ? "Oare eu am câștigat ?"...

Nu mai pot lua cu mine de pe o zi pe alta decât senzațiile noi. Și îmi doresc cu sete ca aceste senzații să fie cât mai puternice, mai pure, mai înalte, ca îmi potolescă invidia, chiar dacă asta însemnă să aștept ore în șir neclintit în fața ferestrei sau cu degetele petrecute prin ochiurile gardului de sarmă până când ajung să am impresia că și intersecția pe care o veghez este de fapt locul în care se împletesc două drumuri de fier iar lumea este la rândul ei o sumă de astfel de intesecții interconectate. Simt că astăzi, sau mâine, sau ieri va avea loc încă un accident – al cincilea pe luna asta!- deși colegul nou de palier susține că ar fi imposibil. Dar eu sunt atât de sigur încât sunt gata să pariez pe calendarul din ’42 care spânzură în peretele din stânga fereastrei și pe care l-am câștigat de la Nicolae în ultima zi din septembrie a nu-știu-cărui an...

Niciun comentariu: