joi, 30 iulie 2009

(CCLXXVI)

Cu gloria odată şi tu mă cauţi ca să
Îmi cumpăneşti iubirea din versul ce îl scriu…
(N-ai fost nicicând sub pana-mi atâta de frumoasă
Şi crâncenă, Iubito!) Dar este prea târziu!...
Degeaba-mi pui coroană; în locul primăverii
De-acum roieşte-n mine iernaticul neant
Şi-am prefăcut iubirea-n furnalele durerii
Prin alchimii celeste din vis în diamant.
Te iert! De-acum iubito, să nu-mi mai spui pe nume,
Dezleagă-mă de ruga «la bine şi la rău»,
Întoarce-te cu-aceste bijuterii în lume
Şi-aruncă-le-n mulţime – triumful e al tău!
Refuz să gust iubirea şi gloria-n amurg
Şi-mi trag perdeaua noptii; mă-ntorc la Demiurg !

miercuri, 29 iulie 2009

(CCLXXV)

(continuare...)

Ne împărţim o lume cu linii trase simplu
Pe hărţile vieţii anoste către vest
Şi ni se culcă tragic în agonie timpul
În trup căci împărţirea nu va mai da cu rest.
Ne-am adunat odată tot sângele din vine
Pentru-a-nmulţi grădina cu încă un răsad
Şi-acum, la despărţire, cu-atât mai greu îmi vine,
Cu-acelaşi calcul rece, din doruri să te scad.
De-acum învăţ în suflet să port mulţimea vidă
Şi să-mi extrag din carne nebunul radical
Las simţul raţiunii în mine să ucidă
Speranţele cu semnul mai mare sau egal.
(Chiar dacă raţiunea în mine o blestemă,
Ţi-am demonstrat iubirea ca pe o teoremă!)

luni, 27 iulie 2009

(CCLXXIV)

Motto : “eu nu am vrut să ucid fluturi“
Cristian Munteanu

De-acum ucidem fluturi şi ridicând din umeri
Ne adormim iubirea cu despărţiri molâi;
De-acum te uiţi ‘nainte şi treptele îţi numeri;
De-acum mă-ntorc în haos la clipele dintâi;
De-acum privim cu spaimă şi milă-n insectare
La marile arípe strivite printre foi;
De-acum ne urmăreşte aceeaşi întrebare:
“Cum a ajuns o larvă să mişune prin noi? “;
De-acum mi-e zborul negru; de-acum săruţi pământul
Căci dincolo de vise, arsura de făclii
Ne-a învăţat ce-i Iadul şi ne-a zdrobit avântul;
De-acum răspundem tandru: “Eram nişte copii!“;
De-acum cersim arípe prin alte aşternuturi,
De-acum e strâns polenul; de-acum ucidem fluturi.

joi, 16 iulie 2009

(CCLXXIII)

Ca Phoenix din cenuşa plăcerilor, mai albă,
La ceasul desteptării strigoilor, te-ai smuls
Din aşternut şi-n noapte m-ai părăsit c-o salbă
De agonii în carne, extatic, fără puls…
Rămân întins şi-alături se încovrigă moartea :
De-atâta voluptate duc dorul de neant,
Râvnesc în fiecare sărut eternitatea
Şi soţul tău mă-nchipui, nu veşnicul amant.
Te-ntorci încet cu zbateri de áripe, învinsă,
Ducând cu tine-aroma păcatului, în cuib;
Dar te aştept şi mâine cu inima întinsă
Spre cer, ca pentru-o clipă cu tine să mă-mbuib.
Te-aştept, deşi, iubito, îţi sunt altar nu drum
Şi la sfârşitul nopţii îmbrăţisez doar scrum…

(CCLXXII)

Îţi cresc din plete aripi, ca unei crisalide,
Când bate vântul; cerul îţi pare mai înalt;
Iar temniţa de gânduri a frunţii se deschide
Când întâlneşti pe-alee himera celuilalt.
De-atâta întuneric te-ai prefăcut în umbră!
Te-adaugi ca o frunză-n cununa lui de lauri
Chiar dacă trupu-ţi fraged prin mine se preumblă
Şi te nutresc cu rouă, ambrozie şi aur.
Cu paloşul iubirii nu-ţi pot ucide gândul,
Căci nu mai am substanţă şi tu nu mai eşti tu,
Îţi pregăteşti spre altă iluzie avântul
Şi sufletul în mreaja frivolului căzu.
Nu te mai pot atinge şi doar firavul duh
Al poeziei urcă la tine în văzduh.

(CCLXXI)

Motto « Iubirea e o stâncă »
Sonet CCLXVIII de Cristian Vasiliu

Iubirea e o stâncă prin care sap tunele
Ce nu se întretaie; doar urmele de paşi
Îmi mai aduc aminte că pe acolo-n cele
Mai fericite clipe eu mi-am făcut sălaş.
Iubirea e o stâncă. Mă trec precum o apă
Din munţii tinereţii spre bătrâneţi de iad
Şi adormind cu dorul înghesuit sub pleoapă,
O voi găsi la urmă, când voi seca, în vad.
Iubirea e o stâncă. În inimă cu timpul
Povara ne’mpărţită devine tot mai grea
Şi-o zvârlu cu putere ca să dărâm Olimpul
Sau mă târăsc spre Hades şi mă îngrop sub ea.
(Ascultă-mă, iubito! Nu te-am minţit şi încă
Deasupra noastră-atârnă Iubirea ca o stâncă!)