joi, 4 iunie 2009

Sonet CXXXVII de William Shakespeare

Iubire oarbă, ochii mi-i înveţi
Că-i o minciună tot ceea ce văd
În jurul meu – prinos de frumuseţi
Sub raza lor se schimbă în prăpăd.
De ce-acostez mereu pe-acelaşi dig
Lâng-alte bărci şi ochiul meu corupt
Şi slab s-a prins de-a pururea-n cârlig,
Iar cugetu-mi de suflet nu s-a rupt?
De ce mai cred că-s singurul stăpân
Şi exilat pe-ndepărtatul mal
Şi pe-ochii mei minciunile rămân
Să-ascundă adevărul ca un voal?
De toată tihna, trena unei rochii
Mi-a pustiit şi inima şi ochii !

Sonet CXXXVII de William Shakespeare

Thou blind fool, Love, what dost thou to mine eyes,
That they behold, and see not what they see?
They know what beauty is, see where it lies,
Yet what the best is take the worst to be.
If eyes, corrupt by over-partial looks,
Be anchored in the bay where all men ride,
Why of eyes' falsehood hast thou forged hooks,
Whereto the judgment of my heart is tied?
Why should my heart think that a several plot,
Which my heart knows the wide world's common place?
Or mine eyes, seeing this, say this is not,
To put fair truth upon so foul a face?
In things right true my heart and eyes have erred,
And to this false plague are they now transferred.

Niciun comentariu: