joi, 18 iunie 2009

Sonet CXLVII de William Shakespeare

Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Şi paşii mi-i îndrumă către moarte
Cerşind doar rău ca să-şi aline jindul
De când şi mintea – doctorul iubirii –
M-a părăsit fiindcă îmi astup
Urechile, disper şi-ngădui firii
Să îmi ucidă patima din trup.
Speranţe n-am şi-n locul raţiunii
Un zbucium fără noimă se întinde ;
Vorbesc despre-adevăruri ca nebunii,
Iar gândurile mi se-amestecă în minte.
Aş fi jurat că nu ai nicio vină
Şi c-am zărit, în iadul tău, lumină.

Sonet CXLVII de William Shakespeare

My love is as a fever longing still,
For that which longer nurseth the disease;
Feeding on that which doth preserve the ill,
The uncertain sickly appetite to please.
My reason, the physician to my love,
Angry that his prescriptions are not kept,
Hath left me, and I desperate now approve
Desire is death, which physic did except.
Past cure I am, now Reason is past care,
And frantic-mad with evermore unrest;
My thoughts and my discourse as madmen's are,
At random from the truth vainly expressed;
For I have sworn thee fair, and thought thee bright,
Who art as black as hell, as dark as night.

Niciun comentariu: