luni, 29 iunie 2009

(CCLXX)

Cu cât îmi chinui trupul încins, sub apa rece
A viciului şi-n vene îmi mai depun un strop
De-otravă şi uitare, cu-atât mai des îmi trece
Fiinţa ta cu spaime prin suflet în galop.
Nici timpul scurs - pomadă pe răni -, nici jurământul
Cu o pecete frântă nu mi te-a smuls din piept
Şi-oricât aş fi de liber să cad în beznă, gândul
Cu áripe de înger spre tine-l mai îndrept.
Mă mai opresc sub steagul împurpurat 'nainte
De a-mi retrage oastea iubirii de pe front
Şi îl salut; chiar dacă în inimă şi-n minte
Capitulez, iubito te-aştept sub orizont.
Ce trist: de-abia când leşu-mi va curge pe sub arce
De-nfrângere, în tine iubirea se va-ntoarce.

joi, 25 iunie 2009

(CCLXIX)

Iubirea e un vierme de aur calp ce muşcă
Din inimă; Iubirea e ca un bumerang;
Iubirea-i o sentinţă ce te coboară-n cuşcă
Pe viaţă sau te urcă, legat la ochi, spre ştreang;
Iubirea-i lup de urlă sub mângâierea lunii;
Iubirea e o boală străveche fără leac;
Iubirea este monstrul din somnul raţiunii –
E un coşmar; Iubirea e joaca unui drac;
Iubirea nu alege; Iubirea stă la pândă
În vis şi te loveşte ca un ciocan în plex;
Iubirea-i mov; Iubirea e tristă şi flămândă
De-mbrăţişări şi sânge, de lacrimi şi de sex;
Iubirea-i o beţie; Iubirea-i egoistă.
(De ce mă minţi Iubire, Iubirea că există?)

luni, 22 iunie 2009

(CCLXVIII)

Iubirea-i sărbătoare; iubirea nu-i osândă
În beciul fericirii la nesfârşitul chin
Al viselor; iubirea e veselă şi blândă;
Iubirea nu-şi înmoie săgeata în venin;
Iubirea nu-i o umbră ; Iubirea nu se fură –
Nu îşi preschimbă iute Alesul în vânat;
Nu scade ci îl urcă pe celălalt; în Ură
Nu-şi recunoaşte sora şi nu e un păcat;
Iubirea e o stâncă; Iubirea nu îşi ţipă
Victoria; nu plânge când uşile-i se-nchid;
Iubirea nu e plumbul ce-atârnă de aripă;
Iubirea-i zi; Iubirea nu te îmbracă-n zid;
Iubirea nu-i beţie; Iubirea nu-i dezmăţ.
(Cum mi-aş dori Iubire, Iubirea să te-nvăţ!)

joi, 18 iunie 2009

Sonet CXLVII de William Shakespeare

Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Şi paşii mi-i îndrumă către moarte
Cerşind doar rău ca să-şi aline jindul
De când şi mintea – doctorul iubirii –
M-a părăsit fiindcă îmi astup
Urechile, disper şi-ngădui firii
Să îmi ucidă patima din trup.
Speranţe n-am şi-n locul raţiunii
Un zbucium fără noimă se întinde ;
Vorbesc despre-adevăruri ca nebunii,
Iar gândurile mi se-amestecă în minte.
Aş fi jurat că nu ai nicio vină
Şi c-am zărit, în iadul tău, lumină.

Sonet CXLVII de William Shakespeare

My love is as a fever longing still,
For that which longer nurseth the disease;
Feeding on that which doth preserve the ill,
The uncertain sickly appetite to please.
My reason, the physician to my love,
Angry that his prescriptions are not kept,
Hath left me, and I desperate now approve
Desire is death, which physic did except.
Past cure I am, now Reason is past care,
And frantic-mad with evermore unrest;
My thoughts and my discourse as madmen's are,
At random from the truth vainly expressed;
For I have sworn thee fair, and thought thee bright,
Who art as black as hell, as dark as night.

luni, 8 iunie 2009

(CCLXVII)

În pieptul meu deşertul se-ntinde ca o plagă
De foc şi disperare, în spaţiu şi în timp;
Îmi intră-n os nisipul şi de o viaţă-ntreagă,
Răzleţ de caravana speranţelor, mă plimb.
Când mă învinge duna şi se termina apa,
M-adăpostesc în oaze drapate cu-amintiri;
Îmi umezesc cu rouă şi reverie pleoapa
Şi-mi reînviu fantoma trecutelor iubiri.
Te voi găsi vreodată fiinţă fără umbră,
Acolo unde marea s-a preschimbat în cer,
Acolo unde îngeri de mână se preumblă
Şi unde androginii neîntregiţi se cer?
Către amiaza vieţii se face tot mai cald
Şi-mi e atât de sete (în tine să mă scald)!

8 VI 2009

joi, 4 iunie 2009

Sonet CXXXVII de William Shakespeare

Iubire oarbă, ochii mi-i înveţi
Că-i o minciună tot ceea ce văd
În jurul meu – prinos de frumuseţi
Sub raza lor se schimbă în prăpăd.
De ce-acostez mereu pe-acelaşi dig
Lâng-alte bărci şi ochiul meu corupt
Şi slab s-a prins de-a pururea-n cârlig,
Iar cugetu-mi de suflet nu s-a rupt?
De ce mai cred că-s singurul stăpân
Şi exilat pe-ndepărtatul mal
Şi pe-ochii mei minciunile rămân
Să-ascundă adevărul ca un voal?
De toată tihna, trena unei rochii
Mi-a pustiit şi inima şi ochii !

Sonet CXXXVII de William Shakespeare

Thou blind fool, Love, what dost thou to mine eyes,
That they behold, and see not what they see?
They know what beauty is, see where it lies,
Yet what the best is take the worst to be.
If eyes, corrupt by over-partial looks,
Be anchored in the bay where all men ride,
Why of eyes' falsehood hast thou forged hooks,
Whereto the judgment of my heart is tied?
Why should my heart think that a several plot,
Which my heart knows the wide world's common place?
Or mine eyes, seeing this, say this is not,
To put fair truth upon so foul a face?
In things right true my heart and eyes have erred,
And to this false plague are they now transferred.