luni, 16 martie 2009

Sonet VII de Pablo Neruda

“Urmează-mă!” am rostit, fără ca nimeni să ştie
pe unde şi cât de stranie mi-era durerea; iar pentru mine
nu a mai existat nici garoafa, nici barcarola,
nimic în afara rănii de iubire, încă deschisă.

Am repetat “Urmează-mă!” ca şi cum aş fi murit,
şi nimeni nu ar fi văzut în gura mea luna sângerândă,
ca şi cum nimeni nu ar fi văzut acel sânge suind în tăcere.
Oh! Iubito, să uităm de-acum steaua cu spini!

Iată de ce, atunci când ţi-am auzit ecoul:
“Urmează-mă!”, a fost ca şi cum ai fi eliberat
durerea, dragostea, furia vinului ferecat

ce se revarsă din bezna pivniţei şi din nou
gura mea a simţit savoarea flăcărilor,
a sângelui şi a garoafelor, a pietrelor şi s-a topit.

Soneto VII

"Vendrás conmigo" dije -sin que nadie supiera
dónde y cómo latía mi estado doloroso,
y para mí no había clavel ni barcarola,
nada sino una herida por el amor abierta.

Repetí: ven conmigo, como si me muriera,
y nadie vio en mi boca la luna que sangraba,
nadie vio aquella sangre que subía al silencio.
Oh amor ahora olvidemos la estrella con espinas!

Por eso cuando oí que tu voz repetía
"Vendrás conmigo" -fue como si desataras
dolor, amor, la furia del vino encarcelado

que desde su bodega sumergida subiera
y otra vez en mi boca sentí un sabor de llama,
de sangre y de claveles, de piedra y quemadura.

Niciun comentariu: