Rătăcind prin pădure, am tăiat o creangă pământie,
iar de pe buzele ei însetate s-a înălţat un susur:
a fost poate vocea tânguioasă a râului,
un clopot spart sau o inimă străpunsă;
Ceva ce părea că vine de departe,
ascuns în adâncuri, învelit de humă,
un strigăt îmbrăţişat de toamne fără sfârşit,
de umbra informă şi umedă a frunzelor.
Dar iată că, depărtându-se de somnul pădurii,
creanga de alun a cântat cu vocea mea,
iar parfumul ei s-a încolăcit pe principiile mele,
ca şi cum mi-aş fi căutat dintr-odată rădăcinile
pe care le-am abandonat, meleagul pierdut al copilăriei
şi m-am oprit sleit de aromele pribege.
Sonet VI de Pablo Neruda
En los bosques, perdido, corté una rama oscura
y a los labios, sediento, levanté su susurro:
era tal vez la voz de la lluvia llorando,
una campana rota o un corazón cortado.
Algo que desde tan lejos me parecía
oculto gravemente, cubierto por la tierra,
un grito ensordecido por inmensos otoños,
por la entreabierta y húmeda tiniebla de las hojas.
Pero allí, despertando de los sueños del bosque,
la rama de avellano cantó bajo mi boca
y su errabundo olor trepó por mi criterio
como si me buscaran de pronto las raíces
que abandoné, la tierra perdida con mi infancia,
y me detuve herido por el aroma errante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu