luni, 9 martie 2009

Sonet II de Pablo Neruda

Dragoste, cât de multe drumuri duc spre sărut,
câte rătăciri solitare înainte de a te găsi!
trenurile aleargă prin ploie fără mine de-acum,
iar în Taltal nu răsare nicio primăvară.

Căci tu şi cu mine, dragostea mea, suntem uniţi,
uniţi de la veşminte până la rădăcini,
uniţi în toamnă, în apă şi în şolduri,
până când suntem doar eu şi tu - una.

Gândeşte-te câte pietre au fost duse de ape
către gurile râului Boroa, gândeşte-te că ,
despărţiţi de trenuri şi de naţiuni,

nu ne-a rămas decât să ne iubim pur-şi-simplu,
în ciuda ezitărilor, cu bărbaţi şi femei,
cu pământul ce hrăneşte garoafele.

Sonet II de Pablo Neruda

Amor, cuántos caminos hasta llegar a un beso,
qué soledad errante hasta tu compañía!
Siguen los trenes solos rodando con la lluvia.
En Taltal no amanece aún la primavera.

Pero tú y yo, amor mío, estamos juntos,
juntos desde la ropa a las raíces,
juntos de otoño, de agua, de caderas,
hasta ser sólo tú, sólo yo juntos.

Pensar que costó tantas piedras que lleva el río,
la desembocadura del agua de Boroa,
pensar que separados por trenes y naciones

tú y yo teníamos que simplemente amarnos,
con todos confundidos, con hombres y mujeres,
con la tierra que implanta y educa los claveles.

Niciun comentariu: