luni, 16 martie 2009

Elegie ermetică VI

Cândva, în Era Tinereţii, trăiau în mine
Vietăţi gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârşite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale minţii.
Fericirea alerga şi făcea tumbe
pe-atunci prin mine, în zorii zilelor
De nisip, de mercur şi de vânt,
Iar ele o pândeau, o sfâşiau şi apoi
Se hrăneau cu carnea ei fragedă.
Au venit însă glaciaţiunile – vineri,
Iar vietăţile gigantice, vulcanii,
Pădurile şi apele au murit.
Doar vietăţile mici şi fragile
Au supravieţuit prin crăpăturile
Pământului, s-au înmulţit
Şi m-au cotropit în Era Vârstei Adulte;
Iar Fericirea, de atâta oboseală,
A evadat spre alte lumi abia născute…
Câteodată mai ies la iveală,
Prin crăpăturile pământului
Răscolit de vietătile mici şi fragile,
Oasele Marilor Iubiri de ieri.

Niciun comentariu: