luni, 16 martie 2009

Elegie ermetică IV

N-a cunoscut obârşia minunii sacre
De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec
Şi-n sân arsura,-n miercurea de-absint,
Din pleapa subţire a crepusculului,
Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n
Cercul tâmplelor verzi, a legănat-o-n
Arcul neliniştii şi-a alăptat-o cu ploi
Şi cu ambrozia mirărilor prin ochii
Ei tot mai largi, mai tăcuţi, înverşunată;
Se învârtea în opt ca vulpea hăitută
Şi îmbătată de-amurgul verilor în sânge,
De strugurele copt şi viitorul amorf,
Simţind cum sâmburele focului se umflă
Şi îşi întinde rădăcinile în temple,
Alungând idolii mincinoşi şi vestind
Sorocul vorbei şi al umbletului prin cer;
Dar a venit şi clipa dureroasă-n care
S-a smuls din adânc, orbind-o involuntar
Cu vâlvătaia şi lacrima ei a stins-o,
Iar eu am stat în faţa ei nebun şi opac.
De-atunci însă a uitat frigul căci a văzut
Stingerea-n propriile papile şi-a aflat,
În golul ivit, vraja ce poate stârni
Şi spori Lumina, când a-nceput totul, ieri.

Niciun comentariu: