luni, 16 martie 2009

Elegie ermetică II

Prin orele subţiri ale înmuguririi, pe când săpam
Cu dinţii speranţei şi unghiile viselor albe
Tunelul vieţii în lutul moale, moartea
Nu avea gust . Era doar filonul unui gând
Strălucitor de galben, sub care îmi odihneam
Oasele de gumă atunci când ultimele raze
Ale crepusculului cădeau perpendicular
Înecându-mă; era amintirea umedă a unei
Toamne esenţiale, neîntâmplate şi înainte de toate
Era comoara după care alergam prin pântecele
Fleşcăite ale lumii. Cu cât mă apropiam de ea
Şi aruncam spre suprafaţă noaptea,
Cu atât se surpa peste mine molozul negru
Al îndoielii în zori; şi iată că-ntr-o zi,
La căldura nucleului, gândurile s-au topit,
Noiembrie a plâns, iar soarele nu s-a mai întâmplat.
Atunci, în orele uscăciunii, oasele mele de piatră
Au umplut viaţa, deasupra mea s-a aruncat
Restul de moarte şi nimeni nu şi-a mai amintit
Că aici trebuie să înceapă o noua gropă, luni.
Am simţit prin cerul gurii dorul târziu,
Ca un prim vierme ce mă muşcă de întuneric
De ţipăt, de laşitate, de sete şi de beţie
Şi-am sângerat aroma zilei de dragoste. Ieri.

Niciun comentariu: