duminică, 29 martie 2009

Cei şase orbi

Orbul I. Stă nemişcat pe ultima treaptă a bisericii, atent nu la cei ce intră şi ies ci la glasul îndepărtat al preotului ce oficiază slujba. Pare că visează fixând întinsele deşeturi din sine însuşi. Din când în când, la zornăitul mărunţişului aruncat în silă de enoriaşii habotnici, tresare şi murmură parcă odată cu preotul din amvon: „Dumnezeu să vă aibă în pază! Amin!”.

Cersesc pe trepte de biserici,
Cu palma-ntinsă,-un colţ de pâine
Şi îmi petrec eternitatea
Rugându-mă de azi pe mâine;
Primiţi-mi deci blagoslovirea
Şi dezlegarea de-orice vină –
Prin mine curge întuneric
Ca să vă dau în schimb lumină.

Orbul II. Se plimbă agitat pe străzile subţiri ca nişte capilare din Bucureştiul vechi. Îl poartă prin valurile mulţimii un câine maidanez legat în ham. Oamenii îl ocolesc şi apoi întorc privirea după el fiincă vorbeşte tare şi piţigăiat. Unii râd de înfăţişarea lui profet: barba încâlcită, nasul coroiat şi buzele subţiri. Proferează ameninţări cu Apocalipsa, cere pocăirea întregii seminţii omeneşti şi gesticulează.

Păşesc în urma unui câine
În spate însă-mi urlă corbi;
Văd începutul şi sfârşitul
Cum pot să-l vadă doar cei orbi;
Şi nu vă cer decât o clipă
Ca să vă spun povestea veche
A celui răstignit pe cruce
Cu-Isus odată, la ureche

Orbul III. S-a aşezat la baza podului încă din zori şi cântă la o muzicuţă ruginită de copii. Deşi a început să plouă iar oamenii grăbiţi nu mai au timp să prindă decât câteva note din fraza muzicală şi nu-şi mai sondează buzunarele sau poşetele în căutarea banilor, el continuă să cânte netulburat. E încă tânăr. Are faţa rotundă şi rumenă ca a unui vechi trubadur. În jurul lui dau târcoale ca nişte hiene, copii de tăciune, aşteptând momentul prielnic pentru a-i şterpeli agoniseala din cutia de lemn.

Nu m-ocoliţi de parcă-aş ţine
La piept un şarpe şi un măr,
Căci sub aceste zdrenţe stranii
Ascund cumplitul Adevăr:
Doar cei ce-şi pun pe rană sare
Şi cântă vesel când li-i greu
Din muzicuţa ruginită,
Mai pot vorbi cu Dumnezeu.

Orbul IV. Clădirea cu potic aparţine unei instituţii importante. Oamenii se adună aici pentru a depune memorii, pentru a-şi plăti dările sau pentru a obţine audienţe. El stă sprijinit de o colonadă şi urmăreşte trist cum valurile mulţimii se sparg de faleză, ca şi cum ar fi una dintre victimele nedreptăţilor acelei instituţii. Nu pare că cerşeşte, deşi are în faţă o pălărie de fedru întoarsă şi îşi clatină capul imperceptibil ori de câte ori aude monezile lovindu-se una de alta. E bătrân! Are obrazul acoperit de ţepi rari, iar mâinile îi sunt mari şi noduroase.

Sunt viu şi-adun de sărbătoare
Sub frunte albii pescăruşi,
Iar turmele de paşi le număr
Uitat în umbra unei uşi,
Deci n-am să cer în ziua morţii
Celui de Sus decât un dar:
S-ajung şi eu ca Sfântul Petru,
În faţa Raiului, portar.

Orbul V. Trece în aval pe bulevard pipăind discret cu bastonul trotuarul, iar oamenii nu îl menajază, deşi înţeleg prea bine din mersul lui târşâit şi din uitătura alba şi fixă că este orb. Îl lovesc nepăsători cu umarul dar el se clatină ca un Goliat fără să se plângă şi fără să se oprească.

Voi cei ce ştiţi când este ziua
Şi soarele cât e de sferic,
N-o să-nţelegeţi, în orbite,
Cât mi-e de frig şi de-ntuneric
Şi cântărind din ochi osânda
Bastonului cu vârful bont,
Nu veţi lăsa cărarea dreaptă
Celui ce n-are orizont.

Orbul VI. Este deja întuneric în parc. Doar perechile de îndrăgostiţi se mai ascund de vâltoarea oraşului pe alei. El îţi ghemuieşte înfrigurat trupul strâmb sub o bancă de pe marginea lacului. Poate auzi de aici mângaierea apei în malurile de piatră şi foşnetul aromat al teilor. A înţepenit, dar ochii i-au rămas deschişi şi strălucesc fosforescenţi ca doi aştri în oglinda lacului.

N-am somn căci somnul nu-şi găseşte
Sub pleoapa subredă culcuş,
Iar dimineaţa nu-mi anunţă
Îndemnul unui nou urcuş;
Doar câteodată, de durere,
Mă înconvoi un pic mai mult,
Ca-n ore sinilii tăcerea
Pământului să o ascult.

Niciun comentariu: