duminică, 29 martie 2009

(CCLXIV)

De chinurile toamnei mi-e inima răscoaptă
Şi-mi trece-n sânge seva-i fierbinte ca un must;
Prin rana de iubire din piept, cu mâna dreaptă
Mi-o smulg şi-apoi cu ură, din pulpa dulce-i gust.
Nu-i rod al leneviei în humusul grădinii…
Cu-otravă rădăcina adesea i-am stropit,
N-a cunoscut căldura supusă a luminii
Şi nici îmbrăţişarea tăcerii dintr-un schit;
S-a căţărat pe stâncă s-o biciuiască vântul,
S-a zvârcolit de foame, de sete şi de frig,
Nu şi-a oprit în zidul minciunilor avântul
Şi n-a rupt niciodată al lacrimilor dig.
Dar fi’ndcă din acestea nimic n-ai înţeles,
S-a întomnat în mine şi-i vremea de cules.

Cei şase orbi

Orbul I. Stă nemişcat pe ultima treaptă a bisericii, atent nu la cei ce intră şi ies ci la glasul îndepărtat al preotului ce oficiază slujba. Pare că visează fixând întinsele deşeturi din sine însuşi. Din când în când, la zornăitul mărunţişului aruncat în silă de enoriaşii habotnici, tresare şi murmură parcă odată cu preotul din amvon: „Dumnezeu să vă aibă în pază! Amin!”.

Cersesc pe trepte de biserici,
Cu palma-ntinsă,-un colţ de pâine
Şi îmi petrec eternitatea
Rugându-mă de azi pe mâine;
Primiţi-mi deci blagoslovirea
Şi dezlegarea de-orice vină –
Prin mine curge întuneric
Ca să vă dau în schimb lumină.

Orbul II. Se plimbă agitat pe străzile subţiri ca nişte capilare din Bucureştiul vechi. Îl poartă prin valurile mulţimii un câine maidanez legat în ham. Oamenii îl ocolesc şi apoi întorc privirea după el fiincă vorbeşte tare şi piţigăiat. Unii râd de înfăţişarea lui profet: barba încâlcită, nasul coroiat şi buzele subţiri. Proferează ameninţări cu Apocalipsa, cere pocăirea întregii seminţii omeneşti şi gesticulează.

Păşesc în urma unui câine
În spate însă-mi urlă corbi;
Văd începutul şi sfârşitul
Cum pot să-l vadă doar cei orbi;
Şi nu vă cer decât o clipă
Ca să vă spun povestea veche
A celui răstignit pe cruce
Cu-Isus odată, la ureche

Orbul III. S-a aşezat la baza podului încă din zori şi cântă la o muzicuţă ruginită de copii. Deşi a început să plouă iar oamenii grăbiţi nu mai au timp să prindă decât câteva note din fraza muzicală şi nu-şi mai sondează buzunarele sau poşetele în căutarea banilor, el continuă să cânte netulburat. E încă tânăr. Are faţa rotundă şi rumenă ca a unui vechi trubadur. În jurul lui dau târcoale ca nişte hiene, copii de tăciune, aşteptând momentul prielnic pentru a-i şterpeli agoniseala din cutia de lemn.

Nu m-ocoliţi de parcă-aş ţine
La piept un şarpe şi un măr,
Căci sub aceste zdrenţe stranii
Ascund cumplitul Adevăr:
Doar cei ce-şi pun pe rană sare
Şi cântă vesel când li-i greu
Din muzicuţa ruginită,
Mai pot vorbi cu Dumnezeu.

Orbul IV. Clădirea cu potic aparţine unei instituţii importante. Oamenii se adună aici pentru a depune memorii, pentru a-şi plăti dările sau pentru a obţine audienţe. El stă sprijinit de o colonadă şi urmăreşte trist cum valurile mulţimii se sparg de faleză, ca şi cum ar fi una dintre victimele nedreptăţilor acelei instituţii. Nu pare că cerşeşte, deşi are în faţă o pălărie de fedru întoarsă şi îşi clatină capul imperceptibil ori de câte ori aude monezile lovindu-se una de alta. E bătrân! Are obrazul acoperit de ţepi rari, iar mâinile îi sunt mari şi noduroase.

Sunt viu şi-adun de sărbătoare
Sub frunte albii pescăruşi,
Iar turmele de paşi le număr
Uitat în umbra unei uşi,
Deci n-am să cer în ziua morţii
Celui de Sus decât un dar:
S-ajung şi eu ca Sfântul Petru,
În faţa Raiului, portar.

Orbul V. Trece în aval pe bulevard pipăind discret cu bastonul trotuarul, iar oamenii nu îl menajază, deşi înţeleg prea bine din mersul lui târşâit şi din uitătura alba şi fixă că este orb. Îl lovesc nepăsători cu umarul dar el se clatină ca un Goliat fără să se plângă şi fără să se oprească.

Voi cei ce ştiţi când este ziua
Şi soarele cât e de sferic,
N-o să-nţelegeţi, în orbite,
Cât mi-e de frig şi de-ntuneric
Şi cântărind din ochi osânda
Bastonului cu vârful bont,
Nu veţi lăsa cărarea dreaptă
Celui ce n-are orizont.

Orbul VI. Este deja întuneric în parc. Doar perechile de îndrăgostiţi se mai ascund de vâltoarea oraşului pe alei. El îţi ghemuieşte înfrigurat trupul strâmb sub o bancă de pe marginea lacului. Poate auzi de aici mângaierea apei în malurile de piatră şi foşnetul aromat al teilor. A înţepenit, dar ochii i-au rămas deschişi şi strălucesc fosforescenţi ca doi aştri în oglinda lacului.

N-am somn căci somnul nu-şi găseşte
Sub pleoapa subredă culcuş,
Iar dimineaţa nu-mi anunţă
Îndemnul unui nou urcuş;
Doar câteodată, de durere,
Mă înconvoi un pic mai mult,
Ca-n ore sinilii tăcerea
Pământului să o ascult.

marți, 24 martie 2009

(CCLXIII)

Te sfâşii cu sărutul şi îţi zdrobesc făptura
Cu-mbrăţişări; în mine te-arunc ca într-un hău;
Iubirea mea-i lumina ce vatămă pictura,
Căci binele se schimbă sub patimă-n mai rău.
Eşti hrana unui viciu ce ne-ar putea ucide:
Tu – victimă candidă, eu – un călău nebun.
Voi stinge-n mine-un soare şi-n urmă voi închide
Singurătăţii uşa spre-a fi – plecat – mai bun;
Va fi eclipsă-n eden şi-n noapte o să sângeri;
Dar îmblânzindu-mi firea, apoi, voi învăţa
Iubirea pământească, iar tu pe cea de îngeri
Urcându-te pe bolta vieţii ca o stea.
Vom şti să fim de-a pururi soţi, fraţi, amanţi şi-amici
Şi să purtăm alături de vis şi lanţuri – bici.

duminică, 22 martie 2009

Sonet CIX de William Shakespeare

În inima-mi fidelă nu se-aprinde
Nici focul sacru în absenţa ta;
De-acum de mine nu mă pot desprinde,
Nici sufletu-mi, din pieptul tău, - zbura.
În tine-şi află dragostea-mi palatul;
De sunt pribeag, acelaşi mă întorn
În el, la timp, sa-nfăptuiesc păcatul
Şi apa spovedaniei să-mi torn.
Să nu crezi tot ce spun! Deşi sunt pradă
Ispitelor ce se încuibă-n trup,
Eu n-as putea, cu firea mea năroadă,
De toată fericirea să mă rup
Pentru nimic; un univers întreg
Prin tine – trandafir, îl înţeleg.

Sonet CIX de William Shakespeare

O! never say that I was false of heart,
Though absence seem'd my flame to qualify,
As easy might I from my self depart
As from my soul which in thy breast doth lie:
That is my home of love: if I have ranged,
Like him that travels, I return again;
Just to the time, not with the time exchanged,
So that myself bring water for my stain.
Never believe though in my nature reigned,
All frailties that besiege all kinds of blood,
That it could so preposterously be stained,
To leave for nothing all thy sum of good;
For nothing this wide universe I call,
Save thou, my rose, in it thou art my all.

Mâzgălituri XII – Versuri de Rabindranath Tagore

Răsfoind Tagore,
Parcă-ating Nirvana,
Levitez spre Pàrnas
Şi vorbesc cu zei;
Mă aduce însă
Lângă tine rana
De iubire fi’ncă
Recitesc Maitreyi.

Mâzgălituri X – Annabel Lee şi alte poeme de Edgar Allan Poe

Spiritele nopţii
Îmi învie pana;
(Din poetul Edgar
Alain Poe mai sorb);
Ploaia-mi bate-n poartă
Tainic darabana
Şi, când scriu, pe bustu-mi
Se aşează-un corb.

Mâzgălituri XI - Tristele de Publius Ovidius Naso

Când deplâng surghiunul,
Îmi înec speranţa
Şi regret că-n lume
Încă mai exist,
De poetu’Ovidiu,
Ce scria-n Constanţa,
Îmi aduc aminte
Cât era de trist.

(CCLXII)

Deschide! Primăvara îţi ciocăne în pleoape,
Cu braţul ei de aer sfios şi-nmiresmat,
Ca să-ţi alunge somnul şi visul ce-l încape,
Schimbându-ţi cu lumina cocioaba în palat.
Văd molia tristeţii cum lâncezeşte-n oase
Şi mobilierul tâmplei acoperit cu praf;
E-atât de frig! Deschide şi-n dimineţi frumoase
De Martie ascultă al mierlelor taraf.
E-un vaiet greu de umbre ‘năuntru, da’n afară
E-un curcubeu ca poarta spre édenul senin
Şi se coboară duhul iubirii-ntâia oară
Să-ţi primenească trupul şi sufletul de chin.
Deschide şi primeste toţi oaspeţii de soi,
Dar mai presus de toate, primeşte-mă ‘napoi.

miercuri, 18 martie 2009

Baladă de primăvară

O iubeau doi tineri. Unul –
Rotund şi bogat ca un soare;
Celălalt – plăpând şi tăcut
Ca o lună.

Primul i-a spus : Te iubesc
Cum iubesc dansul şi primăvara ;
Al doilea i-a şoptit ca o boare: Tu eşti
Primăvara.

În inima ei apele s-au tulburat,
Căci primul tânăr i-a întins
Mai apoi, douăzeci şi cinci
De trandafiri.

Şi-atunci pe obrazul ei
S-au prelins perle; primul dintre ei
S-a repezit să le culeagă
Cu un sărut;

Al doilea însă a scos o batistă
Şi i-a tămăduit ochii
Spunându-i : Nu poţi oferi flori
Primăverii.

luni, 16 martie 2009

Elegie ermetică VI

Cândva, în Era Tinereţii, trăiau în mine
Vietăţi gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârşite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale minţii.
Fericirea alerga şi făcea tumbe
pe-atunci prin mine, în zorii zilelor
De nisip, de mercur şi de vânt,
Iar ele o pândeau, o sfâşiau şi apoi
Se hrăneau cu carnea ei fragedă.
Au venit însă glaciaţiunile – vineri,
Iar vietăţile gigantice, vulcanii,
Pădurile şi apele au murit.
Doar vietăţile mici şi fragile
Au supravieţuit prin crăpăturile
Pământului, s-au înmulţit
Şi m-au cotropit în Era Vârstei Adulte;
Iar Fericirea, de atâta oboseală,
A evadat spre alte lumi abia născute…
Câteodată mai ies la iveală,
Prin crăpăturile pământului
Răscolit de vietătile mici şi fragile,
Oasele Marilor Iubiri de ieri.

Elegie ermetică V

Uneori ziua, obosită de lumina unui soare
Tânăr de Aprilie, se opreşte din hârjoana
Sinuoasă prin spaţiul rotund şi finit,
Se întoarce prin mine şi adună din urmă
Răşina - acum deja chihlimbar. Şi deodată,
Cu faţa spre celălalt capăt al vieţii,
Mă înăbuş prin nămeţii calzi ca o spuză,
Cu masca din fular, în războaie fraticide,
Fac beţigaşe aplecate în unghiuri congruente
Cu unchiul sub care mă priveşte o domnisoară
Fusiformă, cu ochelari cât nota infinit,
Călăresc cu Winetou prin preerie (oare
Aceeaşi lumină rece de Aprilie curge
Şi dincolo de Munţii Stâncoşi?), admir părul,
Unduios ca brocartul, al unei colege din faţă
Ce chicoteşte f’indcă n-am auzit chemarea
La tablă. Iubesc. Mă mişc în ultima fotografie
A adolescenţei, iar apoi ziua împlântă în mine,
Sub coastă, suliţa timpului. E joi. Aprilie.
Astăzi cad de pe planetă, astăzi uit să scriu,
Astăzi croşetez vise, astăzi uit foamea,
Astăzi uit să merg. Încă există strada cu nămeţi,
Camera cu biblioteca pentru toţi, liceul,
Şi eu şi tu existam. Dar mâine va fi ca ieri.

Elegie ermetică IV

N-a cunoscut obârşia minunii sacre
De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec
Şi-n sân arsura,-n miercurea de-absint,
Din pleapa subţire a crepusculului,
Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n
Cercul tâmplelor verzi, a legănat-o-n
Arcul neliniştii şi-a alăptat-o cu ploi
Şi cu ambrozia mirărilor prin ochii
Ei tot mai largi, mai tăcuţi, înverşunată;
Se învârtea în opt ca vulpea hăitută
Şi îmbătată de-amurgul verilor în sânge,
De strugurele copt şi viitorul amorf,
Simţind cum sâmburele focului se umflă
Şi îşi întinde rădăcinile în temple,
Alungând idolii mincinoşi şi vestind
Sorocul vorbei şi al umbletului prin cer;
Dar a venit şi clipa dureroasă-n care
S-a smuls din adânc, orbind-o involuntar
Cu vâlvătaia şi lacrima ei a stins-o,
Iar eu am stat în faţa ei nebun şi opac.
De-atunci însă a uitat frigul căci a văzut
Stingerea-n propriile papile şi-a aflat,
În golul ivit, vraja ce poate stârni
Şi spori Lumina, când a-nceput totul, ieri.

Elegie ermetică III

Vor galopa la orizont herghelii negre
De nori şi gândurile mele concentrice
Vor atinge malul şi se vor reîntoarce
Sleite şi scăzute, ca niște soldaţi
Care au pierdut un război nedrept, la vatră.
Undele mohorâte, prin care mişună
Monştrii cu solzii de aur, de fier şi aspic
Şi în care mă oglindesc de la bordul
Poemelor, se vor subţia cu dulceaţa
Unor izvoare mistice şi vor povesti
Despre mine cel de marţi, rânduite
Sub carena putrezită, toate,-n afară
De cele trimise la sfârşit către tine:
Cele mai puternice, cele mai înalte
Şi cele mai albe, căci ele nu te-au ajuns,
Au făcut înconjurul pământului sau poate
Au trecut peste tine şi te-au zdrobit.
Mai sper că înainte de a plonja orbeşte
În furtuna tinereţii, înainte de-a eşua
Într-o lagună târzie sau înainte
De a se aşterne tăcerea pământului,
Voi mai putea să-ţi sorb în coşul pieptului
Ecoul dragostei înecate sub crusta
De ghiaţa a Polului, în ziua gri, ieri.

Elegie ermetică II

Prin orele subţiri ale înmuguririi, pe când săpam
Cu dinţii speranţei şi unghiile viselor albe
Tunelul vieţii în lutul moale, moartea
Nu avea gust . Era doar filonul unui gând
Strălucitor de galben, sub care îmi odihneam
Oasele de gumă atunci când ultimele raze
Ale crepusculului cădeau perpendicular
Înecându-mă; era amintirea umedă a unei
Toamne esenţiale, neîntâmplate şi înainte de toate
Era comoara după care alergam prin pântecele
Fleşcăite ale lumii. Cu cât mă apropiam de ea
Şi aruncam spre suprafaţă noaptea,
Cu atât se surpa peste mine molozul negru
Al îndoielii în zori; şi iată că-ntr-o zi,
La căldura nucleului, gândurile s-au topit,
Noiembrie a plâns, iar soarele nu s-a mai întâmplat.
Atunci, în orele uscăciunii, oasele mele de piatră
Au umplut viaţa, deasupra mea s-a aruncat
Restul de moarte şi nimeni nu şi-a mai amintit
Că aici trebuie să înceapă o noua gropă, luni.
Am simţit prin cerul gurii dorul târziu,
Ca un prim vierme ce mă muşcă de întuneric
De ţipăt, de laşitate, de sete şi de beţie
Şi-am sângerat aroma zilei de dragoste. Ieri.

Elegie ermetică I

Aud taina la celălalt capăt al oglinzii -
Întâmplări stranii în coasta duminicii
La bâlciul îngerilor de carton ; întâi
Hazardul , apoi clopotul spart al mâhnirii
În frunzişul inimii şi la sfârşit nimicul,
Roşu şi murdar, răsucit până la prasele,
Ca un balans în cer sau o tăvălire prin glod,
Căci deasupra norilor şi dedesubtul
Pământului doar moartea mai aşteaptă;
Mai cumplit decât orice fier este amorţeala
Cărnii; nici o explozie, nici un fir de praf
Pe spiţele lumii; de ce parte a uitării
Îmi vor rămâne gândurile? ce biserici
Îşi cauta dumnezeii în mine? , iar tu...
Tu cui vei mai trimite cu vârful buzelor
Solie, din albul sleit al dimineţii
Spre racla nopţii?; ultima îmbrăţisare
Prin fereastra deschisă larg spre înăuntru,
Fără a vesti saltul; aşteaptă-mă
Cu braţele moi întinse, în adâncul
Realităţii, să mă nasc din nou
Din regretele zilei de portelan
Prima şi ultima zi a laşitătii!; ieri.

(CCLXI)

Pe când eram mai tânăr, îţi ticluiam răvaşe
Cu pana primăverii, pe àripe de flutur;
Şi mai apoi aiurea, cu focul, prin oraşe
Călcând în urma toamnei, pe frunze ce se scutur.
În fiecare noapte dormeam pe-un pat de gânduri,
De parcă-aveam ascunsă o floare în stomac
Şi-n dimineţi ploioase, le adunam în rânduri,
Pe filele căzute din sufletu-mi – copac.
De-extazul meu perpetuu tu nu ştiai nimică,
Dar a venit o iarna cu pofte şi prăpăd
Şi am uitat de frunze şi fluturi vii, de frică…
Iar calea de iubire, prin mine, n-o mai văd.
Alţi vestitori de-acuma din partea mea s-aştepţi:
Şoparla îndoielii şi mărul crud, în piept.

Sonet CIV de William Shakespeare

Nu te-ai schimbat prietene de când
Privirea mea te-a întâlnit, mai ieri;
Nu eşti bătrân. Trei veri s-au dus pe rând
Şi-au smuls din codrii fala altei veri;
Trei primăveri s-au prefăcut uşor
În toamne reci şi galbene; trei luni
De-April au ars în luna lui Cuptor,
De când ai pus pe ochii mei cununi.
Văd farmecu-ţi tot verde – pe cardan
Nu s-a mişcat deloc al orei braţ –
Culoarea lui, în fiecare an,
Nu a pălit în ochii-mi înşelaţi.
Îţi strig speriat prin anii nenăscuţi,
Cândva şi moartea verii ai s-o-asculţi!


Sonet CIV de William Shakespeare

To me, fair friend, you never can be old,
For as you were when first your eye I ey'd,
Such seems your beauty still. Three winters cold,
Have from the forests shook three summers' pride,
Three beauteous springs to yellow autumn turn'd,
In process of the seasons have I seen,
Three April perfumes in three hot Junes burn'd,
Since first I saw you fresh, which yet are green.
Ah! yet doth beauty like a dial-hand,
Steal from his figure, and no pace perceiv'd;
So your sweet hue, which methinks still doth stand,
Hath motion, and mine eye may be deceiv'd:
For fear of which, hear this thou age unbred:
Ere you were born was beauty's summer dead.

Sonet VIII de Pablo Neruda

Dacă ochii tăi nu ar avea culoarea lunii,
culoarea zilei de argilă, de muncă, de foc,
şi nu ar ţine închisă în ei neliniştea aerului,
dacă nu ai fi o săptămână de chihlimbar,

daca nu ai fi clipa blondă
în care toamna se caţără pe viţa-de-vie
şi nici pâinea pe care o coace
luna înmiresmată, risipind făină pe cer,

oh, preaiubito, nu te-aş mai iubi!
În îmbrăţişarea ta cuprind tot ceea ce există:
nisipul, timpul, copacul şi ploaia,

şi tot ceea ce trăieşte pentru ca eu să pot trăi:
pot vedea totul fără să mă îndepărtez:
văd în viaţa ta tot ce este viu.

Soneto VIII

Si no fuera porque tus ojos tienen color de luna,
de día con arcilla, con trabajo, con fuego,
y aprisionada tienes la agilidad del aire,
si no fuera porque eres una semana de ámbar,

si no fuera porque eres el momento amarillo
en que el otoño sube por las enredaderas
y eres aún el pan que la luna fragante
elabora paseando su harina por el cielo,

oh, bienamada, yo no te amaría!
En tu abrazo yo abrazo lo que existe,
la arena, el tiempo, el árbol de la lluvia,

y todo vive para que yo viva:
sin ir tan lejos puedo verlo todo:
veo en tu vida todo lo viviente.

Sonet VII de Pablo Neruda

“Urmează-mă!” am rostit, fără ca nimeni să ştie
pe unde şi cât de stranie mi-era durerea; iar pentru mine
nu a mai existat nici garoafa, nici barcarola,
nimic în afara rănii de iubire, încă deschisă.

Am repetat “Urmează-mă!” ca şi cum aş fi murit,
şi nimeni nu ar fi văzut în gura mea luna sângerândă,
ca şi cum nimeni nu ar fi văzut acel sânge suind în tăcere.
Oh! Iubito, să uităm de-acum steaua cu spini!

Iată de ce, atunci când ţi-am auzit ecoul:
“Urmează-mă!”, a fost ca şi cum ai fi eliberat
durerea, dragostea, furia vinului ferecat

ce se revarsă din bezna pivniţei şi din nou
gura mea a simţit savoarea flăcărilor,
a sângelui şi a garoafelor, a pietrelor şi s-a topit.

Soneto VII

"Vendrás conmigo" dije -sin que nadie supiera
dónde y cómo latía mi estado doloroso,
y para mí no había clavel ni barcarola,
nada sino una herida por el amor abierta.

Repetí: ven conmigo, como si me muriera,
y nadie vio en mi boca la luna que sangraba,
nadie vio aquella sangre que subía al silencio.
Oh amor ahora olvidemos la estrella con espinas!

Por eso cuando oí que tu voz repetía
"Vendrás conmigo" -fue como si desataras
dolor, amor, la furia del vino encarcelado

que desde su bodega sumergida subiera
y otra vez en mi boca sentí un sabor de llama,
de sangre y de claveles, de piedra y quemadura.

miercuri, 11 martie 2009

Sonet VI de Pablo Neruda

Rătăcind prin pădure, am tăiat o creangă pământie,
iar de pe buzele ei însetate s-a înălţat un susur:
a fost poate vocea tânguioasă a râului,
un clopot spart sau o inimă străpunsă;

Ceva ce părea că vine de departe,
ascuns în adâncuri, învelit de humă,
un strigăt îmbrăţişat de toamne fără sfârşit,
de umbra informă şi umedă a frunzelor.

Dar iată că, depărtându-se de somnul pădurii,
creanga de alun a cântat cu vocea mea,
iar parfumul ei s-a încolăcit pe principiile mele,

ca şi cum mi-aş fi căutat dintr-odată rădăcinile
pe care le-am abandonat, meleagul pierdut al copilăriei
şi m-am oprit sleit de aromele pribege.

Sonet VI de Pablo Neruda

En los bosques, perdido, corté una rama oscura
y a los labios, sediento, levanté su susurro:
era tal vez la voz de la lluvia llorando,
una campana rota o un corazón cortado.

Algo que desde tan lejos me parecía
oculto gravemente, cubierto por la tierra,
un grito ensordecido por inmensos otoños,
por la entreabierta y húmeda tiniebla de las hojas.

Pero allí, despertando de los sueños del bosque,
la rama de avellano cantó bajo mi boca
y su errabundo olor trepó por mi criterio

como si me buscaran de pronto las raíces
que abandoné, la tierra perdida con mi infancia,
y me detuve herido por el aroma errante.

Sonet V de Pablo Neruda

Nici noaptea, nici aerul, nici aurora nu te-atinge,
doar pământul, virtutea florilor,
merele ce cresc ascultând apa pură,
tina şi răşinile din ţara ta aromată.

Din Quinchamali unde ţi-au făurit ochii
şi pâna în La Frontera unde ţi-au plămădit tălpile
pentru mine, eşti lutul întunecat pe care îl cunosc :
de pe coapsele tale culeg din nou grâul.

Poate că nu ştii încă, fată din Araucania,
dar înainte de a te iubi, uitându-ţi sărutul,
sufletul meu şi-a reamintit de buzele tale

şi a rătăcit pe străzile pustii
până când a ştiut că descoperise,
iubito, tărâmul de săruturi şi vulcani.

Sonet V de Pablo Neruda

No te toque la noche ni el aire ni la aurora,
sólo la tierra, la virtud de los racimos,
las manzanas que crecen oyendo el agua pura,
el barro y las resinas de tu país fragante.

Desde Quinchamalí donde hicieron tus ojos
hasta tus pies creados para mí en la Frontera
eres la greda oscura que conozco:
en tus caderas toco de nuevo todo el trigo.

Tal vez tú no sabías, araucana,
que cuando antes de amarte me olvidé de tus besos
mi corazón quedó recordando tu boca

y fui como un herido por las calles
hasta que comprendí que había encontrado,
amor, mi territorio de besos y volcanes.

Quinchamali – localitate rurală situată la 35 de KM de oraşul Chillán din Chile.

La Frontera - nume dat unei regiuni geografice din Chile, situată între râul Bio-Bio şi râul Tolten, acum parte a regiunilor administrative Bio-Bio şi Araucania. În trecut a fost graniţa între imperiul chilian (parte a imperiului spaniol, mai târziu Republica Chile) şi regiunea Araucania, pământul fostei naţiuni Mapuche.

Sonet IV de Pablo Neruda

Îţi vei aminti cândva de râpa capricioasă,
din care s-au înălţat miresme înfiorate,
din când în când, pasărea învaluită
de ape şi amorteala: penajul de iarnă.

Îţi vei aminti de darurile pământului:
parfumurile irascibile, filoanele de aur,
ierburile tufişului, smintitele rădăcini,
spinii ca nişte săbii vrăjite.

Îţi vei aminti buchetul dăruit,
buchetul de umbre şi apele tăcute,
buchetul ca o faleză înspumată.

A fost ca fost niciodată sau dintotdeauna;
să mergem acolo unde nimic nu ne-aşteaptă
şi unde ne vom împlini toate aşteptările.

Soneto IV

Recordarás aquella quebrada caprichosa
a donde los aromas palpitantes treparon,
de cuando en cuando un pájaro vestido
con agua y lentitud: traje de invierno.

Recordarás los dones de la tierra:
irascible fragancia, barro de oro,
hierbas del matorral, locas raíces,
sortílegas espinas como espadas.

Recordarás el ramo que trajiste,
ramo de sombra y agua con silencio,
ramo como una piedra con espuma.

Y aquella vez fue como nunca y siempre:
vamos allí donde no espera nada
y hallamos todo lo que está esperando.

luni, 9 martie 2009

Sonet III de Pablo Neruda

Iubire crudă, coroană violetă de spini,
Desiş de pasiuni ascuţite,
Lance dureroasă, corolă de furii,
Ce drumuri şi pricini te aduc în inima mea ?

De ce ţi-ai repezit văpaia dureroasă
Printre frunzele reci ce se mi se-aştern în cale?
Cine ţi-a îndrumat paşii către mine ?
Ce floare , ce piatră, ce fum ţi-a arătat unde locuiesc?

Tot ce ştiu este că noaptea înfricoşătoare a vibrat,
Zorii au umplut toate cupele cu vin,
Iar soarele şi-a regăsit locul pe cer,

În timp ce iubirea m-a îmbrăţişat fără milă,
Până ce mi-a tăiat şi mi-a sfârtecat inima
Cu săbii de foc şi cu spini.

Sonet III de Pablo Neruda

Aspero amor, violeta coronada de espinas,
matorral entre tantas pasiones erizado,
lanza de los dolores, corola de la cólera,
por qué caminos y cómo te dirigiste a mi alma?

Por qué precipitaste tu fuego doloroso,
de pronto, entre las hojas frías de mi camino?
Quién te enseñó los pasos que hasta mí te llevaron?
Qué flor, qué piedra, qué humo mostraron mi morada?

Lo cierto es que tembló la noche pavorosa,
el alba llenó todas las copas con su vino
y el sol estableció su presencia celeste,

mientras que el cruel amor me cercaba sin tregua
hasta que lacerándome con espadas y espinas
abrió en mi corazón un camino quemante.

Sonet II de Pablo Neruda

Dragoste, cât de multe drumuri duc spre sărut,
câte rătăciri solitare înainte de a te găsi!
trenurile aleargă prin ploie fără mine de-acum,
iar în Taltal nu răsare nicio primăvară.

Căci tu şi cu mine, dragostea mea, suntem uniţi,
uniţi de la veşminte până la rădăcini,
uniţi în toamnă, în apă şi în şolduri,
până când suntem doar eu şi tu - una.

Gândeşte-te câte pietre au fost duse de ape
către gurile râului Boroa, gândeşte-te că ,
despărţiţi de trenuri şi de naţiuni,

nu ne-a rămas decât să ne iubim pur-şi-simplu,
în ciuda ezitărilor, cu bărbaţi şi femei,
cu pământul ce hrăneşte garoafele.

Sonet II de Pablo Neruda

Amor, cuántos caminos hasta llegar a un beso,
qué soledad errante hasta tu compañía!
Siguen los trenes solos rodando con la lluvia.
En Taltal no amanece aún la primavera.

Pero tú y yo, amor mío, estamos juntos,
juntos desde la ropa a las raíces,
juntos de otoño, de agua, de caderas,
hasta ser sólo tú, sólo yo juntos.

Pensar que costó tantas piedras que lleva el río,
la desembocadura del agua de Boroa,
pensar que separados por trenes y naciones

tú y yo teníamos que simplemente amarnos,
con todos confundidos, con hombres y mujeres,
con la tierra que implanta y educa los claveles.

sâmbătă, 7 martie 2009

Sonet I de Pablo Neruda

Matilda, numele plantei, al pietrei sau al vinului
şi-al oricărui lucru născut din pământ
ce durează, cuvânt ce creşte odată cu zorii
şi-n care erupe lumina lamâilor.

Prin numele-acesta aleargă marile corăbii
învăluite în roiuri de flăcări albastre,
iar aceste scrisori sunt apa unui fluviu
ce curge prin sufletul meu calcinat.

Oh, nume dibuit sub perdeaua de viţă,
precum poarta unui tunel necunoscut
prin care poţi adulmeca mirosul lumii!

Oh, invadează-mă cu buzele tale încinse,
sfredeleşte-mă, daca vrei, cu ochii tăi întunecaţi,
dar lasa-mă să plutesc şi să adorm cu numele tău.


Soneto I - Pablo Neruda

Matilde, nombre de planta o piedra o vino,
de lo que nace de la tierra y dura,
palabra en cuyo crecimiento amanece,
en cuyo estío estalla la luz de los limones.

En ese nombre corren navíos de madera
rodeados por enjambres de fuego azul marino,
y esas letras son el agua de un río
que desemboca en mi corazón calcinado.

Oh nombre descubierto bajo una enredadera
como la puerta de un túnel desconocido
que comunica con la fragancia del mundo!

Oh invádeme con tu boca abrasadora,
indágame, si quieres, con tus ojos nocturnos,
pero en tu nombre déjame navegar y dormir.

(CCXL)

Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf aşteaptă
Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,
Am cunoscut vertijul pe cea din urmă treaptă,
Când mi-am întors, din nouri, privirea spre pământ.
În urma mea cuvântul, mai greu decât o stâncă,
Crescut în loc de aripi, pe omoplaţii goi,
S-a prăbuşit din slavă-n prăpastia adâncă,
Târându-ne prin neguri şi viscol pe-amândoi.
Când m-am trezit la poale, scrutând nemărginirea,
Cu sufletul asemeni cu îngerii, uşor,
Am implorat osânda de a urca Iubirea
Precum Sisif – zadarnic, de alte mii de ori,
Căci fără tine-alături, mă aştepta o viaţă
Nevrednică în Iadul de carne şi de gheaţă.