joi, 29 ianuarie 2009

(CCLVIII)

Înlănţuit de-un soare malefic drept osândă,
Am aşteptat zadarnic îmbrăţişări ce ard
Şi n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,
O lună zvăpăiată cu ochii de smarald;
Am adulat lumina venită de departe
Şi-am azvârlit cu umbre înveşmântate-n vers,
Căci dincolo de lacrimi, de vise şi de moarte,
N-am înţeles ce-aproape mi-era în Univers:
Eoni la rând, sfioasă, îşi istovea speranţa
Lucind, făr’ să privească vreo clipă înapoi
Şi mă-nvaţa ce-nseamnă – odată cu distanţa
Iubirea se destramă! – nemărginirea-n doi;
Dar n-am simţit prin haos şi întuneric lipsa-i,
Decât atunci când trupu-mi şi-a început eclipsa.

Niciun comentariu: