joi, 29 ianuarie 2009

(CCLVIII)

Înlănţuit de-un soare malefic drept osândă,
Am aşteptat zadarnic îmbrăţişări ce ard
Şi n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,
O lună zvăpăiată cu ochii de smarald;
Am adulat lumina venită de departe
Şi-am azvârlit cu umbre înveşmântate-n vers,
Căci dincolo de lacrimi, de vise şi de moarte,
N-am înţeles ce-aproape mi-era în Univers:
Eoni la rând, sfioasă, îşi istovea speranţa
Lucind, făr’ să privească vreo clipă înapoi
Şi mă-nvaţa ce-nseamnă – odată cu distanţa
Iubirea se destramă! – nemărginirea-n doi;
Dar n-am simţit prin haos şi întuneric lipsa-i,
Decât atunci când trupu-mi şi-a început eclipsa.

miercuri, 14 ianuarie 2009

(CCLVII)

Din floarea mea cănită albinele n-adună
Polenul plin de sevă, de pară şi de plumb,
În care zace-ascunsă, de subreda minciună
A soarelui, câmpia de aur sau porumb;
Şi nici sărutul apei, când se prefiră zorii,
Nu îmi alungă setea încătuşată-n trup;
Iar de întind petala – aripa scumpa-a florii-
Nu pot din rădăcina de carne să mă rup.
Risipă de miresme şi de culori celeste!
Ofrandă fără rugă, uitată în ierbar!;
Se întomnează, bate un vânt de-otel şi este
Târziu de-acum; primeşte această umbră-n dar.
Chiar dacă din grădina iubirii m-ai cules
Și m-ai ascuns în carte, voi învia în vers.

joi, 8 ianuarie 2009

Sonet LXXVI de William Shakespeare

De ce îşi pierde versu-mi strălucirea
Şi curge-n matcă leneş şi anost?;
De ce nu-şi poate-afla, prin oglindirea
În unda vie-a vremilor, alt rost?
De ce-mi păstrează-acelaşi drum peniţa
Şi poartă-acelaşi desuet vesmânt,
Încât trădează numele-mi şi viţa,
În urma sa, prin orişice cuvânt?
Doar ţie şi iubirii se închină
Versu-mi stingher căci tot ce am mai bun
S-a prefăcut cu timpul în ruină
Şi tot ce-i vechi în noi cuvinte spun.
În fiecare zi, precum un soare,
Iubirea mea apune şi răsare.

Sonet LXXVI de William Shakespeare

Why is my verse so barren of new pride,
So far from variation or quick change?
Why with the time do I not glance aside
To new-found methods, and to compounds strange?
Why write I still all one, ever the same,
And keep invention in a noted weed,
That every word doth almost tell my name,
Showing their birth, and where they did proceed?
O! know sweet love I always write of you,
And you and love are still my argument;
So all my best is dressing old words new,
Spending again what is already spent:
For as the sun is daily new and old,
So is my love still telling what is told.

luni, 5 ianuarie 2009

Scrisoare de Anul Nou...

Încă mai eşti albă, încă mai sunt verde...
Între noi se culcă zecile de mii
De cuvinte roşii; peste anii gri
N-am să fac greşeala neagră de-a te pierde.

Ai crescut în mine; eşti atât de vie,
Pe cât sunt de veşted, pe cât sunt de trist;
Te aştept cât încă-n peşteri mai exist
Ca să-mi fii stăpână, sclavă şi soţie.

Ruga mea cu ruga-ţi nu se mai adună,
Când se schimbă anul nevăstuicii-n cer,
Fi’ndcă port în frunte rănile de ger
Şi-am uitat pe cale să te ţin de mână.

Te-am purtat pe unghii, mi-ai purtat aripa
Şi-ai rămas în mine tot ce am mai bun...
Astăzi eşti departe, astăzi sunt nebun
- Se răzbună-n trupuri, adormită, clipa.

Am închis trecutul, viitoru’aşteptă...
În prezentul straniu simplul “Te iubesc!”
Sună mult mai sobru, calp şi nefiresc,
Când îl spun cu buza peste palma dreaptă.

Cât mai am lumina galbenă sub pleoape
Şi visez ninsoarea florilor de meri,
Nu sunt mort, iubito şi-ncă poţi să speri...
Dragostea în mine totuşi mai încape.

Încă mai eşti albă, încă mai sunt verde...
Între noi se culcă zecile de mii
De cuvinte roşii; peste anii gri
N-am să fac greşeala neagră de-a te pierde.

31 XII 2008