joi, 3 decembrie 2009

Cu cine să votez: cu Geoană sau cu Băsescu? Răspuns: Da!...

1. Pot argumenta cu foarte multă risipă de energie următorul fapt: Oamenii nu ascultă în această perioadă decât opinii care le întăresc opţiunile! (uneori aceleaşi fapte alimentează păreri contrare), dar nu o să o fac pentru simplul motiv că cei care citesc aceste rânduri îmi dau oricum dreptate şi nu au de gând să îşi schimbe opţiunea numai pentru simplul fapt că eu le-am criticat intoleranţa la argument – iar asta se constituie deja într-o argumentare...

2. O bună prietenă de-a mea susţinea că în primul tur viscerele – antrenate de hipnoza sexuală a Preşedintelui – îi dictaseră să voteze cu Băsescu, sufletul – încălzit de farmecul ochiului albastru PNL-ist – să voteze cu Crin, iar mintea – din calcule pragmatice – să voteze cu Geoană. Am întrebat-o dacă era vorba de o iubire pură – acel tip iubire în care mintea şi sufletul dispreţuiesc viscerele – sau invers – dacă muşcase din mărul depravării – caz în care mintea şi sufletul nu ajunseseră decât o stavilă în calea plăcerii. M-a acuzat că sunt pro-Geoana...

3. Arunc o întrebare pentru mâine în arenă: Cum poţi pe de-o parte să vehiculezi idei comuniste instigând la luptă împotriva mogulilor capitalişti şi în acelaşi timp să te ridici pe baricada anti-comunismului şi să arunci de la acea înalţime morală cu pietre asupra PSD-ului iliescian?

miercuri, 2 decembrie 2009

Din tranşee

În perioada asta galantarele blogurilor sunt pline ochi cu articole de iarnă şi de alegeri. Oriunde întorci capul găseşti o analiză pertinentă, un manifest împotriva politichiei sau vreo mărturie inedită. Blogosfera s-a scindat în două, sau trei dacă iau în calcul şi zona elitistă a celor cu nasul fin ce propovăduiesc apocalipsa politicii şi votul alb; eşti năucit de aducerile din condei care maschează invectivele la adresa unuia sau altuia dintre candidaţi: unul e prostănac, marioneta axei mogulilor Vântu-Voiculescu-Hrebenciuc , vândut ruşilor, comunist la şcoala lui Iliescu, celalalt este curvar, beţiv, mincinos, patron de moguli mai mici Popoviciu-Udrea-Videanu-Berceanu-Ritzi, ucigaş-de-copii, scandalagiu, dictator; iar din subsolul acestor articole te inundă cu zoaie armatele de postaci. Nu cred că mai există vreun indecis, sau dacă există o să cadă exact în falia dintre cele două părţi din cauza vertijului, ca să nu mai zic că nici un partizan nu îşi mai poate face un aşa de mare avânt încât să sară peste hău.

1. Dictatură versus Comunism

Regăsesc şi printre cei născuţi după revoluţie (sau în preajma ei) morbul urii împotriva comunismului, deşi nu au trăit acea perioada şi nu îi cunosc ideologia. Îşi închipuie că mandatele iliesciene au fost o prelungire a perioadei nefaste pe care au trăit-o părinţii lor sub Ceausescu. “Nu mai vrem comunişti! Jos PSD”.
Acelaşi ecou propagandistic l-am auzit şi din partea unora care ar fi avantajaţi într-un regim social-democrat ideal cu măsuri protecţioniste. “Nu mai vrem comunişti! Jos PSD!”.

Cum adică „Jos comuniştii!“. Care comunişti??? În contextual actual despre ce comunism vorbim?; ce comunism a renăscut în 2009 şi în 2008, pe vremea mariajului PDL – PSD, nu a existat? Ultima dată când m-am uitat în calendar era decembrie 2009, iar comunismul - un vis urât. Şi Iliescu era un vis urât… Nu PSD-ul este la putere. Nu acum. Era în combinaţie cu PDL la putere acum doua-trei luni. Atunci nu trebuiau daţi jos?…

Abordez totusi problema comunismului plecând de la ipoteza că nu ar fi vorba de o manipulare ci de o ameninţare reala într-o Romanie intrată de ani buni în NATO şi UE…Şi am să încep prin a reaminti că marea problemă nu a fost comunismul în sine ci dictatura instaurată în cârca lui, dictatură care a adus cu ea abuzul de putere, mecanismul de opresiune, frica, lipsa sau îngrădirea perspectivelor; rele mai mari decât săracia şi frigul, rele care există şi astăzi. Poate ar trebui recitite pasaje din “Raportul Tismăneanu” comandat chiar de preşedintele Băsescu!
Poate că doctrina social-democrată a PSD-ului ascunde în adâncuri tare comuniste, dar chiar nimeni nu vede spectul dictaturii ridicându-se în spatele preşedintelui. Acesta agită masele cu acelaşi tip de discurs populist cu care în ’33, Hitler îşi pregătea ascensiunea? Pe când o altă “Noapte a Cuţitelor Lungi”? (Update: Mă îngrijorează ceea ce s-a petrecut la Timişoara!) Dacă pe afişele PSD (+PC+PNL+UDMR) s-a adăugat secera şi ciocanul, sunt unii care au început să scrie numele prezidenţiabilului PDL sub această formă: BăSSeSScu.

Istoria este inutilă dacă ne urmăreşte blestemul de a o repeta la nesfârşit.

Radicalizând opţiunile, avem de ales între… comunism şi dictatură.

a) în “comunism” ni se promite…

- guvern cu susţinere parlamentară de 65%

- un prim ministru (cel puţin aparent) independent

- program elaborat pentru ieşirea din criză (cu măsuri protecţioniste dar şi de dreapta – PNL-ul face parte din coaliţie)

b) în “dictatură” ni se promite…

- conflict deschis cu un parlament ales prin vot uninominal
(se poate ajunge la dizolvarea Parlamentului şi la alegeri anticipate)

- guvern interimar condensat sub controlul direct al Presedintelui
Notă: Să nu uitam că din acest guvern a făcut parte dna Ritzi, în acest moment urmarită penal

- lipsa unui buget pe anul 2010 aprobat (deşi în Parlament a trecut legea care permitea unui guvern interimar să prezinte bugetul, Preşedintele nu a promulgat această lege din motive necunoscute)

- poliţie politică: ziarişti, procurori şi oameni de afaceri au telefoanele ascultate şi sunt urmăriţi de organisme gen SRI, SPP, SIE, subordinate presedintelui şi camarilei.
Incidente:
- cazul ziaristul Sorin Roşca Stănescu,
- înregistrările de la întrunirile comisiei Udrea,
- listele convorbirilor telefonice efectuate de un procuror fluturate de dna Udrea,
- notele informative despre membrii Curţii Constitutionale cerute de Presedinte
- procurori demişi din funcţie în condiţii cel puţin ciudate (vezi cazul Hayssam)

2. Mogulii buni, mogulii răi

Scriam într-un articol anterior despre cei trei mari moguli pe care B[sescu îi arată obsesiv cu degetul în fiecare zi din dorinţa de a-şi minimiza adversarul şi de a folosi ura ca factor de polarizare electorală – ura de clasă a celor sărăciţi împotriva îmbogăţiţilor şi ura patrioţilor împotriva “celor care vând ţara” (la ruşi sau în altă parte). În treacăt fie zis acest discurs este unul de tip comunisto-fascist. Concluzia pe care o trăgeam în acel articol era că mogulii răi Voiculescu-Vântu-Hrebenciu şi-au înmulţit averile de peste cinci ori tocmai în perioada moguliatului băsescian, fără să fie deranjaţi. Revin imediat şi la mogulii băsescieni.
Sper că cei care îl votează pe Basescu nu îşi închipuie că de acum încolo, la un al doilea mandat, acesta va confisca cele 5 miliarde de euroi negri, îi va împărţi celorlalţi 20 de milioane de oropsiţi, iar mogulii se vor transforma în praf de stele. (Mie unul mi-ar conveni. Asta ar însemna 500-1000 de euro pe cap de familie. Ar fi ceva!) Ne place sau nu, trăim în capitalism; acumularea de capital şi punerea lui în mişcare este tocmai esenţa capitalismului; şi aici şi peste hotare puterea economică sprijină şi/sau influenţează puterea politică; şi peste hotare există moguli. Cum poti să strigi “Jos comunismul!” şi în acelaşi timp să accepţi să ţi se inducă idei comuniste în subconştient?…

Ce au facut (şi ce vor mai face!) mogulii…

a) Mogulii rai

Mogulii răi (Voiculescu, Vântu, Hrebenciuc) au făcut asta. Când? În timpul mandatului Băsescu…

La început, Băsescu a afirmat că, în plus, Vântu vrea Poşta Română, Patriciu – Romgazul şi Voiculescu – sarea: “Dacă eram un Geoană îl ajutam pe Vântu să ia Poşta Română, pe Patriciu – Romgazul şi pe Voiculescu – complexele energetice şi minele de sare.” Aş completa: “Eu sunt un Băsescu: îl ajut pe Videanu să ia Poşta Română, pe Popoviciu – Romgazul şi pe Cocoş – complexele şi minele de sare”.


b) Mogulii buni

O urmă de adevăr o fi şi în propaganda PSD-ului, după cum o urmă de adevăr există şi în propaganda PDL-ului de mai sus. Nu există îngeri în afaceri – deşi dlui Marius Ghenea i se spune parcă “business angel”! – după cum nu există îngeri nici în politică, dar România nu a ajuns încă Iadul. Mă declar adeptul dezvoltării capitalului mogulesc în detrimetrul capitalului străin, atâta vreme cât afacerile moguleşti sunt legale şi nu lezează interesele cetăţeanului şi ale statului. Dacă-i capitalism, capitalism să fie.

De altfel şi dl Băsescu are un dosar care îi atârnă de picior precum bila de fier a unui condamnat la ocnă; mai nou am văzut că îl poartă peste tot cu dânsul pentru a se disculpa. Hm! Îmi tot dă târcoale următoarea întrebare: Nu cumva dl. Băsescu este de fapt Marele Mogul?

3. Preşedintele “unor” români (preşedintele luptător versus preşedintele de mucava)

a) Traian Băsescu

- curvar

„2001 - scandalul amoros ”Boagiu”
În 2001, pe 17 mai, Maria a suportat o umilință maximă, atunci cînd, la Convenția Națională a PD, Traian Băsescu a fost interpelat (unicat absolut în istoria post-decembristă) în legătură cu presupusa sa relație amoroasă cu Anca Boagiu, pe care se luptase ca un leu să o pună numărul unu pe listele parlamentare de la organizația de București. Ușor dezorientat, Băsescu s-a salvat, de la tribună, tot cu soția, arătînd verigheta și punctînd faptul că are o căsnicie veche de decenii: ”Am o familie model”. În 2004, pentru Maria a venit o nouă lovitură: în campania prezidențială, Băsescu s-a lăudat, public, că mergea la prostituate, în port, în timp ce soția îl aștepta acasă, crescînd cei doi copii.“ (sursa)

Scandalul „Udrea“
Mister: ce căuta Udrea noaptea, la Cotroceni?

“În 2005, la scurtă vreme după alegeri, încă o lovitură: paparazzi unui cotidian central au reușit să dovedească, prin probe fotografice, ceea ce doar se zvonea, pe atunci, anume că Elena Udrea are descinderi misteriose, noaptea, de una singură, la Cotroceni. O nouă lovitură pentru soția președintelui, care, iarăși, a tăcut. La fel cum a tăcut și cînd președintele s-a oferit, public, să întindă pe masă o ziaristă și să îi arate, el știe ce. Ori cînd s-a văzut nevoită să petreacă Paștele, Crăciunurile, Revelioanele, concediile ori chiar simplele ieșiri la restaurant cu familia Cocoș, adică Elena Udrea.” – aceeaşi sursă.

Admiratorii infocaţi vor afirma că virilitatea politică a dlui presedinte este alimentată şi de energia lui sexuală debordantă şi sunt convins că au dreptate. Presedintele poate “în pat” – poate şi pe scena politică, iar argumentul politic ultim poate fi în acest caz “pentru că aşa vrea falusul meu”. Cine poate uita scena din 2004 în care Băsescu, după alegeri, împrosca mulţimea cu şampanie ca şi cum ar fi urinat?...

Apropo: Se prefigurează un nou scandal pe acestă temă un presupus viol. (De ce nu mă miră la dl. Băsescu?)…

- beţiv

- violent (violente fizice şi de limbaj)

Câteva incidente…

Dl. preşedinte Băsescu
…a fost acuzat că în timpul campaniei din 2004 a lovit un copil
…a lovit cu capul în gură un arab în piaţa Crângaşi
… a înjurat pe sălile ministerului
… a numit ziarişti “găozari” şi “ţigani împuţiţi”

Nici nu cred că mai merită comentate aceste fapte. Electoratul le cunoaşte foarte bine, dar, după cum spunea şi dna Udrea prin 2006 “asta e Băsescu, asta am votat”. Ne reprezintă. Atâta vreme cât este preşedinte ne reprezintă pe toţi; când nu va mai fi preşedinte va reprezenta doar un public (vorba lui Orban!) de 30 la sută.

b) Mircea Geoană

- prostănac

E ciudat şi trist în acelaşi timp să vezi că tocmai oameni cu o inteligenţă sub medie repetă ca pe o cabală porecla lui Geoană si se hlizesc tâmp când Google întoarce ca rezultat al căutării “Prostănancul României” pagina de web personală a acestuia. Porecla de prostănac este de fapt moştenirea lăsată de “bunicuţa” Iliescu. Oricât a încercat fostul preşedinte să mai explice contextul în care a folosit acel cuvânt, eticheta aceasta s-a lipit de fruntea prezidenţiabilului PSD şi acolo a rămas în lipsă de altceva. Atenţie! Nu susţin că dl. Geoană este vreun monument de inteligenţă; nu am citit cartea “Încredere” scrisă de el dar am înţeles că pentru tipărirea ei s-au taiat copaci degeaba. Nu pot să nu constat însă că există o asemănare între cei doi candidaţi în această privinţă: Geoana a scris o carte câtă vreme dl. Băsescu a citit una – dacă nu o citeşte în continuare!

Există aici şi un paradox: pe de-o parte electoratul extremist băsescian îl face “prostănac”, pe de alta parte îl dispreţuieşte pentru alura lui aproape sfidătoare de intelectual rasat.

- subordonat mogulilor

Uneori dl. Geoană este atât de scorţos încât confirmă imaginea pe care nonconformistul Băsescu i-a asociat-o: aceea de marionetă mişcată de sforile puterii economice - Hrebenciuc şi de cele ale puterii simbolice – Iliescu. Hrebenciuc – înţeleg, Vanghelie – înţeleg , Năstase – înţeleg, dar Iliescu?! Daca aţ fi fost în tabara PDL-istă aş fi inventat următorul slogan: “Iliescu a murit! Trăiască Iliescu!”.

- partida rusească

La douăzeci de ani de la revoluţie (şi la 19 ani de la prăbusirea colosului URSS) asistăm la reînvierea anti-comunismului şi a rusofobiei. Şi a mişcării anti-Iliescu: “Iliescu a murit! Trăiască Iliescu!”. Ciudat că în 2007 nici una dintre aceste mişcări nu (mai) exista. O fi vreo reacţie alergică de (la) campanie.

Atât deocamdata…

duminică, 29 noiembrie 2009

accident

I
aveam gheaţă în sânge
prin urbe
începuse o noapte cu josul în sus
şi-alergam spre apus
spre apus
pe cărări tot mai albe şi curbe

nu vedeam cum spre mine venea
iubirea
din sexul opus

II
nu era nici un înger de faţă
nici un martor să-mi ceară firesc
să m-opresc din galop
din galop
n-avem timp
n-aveam timp n-aveam chef
pentru zi oarecare din viaţă
iubirea la stop
să-mi opresc

III
n-aşteptam nicio gropă în cale
nicio piatră sau vreun parapet
te-ocoleam de-aş fi mers
mai agale
mă priveai însă-aşa de cochet
c-am orbit
şi-am strigat – sunt poet
sunt poet mai încet sunt poet

te-ocoleam de-ai fi mers mai încet

IV
dar aşa
n-avem casco la viaţă
stăm pe margine
nuzi şi privim
cât de mult sânge curge pe gheaţă.

24-29 XI 2009

vineri, 27 noiembrie 2009

Marele Mogul Fără Moguli

Am impresia că s-a ajuns la momentul la care nici pumnul, nici verbul nu mai au vreun efect. Este la modă atât lovitura în meclă cât şi diatriba… Am să încerc totuşi un exerciţiu inutil de memorie şi de logică pentru a-mi menţine activi neuronii, plecând de la două aspecte pe care le-am sesizat urmărind evoluţia fulminantă a dlui Băsescu în studioul dlui Răzvan Dumitrescu la Realitatea TV.

1. Caseta cu lovitura… Sar peste aspectul moral nu pentru că nu ar avea relevanţă ci pentru simplul fapt că subiectul este deja epuizat. Ignor şi răspunsul icnit: “nu-mi dau seama ce a făcut copilul, a zis ceva” asupra căruia dl Băsescu a revenit ulterior când s-a dezmeticit. Nu mă întreb nici dacă este un trucaj sau nu! Nici măcar de ce a apărut scandalul tocmai acum!... Nimic din toate astea. Remarc un singur lucru: în 2004, în apropierea lui Băsescu se afla nimeni altul decât Dinu Patriciu (şi Tăriceanu) – acelaşi tip – pe atunci nu inventase dl Basescu termenul de mogul – ce devine întruparea răului în 2009. Uau! Ce a făcut Dinu Patriciu în aceşti cinci ani? Am să vă dau răspunsul mai jos…

Declaraţia lui Patriciu se găseşte aici

Declaraţia dlui Tăriceanu se găseşte aici

Să nu o uităm şi pe doamna Roberta Anastase. Dânsa susţine următoarele

2. Grivco 2… Timpul trece, oamenii se schimbă, dar în toată această degringoladă filonul moral al domnului presedinte este nesecat în 2009, dupa cum era şi în 2004, şi ne luminează ca un far în furtună. Să ne luminăm şi noi: dl Băsescu a încheiat cu Voiculescu un pact la Grivco în 2004?
Şi cu viitorul mogul Voiculescu, nu numai cu viitorul mogul Patriciu? Da! Nu se poate! Şi totuşi dl. Băsescu recunoaşte, după un scurt moment de ezitare (moment necesar cântării opţiunii de a se face că uită): Da am fost cu-“căciula în mână”. Aha! Păi atunci dl. Voiculescu nu era mogul pentru că dl Băsescu încă nu inventase termenul de mogul. Just. Ce a făcut totuşi dl. Voiculescu în aceşti cinci ani? Am să vă dau răspunsul mai jos…

Declaraţia dlui Băsescu se află aici (pe blog-ul personal)…

Declaraţia dlui Voiculescu se află aici

Nu vreau să rămân dator cu răspunsul la întrebarea, altădată atât de cunoscută: Ce au făcut Mogulii în ultimii cinci ani? Afaceri moguleşti, ce altceva?!… Parcă îmi şi imaginez cetăţeanul inocent care sună la radio Erevan pentru lămuriri suplimentare: Păi şi Băsescu unde a fost în aceşti cinci ani?

Concluzie… dl Băsescu nu este altceva decât un Mogul al Mogulilor rămas fără Moguli. Mogulii au devenit moguli sub moguliatul său. Acum Mogulii sunt mai Mogulii decât însuşi Marele Mogul. Poporul o fi şi el un Mogul de vrea dl. Băsescu să facă o înţelegere cu El?!

duminică, 15 noiembrie 2009

Sonet IV de William Shakespeare

Nu-ţi cheltui tot harul frumuseţii
Cu tine însuţi fără cumpătare,
Căci nu e dar ci e-mprumutul vieţii
Pentru acei ce-s liberi din născare.
Frumos avar, de ce te joci atunci
Şi nu întorci tot ceea ce-ai avut?
Comori de ani în glie ţi le-arunci
Şi pierzi ca un zaraf nepriceput.
Făcând negoţ cu tine însuţi, ţie
Îţi vei greşi, iar la sfârşit, în loc,
Când vei primi fatidica solie
A nefiinţei, ce-ai să lasi zălog?
Cu tine stingi şi-a frumuseţii rază,
De nu o treci în cel ce te urmează.

Sonet IV de William Shakespeare

Unthrifty loveliness, why dost thou spend
Upon thy self thy beauty's legacy?
Nature's bequest gives nothing, but doth lend,
And being frank she lends to those are free:
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse
The bounteous largess given thee to give?
Profitless usurer, why dost thou use
So great a sum of sums, yet canst not live?
For having traffic with thy self alone,
Thou of thy self thy sweet self dost deceive:
Then how when nature calls thee to be gone,
What acceptable audit canst thou leave?
Thy unused beauty must be tombed with thee,
Which, used, lives th' executor to be.

vineri, 13 noiembrie 2009

luna

la marginea nopţii
luna mea
hotărăşte-te

cazi peste mine arzând
cu trupu-ţi rotund
de diamant
sau fugi cât mai departe
în alte galaxii
acolo unde nici lumina şi nici gândul
nu te pot găsi
în neant

luna mea
hotărăşte-te

hotărăşte-te
altfel am să cad
până la urmă
ameţit
de rotiri, de minciuni
şi de umbră
în soare în soare în iad

luna mea
hotărăşte-te

hotărăşte-te
fiindcă mi-e frică şi greaţă
de dorul de noapte ce mă cuprinde
de dimineaţă

13 XI 2009

miercuri, 11 noiembrie 2009

la teatru

actul I

mi-amintesc că din rândul întâi
viaţa îţi pare
atât de aproape şi de strălucitoare

aplauzi
te ridici în picioare
plângi la finaluri cu boabe de aur
şi-apoi te îneci
pentru un strop de culoare

actul II

după gong se aşează cu faţa
către palmele mele
actorii
actorii zevzeci iar eu ştiu
că-s mai bun, mai viteaz şi mai drept
decât ei decât ei decât viaţa

e târziu
se aude gongul ca tunul

dacă pleci dacă pleci dacă pleci
mă retrag cu bărbia în piept
într-un scaun de piele
pe rândul treizeci
şi unu

actul III

…va începe-n curând

în curând timpul nu va mai trece
să ne ceară biletul
pe ultimul rând
cu numărul zece ori zece

iar în scaunul vechi
se va face apoi
‘ncetul cu-ncetul
mai rece

epilog

o-ntrebare mă arde-n călcâi:
de ce oare se-agită
cei din rândul întâi?

marți, 10 noiembrie 2009

Dacă (jam session)...

Dacă dorm cu lumina aprinsă,
Coşmarele n-au chipul tău,
Dezleg labirinturi
Şi plasa e-ntinsă
Sub hău;
Dacă dorm cu lumina aprinsă.

Dacă-alerg în maşini fără frâne,
Mi-este gândul la tine un dric,
Ce opreşte la stopuri
Şi nu îmi rămâne
Nimic;
Dacă-alerg în maşini fără frâne.

Dacă-mi torn apă rece în cadă,
Am să uit că există în Dex
Cuvântul iubire
Stând vesel la coadă
La sex;
Dacă-mi torn apă rece în cadă.

(La o bere cu alţi doi prieteni non-poeţi)

9 XI 2009

luni, 9 noiembrie 2009

păianjenul

ne uitam amorţiţi de tăceri
la pereţii murdari
pe tavan
îşi ţesea plasa neagră
stingher
un păianjen
iar faptul bizar
că eram încă goi
amândoi
îmi părea o cortină de fier
ce cădea între noi
între noi
se sfârşise încă de ieri
se sfârşise încă de joi

duminică, 8 noiembrie 2009

Priveşti stelele, steaua mea

Priveşti stelele, steaua mea; de-aş deveni
Cerul, cu mii de ochi să privesc spre tine.

Platon
(traducere de Grete Tartler - din volumul "Cele mai frumoase poeme de dragoste")

cuţitul

ploua cu lumină-n cearceafuri
mai reci ca banchiza
stăteam
tolăniţi amândoi şi vorbeam
despre sex
despre moarte şi prafuri

"mi-este foame de tine"-ţi spuneam
îţi spuneam că aştept asfinţitul
prin ferestre mioape
prin geam
îmi trăgeam trupul gol mai aproape
de tine
şi-atunci îmi puneai
în aripa dreaptă
cuţitul

cuţitul – ce glumă mortală

te vânam înotând tot mai greu
te vânam înainte să-nceapă
prin cearceafuri
o noapte polară

tu trăgeai liniştită în piept
toata neaua din palmă
iar eu
eu eram eschimoşul perfect
şi-ţi spuneam "foca mea ideală"

8 XI 2009

vineri, 6 noiembrie 2009

(Iubesc de moarte partea care-mi pleacă)

Iubesc de moarte partea care-mi pleacă
Din leagănul de os spre niciodată
Şi se întoarce-n vad însângerată
La asfinţit, ca sabia în teacă.

Urăsc de-o viaţă partea mea posacă;
Pe dinăuntru dragostea e moartă
Şi-au început cu degetul să-mi bată
La-nmormântare visele, în toacă.

La dezunire, îngerii, c-o sfoară,
Mă priponesc cu fruntea de pământ,
Îmi scot cu pumnii inima murdară

Şi-o zvârlu-n gura câinilor de vânt…
Căci drama între noi e necesară
Şi te iubesc cu tot ce eu nu sunt!

miercuri, 28 octombrie 2009

Religia mea

Religia mea nu se hrăneşte
Cu ţipătul întreit al cocoşului...
În religia mea fiecare ascunde
Înăuntrul său un zeu ce îşi recită
Pe dinafară testamentul.
“Iubiţi-vă zeii!“, vă spun,
“Cum vă iubiţi pe voi înşivă în zori
Şi nu uitaţi că va trebui să
Ne alegem dintre noi adoratorii -
Cei ce vor ridica temple din nimicuri,
Vor aduce ofrande şi se vor ruga.”
Alegeţi-mă pe mine, fiindcă eu
Pot iubi, pot ierta, pot să mă tem,
Iar religia mea nu se hrăneşte
Cu ţipătul întreit al cocoşului!...

duminică, 25 octombrie 2009

Elegie ermetica VII

Nu pot dormi de două ori pe aceeşi pernă,
După cum nu pot mânca de două ori
Aceeaşi mâncare şi după cum nu pot
Muri de două ori; de ce ne întorceam
Atunci de la Omega la Alfa, pentru a găsi
Originea eşecului, tocmai acum
Când timpul a devenit de neînţeles
Şi locuim la căpatul întunericului?
Chiar nu întelegi că nu vom mai retrăi
Criza de schizofrenie a iubirii decât
Dacă voi pleca, fără surle şi trâmbiţe,
Însoţit de regrete, într-o zi în care toate
Se anunţă de-a-ndoaselea, într-o zi
Ca oricare alta: sâmbătă?; perna pe care
O îmbrăţisam, cartofii prăjiti, somnul profund
Ce mă cuprindea după ce faceam dragoste,
Nu vor mai fi acolo, dar cel puţin aşa voi
Ajunge să-mi amintesc de partea mea
Dreaptă, de partea mea bună, de partea
Pe care o iubesc fiindcă mă face
Să mă simt întreg, de tot ceea ce las
În urmă pentru a regăsi mai apoi
Mult mai dulce, mult mai fierbinte,
Mult mai rotund, mâine sau ieri.

25 octombrie 2009

Sonet II de William Shakespeare

Când vor săpa în fruntea ta tranşee
Întunecate, patruzeci de ierni,
Trufaşa tinereţe-o să se-ncheie
Şi-o să te-acoperi doar cu buruieni.
La întrebarea: “Unde-i frumuseţea
Şi bogăţia zilelor?”, nici mie
Să nu-mi răspunzi că-n ochi e tinereţea
Ascunsă, din ruşine sau mândrie.
“Îţi iroseşti, prietene”,-ţi voi spune
“Comorile!”; cândva vei înţelege
Că un copil din tine o s-adune
Tot ce-i mai bun, iar răul îl va şterge.
Cu sânge cald nutrit, pe zi ce trece,
Ai să renaşti, oricât ţi-ar fi de rece.

Sonet II de William Shakespeare

When forty winters shall besiege thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty's field,
Thy youth's proud livery so gazed on now,
Will be a totter'd weed of small worth held:
Then being asked, where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days;
To say, within thine own deep sunken eyes,
Were an all-eating shame, and thriftless praise.
How much more praise deserv'd thy beauty's use,
If thou couldst answer 'This fair child of mine
Shall sum my count, and make my old excuse,'
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel'st it cold.

luni, 28 septembrie 2009

Calendarul

A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară şi apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte şi de lume încât am început să înțeleg că timpul şi spaţiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu îşi mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 şi fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în faţa spitalului şi îşi revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieţii precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prinţesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă! - şi îmi amintesc că într-o zi ca aceasta: umedă, liniştită şi capricioasă, în intersecţie, Nicolae a hotărât că balaurul cu patru capete va mai zdrobi un cavaler . Pe vremea aceea balaurul obişnuia să mănânce doar patru cavaleri într-o lună.
Cred că asta s-a întâmplat chiar în ziua în care un fluture negru a poposit în vechiul calendar pe ultima zi din septembrie. Da! Aşa este! În ultima zi de septembrie, a nu-ştiu-cărui an...

Jucăm sah pe o bancă din fundul curții spitalului. Nicolae clipește des ca și cum ar presimți ceva, astfel încât nu mă mai surprinde huruitul maşinii negre ce agaţă bordura, într-o curbă strânsă, scrâşnetul frânei, geamătul înfundat al trecătorului transformat în făcăleţ peste capota strălucitoare şi apoi gongul apoteotic: fiarele contorsionate în buza de piatră a podului. Succesiunea de sunete trezeşte în mine ecouri binecunoscute şi reusesc să văd totul începând cu actul 2. Moartea încă se mai plimbă pe străzile oraşului cu aceeaşi nonşalanţă cu care o făcea în timpul războiului. Nici dacă ar fi să revăd roabele pline vârf cu păpuşi stricate, scoase de sub molozul blocului Filantropiei, maldărele de zdrenţe, ziare şi carne deja rece din jurul gurilor de aerisire de dincolo de pod, tancurile cu botul stropit cu sânge şi noroi, toate la un loc defilând prin faţa spitalului, pe sub castanii sărăciţi de umezeala toamnei timpurii şi tot nu aș fi surprins. Nici atunci și nici acum moartea nu este întâmplătoare. Moartea nu se schimbă; doar oamenii se pot schimba! Se pot schimba, dar nu se pot ascunde şi iată că am ajuns şi eu, cu timpul, să aştept moartea, așa cum o fac şi ceilalţi colegi de palier: lângă fereastră, neclintit ca o fantomă în zilele întunecate şi reci, iar în zilele în care soarele mai zvântă bulevandul cu o lumină purie, sub umbrarul din colţul parcului prin plasa cu romburi mari a gardului. Dar moartea nu întră în curtea spitalului decât rareori, pentru a se odihni în oasele vreunui octogenar; preferă să se plimbe pe străzi pentru a oferi spectacole grandioase amatorilor de senzaţional şi nouă, celor ce o sfidam...
Îmi împart aceste gânduri zilnice (tot așa cum îmi împart și mâncarea!), cu Nicolae - un fost colonel rus într-o brigadă de motorizate - de fiecare dată când o maşină neagră se înfige în buza podului şi rămâne acolo fumegând, iar el îşi întrerupe eterna poveste despre o oarecare Tatiana şi îmi dă dreptate. Şi el a văzut moartea, ba poate chiar a avut prilejul să o privească de câteva ori în faţă pe câmpul de luptă, dar acum pare că şi-o aminteste mult mai nuanţat decât mine, fiindca îl văd afectat ori de cate ori îi dobor piesele de şah în cursul partidelor interminabile menite să topească timpul. Pentru mine în război a murit o lume, pentru el doar Tatiana. Redevine soldat; se ridică gâfâind în picioare şi îşi duce mâna la chipiul imaginar. Poate că moartea îl salută şi ea la rândul ei ca pe un adversar vechi şi pe care a ajuns să îl respecte şi să-l evite.
”Şah mat!”. ”Al câtelea accident este în luna asta?”. “Doar al treilea dar cred că sunt şi victime de data asta!”. Mai adaugă şi nişte consideraţii cu privire la progres în timp ce îşi ia poziţia marţială şi se apropie de gard pentru a vedea mai bine. Al treilea accident... Nu poţi însă învinovăţi pe nimeni şi nimic, în afară de numărul tot mai mare de locuitori ai oraşului-în-care-moartea-se-plimbă-pe-străzi, număr ce transformă inexorabil procentul în certitudine, iar acest lucru nu poate fi decât subiectul unui pariu sau obiectul unei curiozităţi, a unei invidii sau a amândurora la un loc. “Îmi datorezi trei poli!”...
În doar câteva momente, de jur-împrejurul scenei crește un gard uman... Invidie?! Da. În fiecare din noi pândeşte o formă de invidie agresivă, ca o mască încruntată şi spuzită, sub masca bunăvoinţei zilnice, ca un ultim bastion în calea anihilării totale a animalului de către civilizaţie. O invidie care nu te urcă pe tine însuţi în lumină, ci aruncă negură în jur. O poţi recunoaşte uşor odată ce ai recunoscut-o înăuntrul tău, odată ce ai înţeles că tocmai acest sentiment meschin agită masele în jurul tragediilor cotidiene: “Li s-a întâmplat lor şi nu mie!”; “Eu încă sunt în viaţa!”. Ca şi cum viaţa este o cursă în care nu ai voie să te împiedici... Nu auzim decât un murmur imperceptil care crește odată cu multimea, dar pot să îmi închipui ce spun vocile care se împletesc în acel murmur: spun ceea ce și noi am spune dacă am fi de față și am da din coate pentru a crapa coaja mulțimii în căutarea miezului... Iar din punctul acesta se instaurează ireversibil greaţa; atâta greaţă cât îţi poate fi de tine însuţi ştiind că şi alţii sunt şi simt la fel, ba chiar mai rău. Fie că vei întinde mâna condescendent către cel apropiat victimei, fie că ai să ceri detalii unui martor ocular, fie că ai să-i căinezi soarta în momentul în care o să arunci, peste movila de pământ reavăn, buchetul de flori, în tine va zâmbi sentimentul de satisfacţie al invincibilităţii. Ai mai multă viaţa la dispoziţie, mai multa fericire și mai multe șanse dacă cel care a plecat și le-a irosit pe ale sale. Cu atât mai mult cu cât cunoști mai puțin persoana și cu cât viața lui (sau moartea!) a stat sub stampila inutilității sau a destinului cu “Așa NU!”.
“Cum a murit?”; “Îl cunoșteați?”. Acum este prea târziu ca eu și Nicolae să ne mai ascundem această bucurie bolnavă unul față de celălalt: ne întindem gâturile ca niște broaște testoase afară din carapace când își face apariția mașina salvării, pentru a întrezări prin nișa creată în mulțime rămășitele vieții și uneori chiar ne aruncăm în valurile amețitoare ale mulțimii după ce ne strecurăm în chip de vizitatori pe poarta principală. Și asta doar pentru a ne valida bucuria că am mai devansat niște nefericiți și, binențeles!, pentru a valida și rezultatele pariului. Datorită gutei ce îi macină membrele inferioare, Nicolae este mult mai pesimist decât mine: în fiecare lună asteapta peste 4 accidente mortale și de fiecare dată ridică miza de parcă singura minune și satisfacție pe care viața i-o mai poate da este ameliorarea invidiei și nu a durerii. Insistă însă întotdeauna să salute din picioare. Iar eu accept să primesc nimicurile lui fără nicio valoare: fotografii decolorate cu fostele lui iubite, o baionetă cu care a omorât un german şi nişte medalii cam ruginite, pentru că memoria lui este mai scurtă decât a mea şi pot să i le înapoiez înainte de începutul unei noi luni şi a unei noi provocări. Doar de calendarul din ’42 pe care a însemnat cu roşu ziua când ar fi trebuit să se căsătorească cu o oarecare Tatiana şi cu negru ziua în care aceasta Tatiana a murit într-un bombardament, nu se desparte. “Am iubit-o cât pentru cinzeci de vieţi!”. Am impresia că măsoară încă zilele cu acest calendar pentru că nu îl mai interesează atât de mult în ce zi a săptămânii se află câtă vreme aici, în toate zilele, este oricum miercuri. Şi totuși iată-l că liciteaza cu acest obiect, întorcându-se spre mine cu ochii lui ca două luni înaintea eclipsei: “O să mai fie un accident mortal până la sfârşitul lunii”. Dar luna se încheie mâine iar aceast pariu, încheiat cu o strângere de mână la ieşirea din cantină, sfidează legile hazardului; dimineţile sunt într-adevar mai îngheţate, noaptea se grăbeşte, s-au terminat concediile şi oamenii sunt mai agitaţi, dar nimic nu anunţă că zeii vor face pe placul unui bătrân mâncat de gută...
“Mergem şi noi”? Ce aş putea răspunde când rusul o ia deja înainte? “Simt că o să câştig de data asta...”; Nu pot decât să dau din cap... Îşi lasă de pe umeri cojocul de lână, îşi pune un pardesiu scămoșat și prea strâmt pentru trupul lui mare şi ocoleşte cabina portarului sprijinindu-se de zidul atins de lepra mucegaiului, cât mai aproape de geam pentru că nimeni dinăuntru să nu observe că are încă în picioare papucii. Aproape că aleargă dar eu mă întorc în camera fiindcă anotimpurile au pentru mine semnificaţia lucrurilor cu care îmi acopăr trupul, iar dacă el poate umbla cu primavara pe umeri, eu nu mă pot feri de frig decât cu ajutorul toamnei ce stă agăţată în cuiul bătut pe interiorul uşii în camera în care locuiesc. Şi astfel trec din nou pe lângă cantină, mă strecor printre clădirile cu fațade pudrate și cu ochii mici, intru pe ușa de fier a corpului din stânga, înfiptă strâmb în locul de îmbinare a laturilor L-ului ți apoi urc treptele cu mozaic, aproape orb, până când ochii mi se obișnuiesc cu semiîntunericul. Ar putea să fie oricare din zilele în care ploaia mă surprinde în parc, mutând piesele de lemn și mă grăbesc să ajung în post, lângă fereastră, pentru a nu pierde începutul spectacolului în care moartea se produce. Doar că nu întotdeauna moartea așteptă... Și de ce ar aștepta un bătrân înfrigurat? Nu îmi datorează nimic și nu îi pot pretinde nimic, pentru că din mine timpul s-a scurs precum nisipul dintr-o clepsidră spartă... Din nou invidia, doar că de data asta îl învidiez pe Nicolae pentru ca are prilejul într-o zi oarecare de miercuri să vadă primul urmele accidentului. “Simt că o să câștig de data asta...”
Mă consolez cu gândul că de acum încolo, o lună întreagă, voi putea să contorizez zilele cu ajutorul calendarului lui Nicolae. Calendarul... Prin ușa camerei lui, deschisă tot timpul, îl pot vedea atârnat de peretele din stânga ferestrei– “Am să îl agăț și eu, la mine în camera, în același loc!” și, mai departe, dincolo de fereastra, pot vedea parcul și intersecția blestemată. Nu are nici un rost să caut un motiv pentru care a mai apărut încă un punct, ca un fluture negru, pe ultima zi din septembrie, fiindcă prin intersectia încă blocată de lumea înfometată de aceeași invidie ca și mine, un bătrân în papuci încercă să treacă încet, în același moment în care salvarea, încarcată deja, se repede spre spital.
Oare de ce nu pot simți în astfel de momente decât invidie ? "Oare eu am câștigat ?"...

Nu mai pot lua cu mine de pe o zi pe alta decât senzațiile noi. Și îmi doresc cu sete ca aceste senzații să fie cât mai puternice, mai pure, mai înalte, ca îmi potolescă invidia, chiar dacă asta însemnă să aștept ore în șir neclintit în fața ferestrei sau cu degetele petrecute prin ochiurile gardului de sarmă până când ajung să am impresia că și intersecția pe care o veghez este de fapt locul în care se împletesc două drumuri de fier iar lumea este la rândul ei o sumă de astfel de intesecții interconectate. Simt că astăzi, sau mâine, sau ieri va avea loc încă un accident – al cincilea pe luna asta!- deși colegul nou de palier susține că ar fi imposibil. Dar eu sunt atât de sigur încât sunt gata să pariez pe calendarul din ’42 care spânzură în peretele din stânga fereastrei și pe care l-am câștigat de la Nicolae în ultima zi din septembrie a nu-știu-cărui an...

vineri, 25 septembrie 2009

Balada celor care nu şi-au mai vorbit niciodată

Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută

Loredana Cristea

Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise şi optimiste, şi-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărţirea spaţiului locativ şi intim cu o persoană cu care aveau interdicţie să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viaţa în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opţiune viabilă. Şi-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică şi niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei. Nimic ostentativ în această supărare reciprocă; nici o urmă de mândrie sau încăpăţânare; nu îşi întorceau spatele şi nu strângeau din dinţi când se vedeau, ba dimpotrivă. Fiind amândoi vinovaţi sau considerându-se amândoi vinovaţi, au ezitat îndelung neştiind cine ar trebui să pună capăt primul acestei situaţii dezlegându-şi buzele. Pe măsură ce au trecut zilele, au iertat şi printr-o ciudată răstămăcire a preceptelor Biblice au ajuns să aştepte să li se ceară iertare pentru a o şi acorda. Poate că au avut şi momente de slăbiciune în care ar fi întins nu numai braţele către celălalt – niciodată nu s-a pus problema interzicerii apropierilor fizice! – ci şi o glumă sau un compliment, dar negăsind nicio încurajare în acest sens în ochii sau în gesturile partenerului, au renunţat fără să se răzvrătească şi să pună pe foc alţi nervi. Deveniseră amândoi pasivi şi îngăduitori, tinzând să scuze mai mult decat să acuze, crezând probabil că astfel creează momente propice pentru împăcare...

Până la urmă au renunţat aproape simultan şi la această aşteptare a împăcării fără să se îndepărteze unul de altul şi fără să-şi adune lumea în ei înşişi. Pur si simplu nu li s-a mai părut necesară împăcarea după ce au înlăturat rând pe rând toate efectele secundare.

Primul impediment, de care s-au izbit chiar a doua zi, l-au rezolvat rapid, cu simt practic, fără să se lamenteze prinzându-şi tâmplele în mâini sau dându-şi ochii peste cap. Relaţiile interumane au evoluat în loc să decadă, de parcă tocmai vorbele – deseori transformate înainte în certuri! – ar fi stat în calea înţelegerii lor. El pleca primul la serviciu; se scula dupa 7, făcea dus, se îmbraca meticulos şi pregătea micul dejun pentru toţi ai casei înainte să îşi ia servieta de piele maro şi să iasă din casă. Ea era cea care trezea apoi copiii, le dădea să mănânce, îi îmbrăca şi îi ducea la scoală. Toată această rutină a fost ameninţată de noile reguli deoarece încă obisnuiau să se trezeasca unul pe altul cu fostele formule de alint din prima tinereţe. Scuturarea piciorului sau împungerea umărului cu degetul a funcţionat prea puţin în cazul ei şi deloc în cazul lui, astfel că, în seara următoare, au pus între ei un ceas deşteptător cu ţipăt ascuţit şi încet-încet şi-au modificat intuitiv activitătile matinale pentru a nu se deranja reciproc. Ba chiar au constatat că timpul alocat dimineţii era utilizat de ambii mult mai eficient. Din acel moment au simţit că se aflau pe drumul cel bun şi au amânat împăcarea poate şi pentru că le-a fost frică ca nu cumva ruperea tăcerii să însemne pierderea liniştii atât de greu câstigate.

Şi totuşi perdeaua de linişte dintre ei a devenit foarte repede la fel de iritantă pe cât de iritante erau ridicările de voce din cursul certurilor anterioare, iar când tăcerea a devenit de neîndurat în serile lungi de iulie în care copii hălăduiau pe maidan, şi-au cumpărat un radio japonez cu banda extinsă şi l-au lăsat să funcţioneze incontinuu în bucătărie. Ea a scos o parte banii de pe CEC pregătiţi pentru concediu, iar el, ridicând din umeri, a dat fuga la Electrocasnice. Nu a găsit nimic care să-l mulţumească nici în magazinele specializate ce împânzeau Bucureştiul şi nici pe Lipscani, la bişniţari. Până la urmă l-au achiziţionat din căminele Grozăveşti, în valută, de la un student tuciuriu, după îndelungi parlamentări şi a primit la întoarcere mustrările ei mute plecându-şi capul. Nici măcar nu s-a întrebat cum de ea a ştiut că făcuse ceva ilegal; şi-a zis că poate îl trădase faţa cu trăsăturile accentuate de încordare sau mirosul cafelei pe care o băuse în camera de cămin; după cum nici ea nu s-a întrebat cum de el a ştiut apoi ce emisiuni îi plac şi mai ales cum de i-a ghicit intenţia de a dansa. Era a treia lună şi dacă au fost vreodată la un pas de a rupe tăcerea, atunci acela a fost cel mai memorabil moment. Ea se cuibărise la pieptul lui iar el îşi lipise obrazul de fruntea ei; în momentul în care melodia, pe care o cunoşteau amândoi foarte bine, a avut o mică rupere de ritm s-au dezlipit pentru a se privi. Au întredeschis gurile, poate pentru un sărut sau poate pentru a spune ceva, însă tocmai atunci au intrat în casă copiii cu obrajii aprinşi de atâta alergare. Şi de alfel şi acodurile melodiei s-au estompat repede readucându-i în realitatea în care erau certaţi şi nu îşi mai vorbeau... În timp, radio-ul cu tranzistori s-a metamorfozat în casetofon, televizor color, CD-player şi DVD. Întotdeauna în casa lor, chiar şi după ce s-au mutat prin ’92 la 4 camere, a reverberat o muzică cu tonalităţi moi. Au oprit-o doar la cererea preotului care a venit pentru un maslu inutil, când el a căzut la pat lovit de o afecţiune a stomacului.

La scurt timp după acel moment magic întrerupt de copii, pentru a compesa şi nevoia comunicării, au devenit mai tandri unul cu altul, fapt care nu a scăpat copiilor şi mai ales mamei soacre. Un prim punct câstigat a fost acela că au înlocuit rămas-bun-ul şi bine-ai-venit-ul cu un sărut fugar pe buze şi o mângâiere pe obraz. Nimeni din cercul lor de prieteni – şi nici măcar copiii în perioada avântului romantic adolescentin! – nu a practicat acest exhibiţionism sentimental, fiindu-le tuturor mult mai la îndemână să vorbească despre dragoste decât să o arate. În intimitate, acolo unde oricum vorbele sunt de prisos, poate că nu se diferenţiau de alte cupluri atinse, după 10 de ani, de paralizia plictisului, dar cel puţin scoseseră unele gesturi în afara dormitorului. De abia când nu au mai fost tineri acest fapt a devenit o extravaganţă nevătămătoare – cum de altfel era şi tăcerea dintre ei! – acceptată acestui cuplu – văzut din exterior «matur şi sudat» – cu un cor de chicoteli admirative şi complice. Doar soacra de scoală veche nu a văzut cu ochi buni această schimbare, atât de subtilă la suprafaţă, ce părea că ascunde restul unui aisberg dedesubt, deşi chiar fiica ei, în momentele când discutau ca între femei, încerca să o liniştească. Bătrâna doamna ce îi vizita destul de des înainte de revoluţie şi îi ajuta la treburile casnice nu şi-a explicat de ce, brusc, şi ginerele ei şi fiica ei au început să vorbeasca doar cu ea şi să stea tot timpul umăr lângă umăr. Veşnica neîncredere a bătrânei, mai ales în ultima perioadă dinaintea morţii ei la o vârstă prea înaintată, nu făcea însă decât să le reamintescă faptul că nu îşi mai vorbeau pentru că între ei avusese loc demult o ceartă şi nu pentru că ajunseseră un cuplu «matur şi sudat». Acest lucru nu le-a întunecat existenţa tăcută; între ei se stabilise şi un soi de complicitate mai puternică decât dragostea – neînlocuind-o însă! – ce nu putea fi ameninţată de cârcoteala unei soacre, de admiraţia străinilor sau de gelozia copiilor. Sărutul în loc de salut social era tocmai vârful aisbergului pe care mama soacra îl intuise, dar într-un alt sens. Era semnul unei relaţii sănătoase şi înnoite de misterul ce se adâncea între ei. Făceau plimbări scurte şi luau uneori cina în oraş singuri, iar copiii îi surprinseseră de nenumărate ori dansând pierduţi în visare, mulţumiţi de îmbrăţişarea caldă şi ferindu-şi privirile pentru a nu mai simţi, ca prima data, tentaţia sărutului sau a vorbei.

Şi copiii sesizaseră manifestările tandre dintre părinţi – ce păreau că se aliază împotriva lor – ceea ce i-a împins la uşoare excese menite să atragă atenţia. Nimic grav însă. Şi el şi ea mergeau cu o religioasă grijă adultă la sedinţele cu părinţii de la scoala pentru a asculta poznele copiilor: tăiatul uniformei cu foarfeca, chiulul la franceză şi altele; acasă fiecare în parte făcea morală şi aplica pedepse. Totuşi, educaţia copiilor nu a avut de suferit din pricina acestei tăceri nefireşti dintre părinţi: băiatul cel mic a ajuns arhitect, iar fiica a urmat Stomatologia; iar ei nu şi-au încărcat conştiinţa cu vreo traumă asupra noii generaţii… A fost încă o validare a căii pe care şi-o aleseseră, căci în cele din urmă, chiar dacă hotărârea venise într-un moment de furie casnică, ea se transformase într-un mod de viaţa. Un mod de viata, care, după primul an, a început să-i mulţumescă din ce în ce mai mult şi pe care nimeni nu l-a criticat pentru că nimeni nu i-a înţeles motorul tainic. Nici ei la rândul lor nu au căutat înţelegere în afară…

Între ei a fost o conspiraţie a tăcerii. Acel «niciodată» iniţial, deşi rostit ca o senţinţă categorică nu a avut un înţeles definitiv, dar nici nu şi-au propus o stare de provizorat perpetuu. Întotdeauna amândoi au crezut că, în situaţii extreme, ar fi rupt tăcerea şi poate că şi-au şi imaginat care ar fi fost aceste situaţii. Daca li s-ar fi întâmplat ceva grav copiilor, dacă hazardul le-ar fi defectat mecanismul vieţii, dacă vreo catastrofă – vreun incendiu, vreo inundaţie sau cutremur – i-ar fi surprins, s-ar fi adresat unul altuia firesc, fără stângăcie şi festivism, stăpâniţi doar de gravitatea evenimentelor. Dar viaţa nu le-a adus greutăţi insurmontabile în faţa cărora jurământul tăcerii să pară de fapt o copilărie. Nici măcar boala lui nu a creat o punte între ei peste care să treacă şi vorbele; el s-a simţit jenat de faptul că umbra suferinţei lui o întuneca şi pe ea, iar ea a ştiut că vorbele ar fi lăsat loc şi lacrimilor. Au avut o viaţa liniară. Înainte de a ieşi la pensie, se vedeau puţin după-amiaza şi în week-end, aveau hobby-uri divergente – el mergea la pescuit, ea picta ocazional –, iar copiii erau în centrul grijii lor. El făcea piaţa – deseori stătea la cozi interminabile cu stoicism citind romane politiste – având în buzunar lista ei de cumpărături, îi ajuta pe copii la teme şi ocazional repara lucruri prin casă; nu au întârziat niciodată pentru a nu fi nevoit să dea explicaţii; ea făcea de mâncare, călca şi spăla, fără tragere de inimă, mai mult dintr-un simţ al datoriei; curăţenia o făceau împreună. Momentele în care se plimbau, în care luau cina singuri sau în care dansau erau momente furate. Când sensurile vieţii s-au schimbat după Revoluţie – a cărei transmisie televizată au urmărit-o nedumeriţi – au păstrat din inerţie şi conservatorism aceleaşi reguli şi obiceiuri. Nu au reuşit să se adapteze, dar nici nu s-au aşezat contra curentului; şi-au căutat împlinirea în cadrul închis al familiei pentru că nu au apărut alte oportunităţi exterioare, sau dacă au apărut, nu au avut curajul să le valorifice: el a refuzat o asociere cu alţi colegi de muncă, iar ea a renunţat la o expoziţie cu tematică la Sighişoara. Fără frustrări. O moşternire din partea unui văr de-al ei fugit cu 13 ani în urmă în R.D.G. a stabilizat situaţia materială a familiei, permiţându-le să privească cu condescendenţă în jurul lor cum lupta pentru bani şi bunăstare se transformă în obsesie. Singura învestiţie pe care au făcut-o – presăţi şi de creşterea celor doi copii! – a fost schimbarea apartamentului de două camere cu unul de patru. Şi-ar fi putut permite să îşi întrerupă serviciul – el – inginer la Centrul de Calcul ITB, ea – profesoară de chimie la liceu; dar nu înţelegeau viaţa în care doar distracţia aduce satisfacţii. Au ieşit la pensie la câteva luni distanţa unul de altul şi ar fi fost de aşteptat ca măcar acum, când petreceau atâta timp împreună, să-ţi propună armistiţiul pentru a alunga tăcerea, plictisul şi singurătatea. Adevărul este că ea le-a simţit pentru prima oară greutatea abia atunci când el a murit şi a fost nevoită să se întoarcă de la parastas într-o casă neagră ca şi hainele pe care le îmbrăcase; abia atunci, tăcerea – cu tot zgomotul de fond al CD-playerului – a devenit ascuţită, plictisul – greu ca plumbul, iar singurătatea – sâcâitoare. Până atunci ei umpluseră cu fiinţa lor, cu gândurile lor şi cu iubirea lor, tăcerea.

Singura concesie pe care şi-au făcut-o a fost aceea că au început să-şi scrie… În al 3-lea deceniu de viaţă împreună ea a descoperit întâmplător că în tot acest timp el a ţinut un jurnal. Un jurnal al sufletului mai degrabă decât unul al faptelor. S-a întâmplat într-o dimineaţă sfâşietor de limpede de toamnă când el era plecat într-o delegaţie până la Constanţa. Ea se sculase devreme cu o nelinişte pe care mai apoi a interpretat-o drept premoniţie. Îi răsunau încă între tâmple ecourile unei linii melodice nostalgice şi cândva la modă a formaţei ABBA. Începuse o campanie de curăţenie generală – activitate pe care de obicei şi-o împărţeau – şi se mutase din bucătărie în debaraua în care el îţi ţinea, aşezate pe rafturi de metal, sculele. Sub o cutie din care se revărsau nimicuri, a zărit colţul alb al unui caiet şi s-a lăsat învinsă de curiozitate. Îşi respectau reciproc intimitatea – şi vorbele sunt o formă de intruziune! –, însă mărul cunoaşterii era prea apetisant. A ezitat doar în faţa spaimei că va găsi înăuntru mărturisirile unui suflet nefericit sau dovada că el o înşeală. În faţa necunoscutului alb alesese explicaţiile cele mai rele şi se pregătise să le înfrunte. În schimb a avut surpriza să citească o lungă – mai bine de 6 caiete acoperite de un scris indecis şi mărunt – şi pe alocuri patetică, declaraţie de dragoste. Poate este prea mult spus declaraţie de dragoste, dar cum jurnalul era scris ca un lung monolog adresat ei şi cum părea că toată lumea lui surprinsă în fragmente se învârtea în jurul ei, sentimentele erau cu atât mai transparente. La sfârşit a fost cuprinsă de remuşcări, nu pentru că jurământul tacerii îl forţate pe el să se ascundă în paginile unui jurnal, ci pentru că ea nu reuşise să se elibereze până atunci de lucrurile care se acumulau în interiorul ei ca într-o gaură neagră. A plâns. Hotărârea de a-i răspunde nu a venit imediat; la început s-a mulţumit să-i urmărească cu interes însemnările zilnice, însă după câteva zile a resimţit dorinţa de a-i da replica, dorinţa pe care o îngropase demult şi care dusese la atâtea certuri în trecut. Într-un caiet cu format mic, din care rupea foi pentru a compune listele de cumpărături, a scris câteva rânduri: îşi cerea iertare pentru gestul nesăbuit şi în acelaţi timp îi mulţumea pentru că era atât de importantă pentru el. El nu s-a supărat – ce ar fi putut face? să nu-i mai vorbească? – ba chiar a simţit că i se ia o povară de pe umeri, fiindcă în toţi aceşti ani nutrise speranţa că va avea curajul să îi arate aceste caiete – caiete care de fapt îi erau şi dedicate – la un moment dat. Şi a răspuns şi el la rândul lui. Au continuat acestă corespondenţă stăpâniţi de o adevărată beţie a cuvinelor – îşi povesteau evenimente, dezbateau idei, bârfeau chiar – până în ultima clipă, de parcă ar fi vrut să-şi asigure un prezent etern de care să se bucure când vor scăpa de blestem… Până la urmă toate caietele au ajuns în mâna avocatului care a fost desemnat să asiste la deschiderea, în faţa familiei, a testamentului ei. Desigur! ele aveau o valoare sentimentală mult mai mare decât una literară, însă acesta le-a recuperat şi le-a citit în întregime – ceea ce nici proprii lor copii nu făcuseră! –, impresionat fiind de calmul discret cu care s-au bucurat de viaţa şi de echilibrul cu care au înfruntat momentele grele.

Cineva şi-ar putea închipui că vorbele au fost înlocuite totuşi printr-un limbaj primitiv al gesturilor care a evoluat în timp – ceva în genul limbajului surdo-muţilor –, s-ar întreba cum comunicau atunci când erau departe unul de altul sau ar putea arunca bănuiala că totul nu era decât o convenţie menită să ascundă două persoane înfrânte şi blazate, tocmai pentru a demonstra neverosimilitatea acestei relaţii. Jurnalul nu ar fi putut să ofere prea multe explicaţii sau indicii în acest sens; note lui erau mai mult introspecţii, iar ale ei – prea poetice; întâmplările zilnice erau doar nişte pretexte pentru a se exprima pe ei înşişi. Nici copiii, nici rudele şi nici prietenii lor nu fost nici ei suficent de atenţi încât să poată aduce alte mărturii. Scena pe care o voi descrie în continuare poate face lumină, după cum poate fi folosită şi pentru a alimenta întrebările ce planează asupra ciudatei lor vieţi… Început de decembrie. Se însera devreme iar din vârful patului, cu privirea aprinsă de durerea ce-i fierbea în pântec şi de morfina care încă nu îşi făcuse pe deplin efectul, bolnavul fixa arcul de cerc pe care familia îl formase în jurul patului. Preotul sfârşise taina maslului şi îi chemase pe toţi înăuntru mişcându-se cu o lentoare exasperantă prin aburul cădelniţei. Nimeni nu sufla şi nu îşi găsea locul în încăperea cu pereţii albi, ce părea din ce în ce mai scundă; îi stingherea răceala sinistră din încăpere, mirosul greţos de tămâie şi ritual străin al morţii. Chiar şi privirea lui îi stingherea. Nu înţelegeau ce vrea să spună şi nu ştiau cum să se poarte. Dincolo mai rămăsese doar ea fiindcă se schimbase în haine negre şi se aduna după rugăciune. Au aşteptat-o câteva minute legănându-se imperceptibil de pe un picior pe altul, crispaţi şi încovoiaţi ca nişte gargui în bătaia viscolului. Se mai auzea doar ecoul pasajelor din Biblie cântate în barbă de preot când s-a alăturat şi ea familiei deschizând uşa ce dădea spre hol şi paşind apăsat pe covor. S-a aşezat pe un scaun la capataiul lui şi s-a întors către familie. Deşi a căutat durerea cu insistenţă în ochii fiecăruia, toţi cei prezenţi s-au eschivat fiindcă aveau cel puţin o fărâmă de interes dincolo de durere. Chiar şi preotul. Lacrimile puteau tot aşa de bine să fie provocate de fumul înţepător al lumânărilor sau de aşteptarea tensionată ce le biciuia nervii. Doar cel ce zăcea în adâncul pernelor a înfruntat-o. A fost de-ajuns pentru ca ea să înţeleagă cât de mult greşise şi să se cutremure. Nu aşa îşi dorea el să îşi petreacă ultimele clipe: se sufoca, îi era sete şi mai ales ura preotul, lipsa ei şi culoarea neagră. O oră mai târziu atmosfera în încăpere era primenită, toţi plecaseră, ea purta halatul obişnuit din bumbac şi poliamidă, pe noptieră trona o carafă cu limonadă şi o muzică liniştitoare invadase din nou întreaga casă. Lumânarea a adus-o abia mai târziu, spre dimineaţă, când rictusul lui a început să îngheţe. Lumina zorilor, filtrată de dantela translucidă ce acoperise geamul, a surprins-o singură, căutându-şi amintiri prin jurnale, schiţe şi poze de parcă nu el cel din pat, îmbătrânit şi rece, pleca, ci un alt el – el ce îi scrise atâtea lucruri frumoase, el ce îi zâmbea, el ce o iubise. Moartea putea să aştepte cât ea se mai bucura pentru ultima dată de momentele frumoase pe care le petrecuseră împreună… Da! Avuseseră destule momente frumoase, chiar dacă nu se opriseră decât o sigură dată împreună – în cursul unei vacanţe în Atena – pentru a le contempla.

Punctul culminant al relaţiei lor s-a consumat sub auspicii favorabile – cei doi copii se căsătoriseră în sfârşit – în verile anilor 2003 şi 2004. Abia acum îşi îngăduiau libertatea; abia acum îşi aparţineu doar lor înşişi în aşteptarea datoriei de bunici. Deşi se aflau la a treia sau a patra tinereţe, au vizitat o mare parte din capitalele Europei, împlinindu-şi o promisiune făcută demult, înaintea căsătoriei. Şi-au făcut planuri minuţioase – pe hârtie! – şi au bătut străzile Parisului, Vienei, Budapestei, Romei, Atenei, Istambulului, într-un ritm molcom, presărat cu opriri dese. Se ţineau de braţ; el urmărea harta, iar ea citea ghidul de călătorie şi făcea poze. Căutau în pietre, în clădiri, în statui, în picturi, chiar şi în oameni, urmele unor vremuri trecute pe care mai apoi le înviau cu puterea imaginaţiei. În mai multe rânduri, ea – simţind cum artistul ce-i dormea în piept se trezeşte la viaţă – a făcut desene în cărbune. Era şi el prezent în ele în diverse ipostaze: în chip de centurion ieşind pe poarta Capena spre Capua, de curtean rătăcit pe aleile din spatele castelului bântuit de fantoma împărătesei Sissi sau de cerşetor pe Pont Neuf. Uşor adus de spate, cu părul rărit şi alb pe la tâmple, cu nasul acvilin, cu o privirea tăioasă şi scrutătoare, încă suplu – devenea centrul de greutate al unor scene ample şi detaliate. Poza cu acelaşi stoicism cu care în alţi ani stătea la cozi, înfruntând arşiţa zeci de minute; doar din când în când îşi odihnea privirea pe chipul ei şi schiţa un zâmbet de ştrengar când era surprins. A fost momentul în care au conştientizat pentru prima dată povara fericirii acumulate în tăcere; le-a rămas întipărită în memorie ultima noapte petrecută în Atena, pe terasa plină de lămâi a unei case de alb strălucitor sub lumina lunii: au dansat atunci sirtaki, au băut uzo şi au admirat apusul sângeriu ţinându-se de mână, iar în zori şi-au luat un emoţionant «la revedere» de la gazde.

Un an mai târziu au fost nevoiţi să îşi ia din nou la revedere însă, de data asta, unul de la altul şi pentru totdeauna. Au făcut-o cu o senzaţie de pace în suflet – nu resemnare! – senzaţie dată de viaţa rotundă pe care o duseseră până atunci… În toamna 2005 el – deja bolnav! – nota laconic: «Dimineaţa a fost încă vară. Pe seară ne-am plimbat prin Cismigiu şi au simţit înaintea noastră paşii toamnei. Aştept cu nerăbdare rezultatul analizelor. Dacă este o alarmă falsă, probabil că o sa te duc la Praga. Dacă nu este o alarmă falsa, te duc cu siguranţă». Ea a răspuns: «Eu nu aştept rezultatul analizei. Aştept Praga». Din păcate nu a fost o alarmă falsă, iar boala fulgerătoare nu le-a dat răgazul de a mai vizita Praga. Cu toate suferinţele prin care a trecut, tonul lui din jurnal nu s-a modificat: nu a implorat, nu s-a lăsat pradă disperării şi nu şi-a pus încrederea în leacuri miraculoase; şi-a disimulat starea pentru a o proteja. La sfârşit doar, cu un scris tremurat, i-a mulţumit că l-a însoţit tăcută în toţi aceşti ani, iar ea a adăugat dedesupt atât: «O să-mi lipseşti puţin!». A fost singura minciună – de câte minciuni îi iertase tăcerea! – ; i-a lipsit puţin mai mult pentru că şi ea s-a stins după câteva luni, la vârsta de 65 de ani. S-a culcat târziu într-o zi de mai şi a uitat să se mai trezească dintr-un vis alb-negru – vis în care se certa cu el fie că nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit. Fiul ei a găsit-o a doua zi întinsă în pat cu faţa în sus într-o postură de mucenică. Uşor încruntată… «În orice alt context moartea ar căpăta valenţe tragice; nu putem însă să nu recunoştem că moartea este singurul epilog frumos al unei poveşti de dragoste» a rostit avocatul înainte de a-i deschide testamentul, însă fiecare membru al familiei, arborând afectarea cuvenită unei astfel de situaţii şi gândind egoist prin prizma propriei pierderi, l-a dezaprobat murmurând. Nu ştiau – şi chiar dacă ar fi ştiut nu ar fi înţeles ! – că aceste cuvinte erau de fapt epitaful pe care amândoi şi-l doriseră.

În loc de epilog am să mai adaug, cu un regret indus de curiozitate, că va rămâne un mister de nepătruns motivul pentru care s-au certat ultima oară. Poate că şi ei uitaseră sau poate că nici nu era atât de important: fie ca el nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit…

miercuri, 9 septembrie 2009

De toamnă..

M-aştern peste tine ca frunza pribeagă
Şi laşă, cu zimţii mâncaţi de rugină,
Pe câmpuri, lovită în piept fără vină
De toamna ce curge din nouri, întreagă.

Ascunde-mi în locul uitat de lumină
Făptura de zgură şi umbra beteagă,
Căci vântul alergă prin cer ca să-mi tragă
Amiază în suflet ca pe o cortină.

Ce joc fără noimă! Ne doare sărutul;
Sub paşii ei repezi foşnim a durere
Şi-apoi dintr-o dată culoarea de fiere
Din rănile arse acoperă lutul.

E toamnă! Ascultă în zare o goarnă
Cum sună a moarte. Ascultă! E iarnă.

vineri, 4 septembrie 2009

Să oprim vânătoarea…

să oprim vânătorea-n
pădurea de fag,
fi’ndcă viaţa îmi scapă
iar timpul s-a scurs
şi îmi aflu sfârşitul
sub gheara de urs.

nu mai trage fiindcă
nici eu nu mai trag!

să oprim vânătoarea-n
pădurea de brad;
doar ucisă, iubirea,
sub colţi de mistreţ,
înaintea căderii
mai are un preţ.

mă aşteaptă capcana
în care-am să cad!

să oprim vânătoarea-n
pădurea de foi;
dupa-atâta prigoană
şi sete eu fierb,
cum mai fierbe-ncă teama-n
copite de cerb.

tu opreste-ţi gonacii
ce-aleargă prin noi!

să oprim vânătoarea;
vânatul sunt eu,
iar în inima-ţi caldă
sunt doar un trofeu.

joi, 20 august 2009

Prozodia si fonologia (I)

Introducere

În urmă cu câteva zile, în subsolul unei poezii semnate de dl. Ioan Peia, s-au schimbat câteva opinii privind metrica. Descoperind că, în ciuda evidenţei, îmi lipseşte argumentul, mi-am reîmprospătat cunoştinţele prin reluarea lecturii tratatului de metrică al dlui Mihai Dinu ("E uşor a scrie versuri...") (lectură recomandată de regretatul George Pruteanu). Acest articol nu este astfel decât un ecou (sau rezumat, daca vreţi!) al acestei lucrări.

Deoarece am să încerc o abordare minimalist-ştiintifică a prozodiei (tehnica întocmirii versurilor) clasice (adică a versurilor cu ritm, măsură şi rimă) şi a legăturii acesteia cu fonologia, voi formula mai jos doar definiţii, axiome şi teoreme. Pentru aprofundarea noţiunilor, cartea mai sus menţionată este foarte utilă.

Versul

Propun o definiţie mai vagă:
"Versul este un număr de cuvinte asezate unul langă altul, după legi hotărâte şi în anumite condiţiuni" (G.G. Ionescu-Gion "Manualul de petică română" 1885)
sau
"Versul face dintr-o grupă de unităţi articulatorii minimale (silabele) o unitate ordonată". (W. Kayser - "Opera literară.O introducere în ştiinţa literaturii.)

deoarece "nici măsura,(...), nici regularitatea ritmică,(...), nici rima,(...), nici criteriul unităţii sintactice,(...), nu pot aspira la statutul de condiţie sine-qua-non a existenţei versului." (M.D., pag. 13-14)

Reţinem ca legitimă întrebarea: Totuşi, "cum delimitam versurile?" (titlul unui capitol din cartea mai sus amintită), în finalul căruia se enunţă teorema (teoria) conform căreia, "în sistemul versificaţiei noastre elementul decisiv în delimitarea versurilor este (...) unul de natură accentuală." (MD. pag. 20).

Completăm deci definiţia versurilor (de factură clasică): "serii, mai lungi sau mai scurte de silabe delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). (Nu vreau să păcătuiesc în acest punct prin folosirea unor termeni neclarificaţi: ictus forte – (conform DEX) (în versificaţia antică) Pronunţare intensificată a silabei accentuate.) Voi reveni asupra acestui aspect în capitolul despre macroritm.

Ritmul

Iată definiţia scolastică a ritmului: "Ritmul se naşte din alternanţa după un plan anume a silabelor accentuate şi atone"(M.D.), definiţie care, nefiind în totalitate falsă (după cum nici Mecanica Clasică a lui Newton nu este în totalitate falsă), tinde să fie asimilată ca atare.

M.D. identifică două mari direcţii greşite de abordare:
(în "Ritm şi rimă în poezia românească" - M.D.):

"idealismul" ce susţine că acest plan, (sau tipar metric) pre-existent este realizat ulterior prin "succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers" ("Dicţionar de terminologie poetică" – Gh. Ghiţă, C. Fierăscu) (M.D. - pag 34)

şi

"materialismul" ce se grăbeşte să conchidă că nu "există ... (un) pattern metric transtextual (planul de care vorbeam mai sus)" (M.D. - pag 36), ci el este realizat prin intermediul accentelor, individualizând astfel fiecare vers.
Mergând în această direcţie se poate ajunge şi la un extremism de tipul celui enunţat de către metricianul ieşean Mihai Bordeianu - teoria bizară a "poliritmiei" versului romanesc sau de tipul celui enunţat de către Ionel Funeriu, care respinge "cu totul conceptul de picior metric, postulând că versul sau, respectiv, emistihul (în măsurile cezurate) ar reprezenta cea mai mică unitate metrică a poeziei româneşti"(M.D. pag 51).

Iată cum încearcă M.D. să împace cele două direcţii :
"Perspectiva cea mai echilibrată ni se pare,(...) , una ... dualistă. Ea constă în recunoaşterea importanţei ambelor planuri, atât cel concret, direct observabil, al textului, cât şi cel al structurii metrice ascuns în spatele celui dintâi." Ritmul apare astfel la îmbinarea între un plan pre-existent şi realitatea textuală. Se observă că accentul duce doar la recunoaşterea ritmului; ulterior "ritmul nu este generat de accent ci îl impune" (M.D. pag 55).

Se poate deci conchide că există o legătură ambivalentă dintre ritm şi accent.

Rima

În principiu aici există un consens asupra definiţiei cuvântului rimă: "Rima este întocmai sunarea (potrivirea) a două cuvinte de la sfârşitul unor versuri, sau a silabelor de la finitul cuvintelor ce sfârşesc versuri" (M.D. pag 217). Am ales această definiţie nu numai pentru că este formulată nepretenţios, ci şi pentru că aduce lămurirea: "sfârşitul unor versuri". Două cuvinte nu rimează pur şi simplu, ci doar în contextul unei poezii în care s-ar situa la sfârşitul versurilor.

Această definiţie este corectă dar nu este completă. "Identitatea acustică a unor silabe este insuficentă pentru a da naştere rimei" (M.D. pag 60). Aici intervine şi accentul, dar, atenţie, cuvintele rimează nu numai pentru că silabele finale au accente similare, ci şi pentru că aceste accente se transformă în ictusuri forte (cel al clauzulei sau cel al cezurii). Deci ritmul scoate în evidenţă rima ("Dar nu rima marchează finele versului, ci finele versului punctează rima" - Mihai Bordeianu).

"Practic rima este o rezultantă a ritmului şi a măsurii. Caracterul ei (oxiton, paroxiton, proparaxiton, proproparaxiton (sau hiperdactilic), etc…) e strict determinat de modul în care se combină ritmul şi măsura." (M.D. – pag 60)

Măsura

S-ar părea că lucrurile aici sunt mai simple: "Prin măsură se înţelege lungimea versurilor exprimată în unităti metrice" (M.D. pag 78). Suntem tentaţi să utilizăm ca unitate metrică numărul de silabe, deoarece ritmul este determinat de prezenţa accentului, iar silabele sunt purtătoare de accent.

Conform părerii lui M.D."ar fi însă prea simplu, şi, de fapt, inexact să afirmăm că în poezia românească izometria a cedat locul izosilabismului"(M.D. - pag 81). Eu însumi am ridicat această problemă în momentul în care am descoperit că regula versului iambic endecasilabic a sonetului are lacune: fără să se schimbe ritmul, un vers cu rimă masculina dintr-un sonet este decasilabic. Pentru simplificarea analizei prozodice M.D. propune "reconsiderarea noţiunii de picior metric" (pag. 86) drept unitate pentru evindenţierea şi analiza ritmului. În acest caz versul unui sonet trebuie să fie pentametru iambic (cu cele două variante: acatalectic şi hipercatalectic)

("Poetica greco-latină califica drept acatalectic versul ce conţinea un număr întreg de picioare. Trunchierea piciorului final producea un vers catalectic, după cum adăugarea unei silabe, dădea naştere versului hipercatalectic." (M.D. – pag 86))

Tipuri de ritmuri (cadenţe/picioare metrice)

Voi relua mai jos doar definiţiile clasice (http://www.poezie.ro/index.php/technique/1810400/Ritmul_este... de Ivan Dragos Lucian) ale termenilor pe care M.D. îi păstrează în tratatul său ("definiţii tradiţionale" este poate mai corect, ţinând seama că de fapt M.D. îmbogăţeşte accepţiunea notiunilor şi nu le schimbă). (Voi lăsa deoparte termeni precum: ritm cretic, ritm coriambic, ritm mesomacric sau ritm hipermesomacric şi vom vorbi doar de ritm iambic, ritm trohaic, ritm anapestic, ritm dactilic, ritm amfibrahic, ritm peonic I, II, III si IV) :

RITMURI BINARE, în care unitatea metrică (piciorul metric) este formată din 2 silabe. Termenul Troheu provine din fr. Trochee, gr. Trohaios, “alergator”, ritmul trohaic fiind aleit, dinamic, intalnit mai ales in poezia popular, potrivit pentru dans. Ritmul trohaic, cu unitate metrică numită troheu, prima silabă fiind accentuată, iar a două neaccentuată :
“Doină, / doină, / cantec / dulce” (“Doina”)
“_V / _V / _V / _V /
“Mult mi-e/ dor şi / şi mult mi-e/ sete
_ V/ _V/ _V / _ V/
“Să văd/ frunza-n / codru / veşnic/
_V / _ V / _V/ _ V
Ritmul iambic, cu piciorul metric numit iamb, este caracterizat prin faptul că cea de-a două silabă este accentuată. Iambul provine din fr. Iambe, lat. Iambus, gr. Iambos, de la iambo, preoteasă a cultului zeiţei Demeter. Iambul creează un ritm ascendant, lin, specific poeziei culte, îndeosebi elegiilor şi meditaţiilor, folosit frecvent de Eminescu, de unde şi referinţe poetice asupra lui : “Iambii suitor, troheii, saltaretele dactile.” Ritmul iambic, prin nota să gravă, este adecvat sentimentelor adânci, tulburătoare din elegii şi meditaţii
“In vaduri ape repezi curg” ( G. Cosbuc)
V’_/ V’_ / V’_/ V’_/
“A fost / oda / tă ca-n / povesti/
“A fost / ca nici o / dată…” (M. Eminescu, Luceafarul)

RITMURI TERNARE:
a.) Dactilic, bazat pe un dactil “_VV”. Termenul de dactil provine din fr. Dactyle, lat. Dactylus , gr. Daktylos, “deget” şi formeaza un ritm descendent, care atenuează armonia sonoră a versului.
“Ard depărtările” (M. Eminescu)
“_VV / _VV
“Zise iar / ei chio/ tiră var/tos şi gro/zav răsu/na…” ( Homer, Iliada)
b.) Anapestic, numit şi ritm antidactilic, cu ultima silabă accentuată “VV_
c.) Ritmul amfibrahic, bazat pe un amfibrah, V’_V, iar termenul provine din fr. Amphibraque, gr. Amphi, “din două parţi”, brachys, “scurt” şi creează un ritm unduitor, larg, deschis, al spaţiilor cosmice, fiind folosit frecvent de Eminescu. Ritmul amfibrahic este adecvat poeziilor şi poemelor cu conţinut narativ, de legendă, de evocare sau visare.
“În liniştea serii” (M. Eminescu)
V’_V / V’_V


RITMURI CUATERNARE, sunt acele ritmuri bazate pe unităţile ritmicede 4 silabe, dintre care una poartă accentul. Peonul ca termen provine din gr. Paian, după numele Paianios, “Tămăduitorul”, dat lui Apollo. Forma in antichitate un ritm solemn, folosit mai ales in imnurile pagane. Eminescu ii aprecia valoarea eufonica: “Si-I diamante, peonul, indraznetul…”
a) Peon I, ‘_VVV
“Valurile, vânturile” (M. Eminescu)
“’_VVV / ‘_VVV”
b) Peon II, “V’_VV”
c) Peon III, “VV’_V”
d) Peon IV, “VVV’_”

Plecând de la observaţia statistică conform căreia "în limba româna cam o silabă din trei este accentuată" (M.D. – pag 64), devine evident că pentru ritmurile binare şi cuaternare este practic imposibil de realizat o cadenţă nealterată. Putem înţelege în acest context de ce abordarea "idealiştilor" este una falsă, fiind combătută de realitatea însăşi. Chiar şi "capodopera eminesciană de talia Scrisoarea III nu conţine nici măcar un distih care să respecte riguros regula ritmului trohaic" (M.D. – pag 64). Deoarece nu se poate nici accepta inexistenţa picioarelor metrice şi nici teoreia poliritmiei (în acest caz nu mai putem diferenţia un fragment de proză de unul în versuri!), M.D. trage concluzia că pentru realizarea ritmului se pot eluda anumite accente sugerate de regula ritmului (în cazul iambului şi al troheiului) sau se pot accepta accente intermediare în plus faţă de cele sugerate de regula ritmului (în cazul peonilor). Devine astfel "greu decidabil dacă rimul unei poezii este iambic sau peonic II, trohaic sau peonic III" (M.D. – pag 65). Ritmurile ternare (ţinând seama de remarca de la începutul paragrafului) sunt mult mai uşor de menţinut chiar şi în cazul poeziilor de o întindere considerabilă. (Acestea fiind spuse, este de aşteptat ca diagnoza ritmică a poezia dlui Ioan Peia să nu pună mari dificultăti şi să nu întâlnim silabe atone în locul în care ritmul sugerează prezenţa unei silabe accentuate).

M.D. propune pentru definirea mai laxă a ritmurilor, modulul aritmetic al rangurilor silabelor accentuate.

“(În teoria numerelor, se consideră că două numere întregi oarecare X şi Y sunt congruente modulo N, ceea ce se scrie:
X ≡ Y(mod N)
dacă diferenţa lor |X-Y| este divizibilă cu N) » (M.D. – pag 61)

Astfel :

Fie Rv = { r(1), r(2), …, r(i), r(n-1), r(n) } mulţimea rangurilor silabelor accentuate din versul v.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 2), atunci ritmul versului este iambic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1 (mod 2), atunci ritmul versului este trohaic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0(mod 3), atunci ritmul versului este anapaestic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 3), atunci ritmul versului este dactylic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 3), atunci ritmul versului este amfibrahic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 4), atunci ritmul versului este peon IV.


Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 4), atunci ritmul versului este peon I.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 4), atunci ritmul versului este peon II.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 3 (mod 4) , atunci ritmul versului este peon III.

Aceste definiţii se găsesc în cartea lui M.D. la pag. 70.

Macroritm

M.D. stabileşte existenţa, în cazul limbii române, a unui alt nivel (superior) de analiză ritmică, “un nivel la care opoziţia dintre diferite ritmuri se anulează în favoarea unei periodicităţi mai cuprinzătoare, a unui macroritm care şi le subordonează”(M.D. – pag 70). Este vorba de ritmicitatea apariţiei picioarelor metrice cu ictus forte printre picioare metrice de care vorbeam mai sus. “Elementul fonic hotărâtor pe baza căruia are loc (…) recunoastere(a) (macroritmului) este ictusul forte” (M.D. – pag 74). De aici concluzia că "versul nu este, aşa cum s-a afirmat «unitatea minimală în detectarea ritmului», ci în detectarea macroritmului, cadenţa superioară, prezentă numai în versificaţia cu accent mobil"(M.D. – pag 75).

Cu alte cuvinte, notând cu

P(0) – piciorul metric normal
şi cu
P(1) – piciorul metric în care este prezent ictusul forte, avem :

Dipodii : vers - P(0)P(1)

Tripodii : vers - P(0)P(0)P(1)

Tetrapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(1)

Pentapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(0)P(1) – desi M.D. se străduieşte să demonstreze că nu pentametrul iambic ar fi macroritmul sonetului romanesc, eu rămân totuşi la aceasta concluzie.

Cezura

Multă vreme cezura a avut o definiţie bizară, legată de necesităţile fiziologice de a întrerupe fluxul sonor cu o pauză, ca şi cum poezia nu se poate asimila şi respectiv transmite decât prin declamaţie.

"Pentru metricianul dogmatic, cezura este o pauză de respiraţie plasată undeva în interiorul versului" (M.D. - pag 131). Simţim oarecum instinctiv că cezura segmentează versul (în limba română) după un număr întreg de picioare metrice şi la frontiera dintre cuvinte. "A afirma însă că oriunde există coincidenţa între frontiera dintre picioare şi frontiera dintre cuvinte este vorba de cezură ar fi cu totul greşit" (M.D. - pag 133). Emistihurile (cel stâng - aristeron şi cel drept - dexion) pot fi tratate din punct de vedere ritmic ca orice alt vers şi putem afirma că tocmai necesităţile ritmice duc la apariţia cezurii, ca şi în cazul versului.

Vom încerca să răspundem, plecând de la implicarea ritmului în apariţia cezurii, şi la întrebarea dacă "versificaţia română acceptă sau nu cezurile mobile(?)" (M.D. - pag 131) şi mai ales la întrebarea: ce determină apariţia cezurii. Am să încep cu răspunsul la cea de-a doua întrebare: macroritmul, lăsându-l pe M.D. să-şi argumenteze teoria:
"Amplasarea (…) (cezurii) nu este aleatorie, la fel cum, în versul de factură clasică, nici lungimea versului nu este întâmplătoare. Ambele sunt strict determinate de formula metrică aleasă de poet, tocmai pentru că organizarea sub forma de versuri (...) se bazează pe revenirea unui element recursiv, care este, (...) ictusul forte. Atât finalul versului, cât şi pozitia cezurii sunt prestabilite prin planul metric iniţial şi, de aceea, cititorul le anticipează cu uşurinţă apariţia încă înainte ca aceasta să se producă."(M.D. - pag 139)

Înţeleasă astfel cezura devine un concept pur metric.

Şi totuşi care este diferenţa dintre emistih şi vers? Din punct de vedere metric nu putem distinge între vers şi emistih; ambele "sunt serii, mai lungi sau mai scurte de silabe (mai exact ar fi de picioare metrice după umila mea părere, în cazul în care discutăm despre vers clasic), delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). Iată de ce, nici nu am dedicat o secţiune separată emistihului.

Totuşi am putea găsi şi elemente obiective în preferiţa autorilor pentru o anumită transcriere grafică:
- preponderenţa cezurilor feminine ("frecvenţa considerabil mai mare a cezurilor feminine în comparaţie cu aceea a clauzulelor de acelaşi gen" (M.D. - pag 141)
- "recurgerea sau nerecurgerea la rimă" (M.D. – pag 153) (Notă: A nu se trage de aici concluzia eronată că rima marchează sfârşitul unui vers – vezi capitolul despre rimă)

Mai adaug aici o altă observaţie interesantă privind ritmurile ternare (cazul poeziei scrise de dl. Ioan Peia): Mihai Dragomirescu remarca faptul că, în cazul ritmurilor ternare, pauza dintre picioare se comportă aproape ca o mini cezură, deoarece "cadenţa este mult mai marcată, fiindcă, cu infime excepţii, toate poziţiile teoretic accentuate sunt şi practic accentuate.“ (M.D. – pag 130)

Accentul

Am stabilit că picioarele metrice sunt alcătuite din silabe (şi că macroritmul este format din serii de picioare metrice), dar nu vom intra în amănunte privind despărţirea în silabe morfologică sau fonetică a cuvintelor, deşi acest lucru prezintă de asemenea relevanţă în condiţiile în care metricienii tind către o abordare ne-naturală atunci când investighează ritmic o poezie clasică. Vom aborda doar problema accentului.

"Nimeni nu poate nega (…) faptul că, printre multele trăsături ce disting între ele silabele limbii române, există şi una care are de spus un cuvânt hotărâtor în compunerea versurilor, şi anume, accentul. În principiu, limbile cunosc două mari tipuri de accent : muzical/tonic şi de intensitate/dinamic. Primul afectează frecvenţa sunetelor pronunţate, constând într-o ridicare a glasului cu o cvintă, pe cand cel de-al doilea – amplitudinea lor şi presupune o rostire de câteva ori mai intensă decât în cazul silabelor neaccentuate. " (M.D. –pag 31)
"În româneşte, intensitatea silabelor accentuate este de circa patru ori mai mare decât a celor atone." (Este interesant de constatat şi faptul că "accentul produce şi o crestere de circa două ori a duratei silabei"(M.D. – pag 32), lucru care însă nu afectează ritmul unei poezii.)

Având în vedere că am stabilit criteriile de analiză ritmică, mai rămâne să cădem de-acord şi asupra regulilor generale de plasare a accentului în limba româna. (Reamintim însă că ritmul indică accentul, datorită "prezenţei unei aşteptări generate în conştiinţa receptorului denumită impuls metric" - inerţie ritmică (J. Hrabak) şi nu invers.)

- Sunt purtătoare de accent :
o Cuvintele « pline » (substantive, adjective, verbe, adverbe, pronume posesive şi interogative)
o Interjecţiile
- Nu sunt accentuate :
o Pronumele relative
o Conjuncţiile
o Prepozitiile
o Verbele auxiliare
o Adverbele relative

Mai mult:
- În fraza, prepoziţiile nu poartă accent
- Adverbul nu este întotdeauna accentuat

(M.D pag 40 – 41 si pag 50)

Nu putem însă analiza accentul cuvintelor, extrăgându-le din context şi punându-le în eprubete separate. Trebuie să ţinem seama şi de fenomenele naturale ale limbii române, atât de melodice şi flexibile. În condiţiile frazării, există teoretic probabilitatea de ocurenţă a două silabe accentuate alăturate (spondei). Limba româna are însă "oroare de spondei" (M.D. – pag 43), astfel că, în aceste cazuri, una dintre cele doua silabe se atonizează. De asemenea, în contextul unui vers, datorită "presiunii pe care planul ritmic subiacent textului îl exercită asupra nivelului verbal" (M.D. – pag 43), simţim nevoia să mutăm un accent sau chiar să reducem intensitatea unui accent. Nu îndrăznesc să afirm însă că regulile prezentate mai sus au mai mult o natură probabilistică decât deterministă; susţin doar că regulile sunt valabile în cazul în care nu există alte presiuni de ordin melodic/ritmic asupra planului textual şi că analiza ritmică în cazul versurilor nu trebuie să plece în mod fundamental de la plasarea accentelor conform acestora.

În următorul articol voi utiliza aceste instrumente pentru a analiza din punct de vedere ritmic poezia dlui Ioan Peia.

vineri, 7 august 2009

(CCLXXVIII)

Motto : « Iubirea mea e ţipăt într-o peşteră fără ecou »
Cristian Vasiliu

Mi-am condamnat iubirea şi-o ţin încătuşată
În carcera de oase a pieptului sub mii
De taine şi blesteme; doar noaptea câteodată
O mai aud cum sapă prin mine galerii.
Nici sub tortura cărnii nu şi-a trădat stăpâna;
Nu îşi arată chipul când noile iubiri
Cu sclavele plăcerii întind prin gratii mâna
Şi în singurătate se-alină cu-amintiri…
De-atâta timp departe de-azur şi fericire,
De-o voi lăsa să urce pe buze într-o zi,
La «Te iubesc!» în soaptă, sărmana, de uimire,
Va asurzi şi-un zâmbet uşor o va orbi.
(În neagră închisoare mi-am prefăcut fiinţa;
Şi-ai fost şi tu de faţă când am citit sentinţa!)

miercuri, 5 august 2009

Parodie după "Mă muşti, toridă, fix de cozoroc" de Florin Rădulescu

Iubita mea cu un profil baroc
Mă-aşteaptă seara, umedă, în prag,
Rotind cu non-şalanţă un nunceag
Pe după umeri, pulpe şi mijloc;

Mă-ntreabă-ntâi, fixandu-mă cu drag,
De unde vin; răspunsul echivoc
Pe care-l dau o zgândăre şi poc
- Îmi trage una fix în ştremeleag.

"Te vindec eu, Gheoghiţă, de nărav!";
Văd dinainte verde-obsidian
De parcă-mi desenase un zugrav

O-ntreagă galaxie pe tavan;
Şi mă-ncovrig a rugă, ca un sclav,
Căci orice rezistenţă e în van.

Parodie după

Mă muşti, toridă, fix de cozoroc
sonet porno pentru profesionisti - Florin Radulescu

Mă muşti, toridă, fix de cozoroc
Când pedalez pe-al trupului bunceag,
Sondând genuni, măreţul ştremeleag
Exonerează toxicul amoc,

Idila noastră vrea să prindă cheag
Dar sentimente nu mai ţin pe stoc.
Demult, te adoram ca un flaimoc
Gibon, când atârnai în prepeleag

Şi, căţărat pe sânul tău vârlav,
Plonjam spre ochiul verde-obsidian,
M-ai transformat, cu geamătul sitav,

Din armăsar pur sânge în talan;
Azi părăsesc un orizont bolnav
Şi alţii or să-ţi guste din copan...

luni, 3 august 2009

(CCLXXVII)

Te-mpiedici de cuvinte pe sinuoasa cale
Spre mine; câteodată mi-nchipui că în prag
Făptura ta se-ncheagă din umbre vesperale
Şi-mi dăruieşte pacea cu-mbrăţişări – „Mi-eşti drag!”-,
Dar nu îi pot răspunde căci nu-s decât o cruce
- Vestigiu din războiul de-un milion de ani -
În ţara unde ochii încep să se usuce,
Pe unde trec cicloane şi răbufnesc vulcani.
Ca să te am întreagă, cu lumea furibundă,
Ce fată zmei şi iele, pe-aicea m-am luptat;
Şi dup-atât masacru, te cer ca pe-o izbândă
Şi nu ca semnătură pe-un languros tratat.
Mi-aş fi rotit orbita, ca să te-aud, cuminte
Cum spui: „Mi-eşti drag!”, dar astăzi ...
mă-mpiedic de cuvinte.

joi, 30 iulie 2009

(CCLXXVI)

Cu gloria odată şi tu mă cauţi ca să
Îmi cumpăneşti iubirea din versul ce îl scriu…
(N-ai fost nicicând sub pana-mi atâta de frumoasă
Şi crâncenă, Iubito!) Dar este prea târziu!...
Degeaba-mi pui coroană; în locul primăverii
De-acum roieşte-n mine iernaticul neant
Şi-am prefăcut iubirea-n furnalele durerii
Prin alchimii celeste din vis în diamant.
Te iert! De-acum iubito, să nu-mi mai spui pe nume,
Dezleagă-mă de ruga «la bine şi la rău»,
Întoarce-te cu-aceste bijuterii în lume
Şi-aruncă-le-n mulţime – triumful e al tău!
Refuz să gust iubirea şi gloria-n amurg
Şi-mi trag perdeaua noptii; mă-ntorc la Demiurg !

miercuri, 29 iulie 2009

(CCLXXV)

(continuare...)

Ne împărţim o lume cu linii trase simplu
Pe hărţile vieţii anoste către vest
Şi ni se culcă tragic în agonie timpul
În trup căci împărţirea nu va mai da cu rest.
Ne-am adunat odată tot sângele din vine
Pentru-a-nmulţi grădina cu încă un răsad
Şi-acum, la despărţire, cu-atât mai greu îmi vine,
Cu-acelaşi calcul rece, din doruri să te scad.
De-acum învăţ în suflet să port mulţimea vidă
Şi să-mi extrag din carne nebunul radical
Las simţul raţiunii în mine să ucidă
Speranţele cu semnul mai mare sau egal.
(Chiar dacă raţiunea în mine o blestemă,
Ţi-am demonstrat iubirea ca pe o teoremă!)

luni, 27 iulie 2009

(CCLXXIV)

Motto : “eu nu am vrut să ucid fluturi“
Cristian Munteanu

De-acum ucidem fluturi şi ridicând din umeri
Ne adormim iubirea cu despărţiri molâi;
De-acum te uiţi ‘nainte şi treptele îţi numeri;
De-acum mă-ntorc în haos la clipele dintâi;
De-acum privim cu spaimă şi milă-n insectare
La marile arípe strivite printre foi;
De-acum ne urmăreşte aceeaşi întrebare:
“Cum a ajuns o larvă să mişune prin noi? “;
De-acum mi-e zborul negru; de-acum săruţi pământul
Căci dincolo de vise, arsura de făclii
Ne-a învăţat ce-i Iadul şi ne-a zdrobit avântul;
De-acum răspundem tandru: “Eram nişte copii!“;
De-acum cersim arípe prin alte aşternuturi,
De-acum e strâns polenul; de-acum ucidem fluturi.

joi, 16 iulie 2009

(CCLXXIII)

Ca Phoenix din cenuşa plăcerilor, mai albă,
La ceasul desteptării strigoilor, te-ai smuls
Din aşternut şi-n noapte m-ai părăsit c-o salbă
De agonii în carne, extatic, fără puls…
Rămân întins şi-alături se încovrigă moartea :
De-atâta voluptate duc dorul de neant,
Râvnesc în fiecare sărut eternitatea
Şi soţul tău mă-nchipui, nu veşnicul amant.
Te-ntorci încet cu zbateri de áripe, învinsă,
Ducând cu tine-aroma păcatului, în cuib;
Dar te aştept şi mâine cu inima întinsă
Spre cer, ca pentru-o clipă cu tine să mă-mbuib.
Te-aştept, deşi, iubito, îţi sunt altar nu drum
Şi la sfârşitul nopţii îmbrăţisez doar scrum…