luni, 15 decembrie 2008

Sonet LXXXIX de William Shakespeare

Nu-mi poţi ierta greşelile trecute
Şi-mi spui că-s şchiop şi mă-nconvoi. Mai mult
Ce pot să fac, ajuns la senectute,
Decât să tac în beznă şi s-ascult?
Căci nu-mi poti da, iubite, nici juma’te
Din tot dispreţul ce îl port deja,
Ştiindu-ţi voia crâncenă, în spate ;
Mă vei urî şi-apoi mă vei uita,
Iar eu – pribeag –, cu numele-ţi pe buze,
N-am să alerg ca să îţi ies în drum
Şi n-am să-mi ca’t în neştiinţă, scuze
Ca să-ţi vorbesc de dragoste, de-acum.
Am să-mi denunţ, cu vorbele-ţi, făptura,
Căci ura ta în mine naşte ura.

Sonet LXXXIX de William Shakespeare

Say that thou didst forsake me for some fault,
And I will comment upon that offence:
Speak of my lameness, and I straight will halt,
Against thy reasons making no defence.
Thou canst not, love, disgrace me half so ill,
To set a form upon desired change,
As I'll myself disgrace; knowing thy will,
I will acquaintance strangle, and look strange;
Be absent from thy walks; and in my tongue
Thy sweet beloved name no more shall dwell,
Lest I, too much profane, should do it wrong,
And haply of our old acquaintance tell.
For thee, against my self I'll vow debate,
For I must ne'er love him whom thou dost hate.

Niciun comentariu: