miercuri, 8 octombrie 2008

Sonet LXXIII de William Shakespeare

E anotimpu-n care, prin frunzişul
Rărit şi galben - coruri în ruine -,
Înfrigurată-şi caută-ascunzişul
Şi cântă dulce pasărea din mine.
La orizont lumina se destramă,
Căci soarele sărută occidentul;
Se-ntunecă în mine; morţii vamă
Îi datorez: trecutul şi prezentul.
Mai pâlpâie în mine o văpaie
Din anii tinereţii-n pat de zgură,
În aşteptarea morţii; viaţa mea e
Topită-acum de propria-i căldură.
Înţelegând, iubirea-ţi e mai verde;
Iubeşte-o-acum căci mâine o vei pierde.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold
When yellow leaves, or none, or few, do hang
Upon those boughs which shake against the cold,
Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang.
In me thou seest the twilight of such day
As after sunset fadeth in the west,
Which by and by black night doth take away,
Death's second self, that seals up all in rest.
In me thou see'st the glowing of such fire
That on the ashes of his youth doth lie,
As the death-bed whereon it must expire
Consumed with that which it was nourish'd by.
This thou perceivest, which makes thy love more strong,
To love that well which thou must leave ere long.

Niciun comentariu: