miercuri, 1 octombrie 2008

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Mi-e ochiul tău icoană şi tortura
Dispreţuitei inimi, mângâiere
Îndoliată-şi află-n uitătura
Cu care priveghezi a mea durere.
Nici soarele în Rai, de dimineaţă,
N-alintă Orientului obrazul,
Nici steaua plina Sirius, n-agaţă
Cununile de glorie pe treazul
Apus, cum ochiul tău cernit, cu plânsul,
Pe suferinţa mea, lumină-aparte
Şi oglindindu-şi inima într-însul
Cu milă graţioasă se împarte.
Mărturisesc: însăşi iubirea-i neagră
Şi hâda-atunci când n-o priveşti întreagă.

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Thine eyes I love, and they, as pitying me,
Knowing thy heart torments me with disdain,
Have put on black and loving mourners be,
Looking with pretty ruth upon my pain.
And truly not the morning sun of heaven
Better becomes the grey cheeks of the east,
Nor that full star that ushers in the even
Doth half that glory to the sober west,
As those two mourning eyes become thy face:
O, let it then as well beseem thy heart
To mourn for me, since mourning doth thee grace,
And suit thy pity like in every part.

Then will I swear beauty herself is black
And all they foul that thy complexion lack.

Niciun comentariu: